13 Feb

Urgia lui Dumnezeu – Iarnă nestăvilită în țară

  

 

Infernul alb de la Cârligu Mic 

200 de voluntari din Bucureşti au săpat după oameni înghiţiţi de zăpadă

Autor: Paul Rogojinaru

13 februarie 2012

În satele din jurul Buzăului, dimineaţa zilei de sâmbătă, 11 februarie 2012, se ridica anevoie spre lumina zilei, însoţită de un vânt subţire ce-ţi intra până la oase pe sub haine şi-ţi tăia cu mii de lame ascuţite faţa. Plopii de la marginea drumului, ce duce spre Glodeanu-Siliştea, apar înalţi şi pricăjiţi, căci jumătate din ramuri sunt împrăştiate pe jos din cauza ploii îngheţare, denumită pompos "freezing rain". Brazii, "cu cetina tot verde", sădiţi de oameni prin curţile lor au avut aceeaşi soartă. Din cauza viscolului puternic de zilele trecute sau din cauza fenomenului de "freezing rain", firele de curent electric au fost rupte şi căzute la pământ, ba chiar şi stâlpii groşi de beton s-au tăiat de la jumătate lăsând în urmă satele pe care le alimentau. Până la Glodeanu Sărat drumul nu pune prea mari probleme, iar zăpada viscolită pe câmpuri lasă să se vadă brazdele negre de pământ, semn că stratul de zăpadă nu este prea consistent. Abia din satele Casota sau Văcăreasa lucrurile încep să de înrăutăţească, omătul viscolit înghiţind pe alocuri gardurile de la gospodăriile oamenilor. Drumul spre Cârligu Mare şi Cârligu Mic se transformă într-o tranşee făcută de lama buldozerelor, atât de îngustă, încât două maşini nu pot trece una pe lângă cealaltă. Aici sunt porţile infernului alb.


Iarnă cu "cârlig" pentru Cârligu Mare

Satul Cârligu Mare este doar pe jumătate înecat în zăpadă. Pe drumul principal, degajat de buldozere, oamenii trec zgribuliţi cu sacoşe cu pâini în mâini. La magazinele rămase fără alimente, pâinea este singurul produs care se aduce constant. Tuneluri de zăpadă, săpate la lopată, fac legătura dintre curţile gospodarilor şi strada principală. Pe uliţe, stratul depus este de doi metri, nimeni neavând curajul să se încumete să-l dea la o parte. Numai că gerurile năprasnice care au lovit această zonă au betonat omătul, locuitorii deplasându-se pe crestele albe, ca şi cum ar păşi pe asfalt. Totul este paralizat. Rămaşi fără activitate, oamenii stau în casă, ies pe la porţi sau, bărbaţii, ca să poată schimba o vorbă, se adună la cârciumă, la o ţuică mică. Cum nu pot să spele, fiindcă apa e îngheţată şi raţionalizată, femeilor nu le rămâne decât să se ocupe de mâncare. Aici prăpădul n-a fost aşa de mare ca în satul alăturat, Cârligu Mic. Dacă satul ţine ceva adăpost, la ieşirea spre Cârligu Mic, vântul aproape că te ia pe sus. Pe o porţiune de câteva sute de metri, zăpada n-a apucat să troienească şoseaua, însă după un kilometru utilajele de deszăpezire au tăiat un tunel ale cărui margini măsoară 4-5 metri înălţime. Iadul alb abia de acum începe.


Un munte de zăpadă

Cine se încumetă să meargă spre Cârligu Mic prin tunelul îngheţat, care duce parcă spre o intrare în mină şi nu spre o aşezare omenească, are imagini apocaliptice. Senzaţia că te afli într-o eră glaciară, din care puţini mai au scăpare, este persistentă. La capătul tunelului de câteva sute de metri, acolo unde încep casele, două-trei buldozere au făcut un mic "luminiş" ca să poată întoarce şi să poată răsturna pe margini zăpada săpată. Ce se vede în faţă este un munte alb, din care se ridică doar vârfurile unor stâlpi de înaltă tensiune. Două case ce altădată ele însele făceau diferenţa de înălţime de la sol, par nişte cubuleţe neînsemnate în imensitatea îngheţată. Buldozerele, care de regulă par nişte mastodonţi, sapă, încercând să degajeze şoseaua principală, într-o colină de omăt ce întrece de trei ori înălţimea lor. Parcă toată zăpada de pe câmp viscolul a adunat-o şi a aşezat-o fix pe uliţa mare a satului. Dar n-a aşezat-o uniform, căci până la capătul celălalt al micului cătun este toată vălurită. Urci o pantă, cobori o pantă, mai urci o pantă de 4-5 metri, mai cobori o pantă de 2-3 metri. Pomii fructiferi ai grădinilor sunt undeva mult sub picioarele tale. Dacă zăpada n-ar fi tare ca piatra şi te-ai afunda în ea, n-ai mai avea scăpare fiindcă întrece de 3-4 ori statul unui om. Pe vremuri, aşa se vânau cerbii, oamenii îi lăsau să se afunde în zăpadă, veneau apoi cu o bâtă şi le dădeau una-n cap.

Hai copii la joc, cărţile pe foc

Fiindcă tot lucrau utilajele de deszăpezit cu sârg, de pe creasta muntelui alb din centrul satului, vreo 10 locuitori făceau galerie. Nu, să nu credeţi că aveau lopeţi în mâini, ci dădeau indicaţii. Probabil că preţioase, din moment ce lăsaseră căldurica din case şi ieşiseră la privit. Copiii în schimb erau cei mai fericiţi. Înfofoliţi bine, se dădeau cu săniuţele sau treceau dintr-o curte în alta, pe zăpada care făcuse gardurile gospodăriilor invizibile. "Ce mă bucur că e zăpada aşa mare! Nici şcoală n-am mai făcut de două săptămâni. Şi cred că mă mai dau cu sania încă două!", spune Alexandru Tudose (elev, 10 ani). Pe frate-su, Sorin Tudose (7 ani), îl ţine mamă-sa de mână să nu cadă de pe colina de zăpadă în tunelul buldozerului. "Eu sunt din Bucureşti, dar m-am mutat la ţară că-mi place viaţa la sat. Bineînţeles că nu asta, prin zăpadă, când zăpada e de două ori cât casa, dar vara e frumos aici. Locuim împreună cu socrii, avem două case şi vom ieşi şi din iarna asta grea, că avem provizii", vorbeşte, de sub fularul ce-i acoperă nasul, Cristina Tudose (36 ani), mama copiilor. Soţul, Laurenţiu Tudose, agent de pază la nişte sonde din apropiere, dă sfaturi celui de pe buldozer: "Ia mai la dreapta, că intri în gardul ăla! Hai, domne, că ieşim noi şi din iarna asta, ce, mai suntem în Evul Mediu?". Mulţumit, îşi freacă mâinile şi coboară o latură a colinei.


Prânzul cel de taină

Prin cea mai crâncenă situaţie trec familiile din partea de nord a sa­tu­lui, acolo unde începe câmpul des­chis. Aici, vântul nu conteneşte nici o clipă. Sosiţi voluntar la faţa lucului în 40 de maşini, împărţiţi pe echipe, 200 de agenţi ai BGS Bucureşti în­cearcă să deszăpezească gospodăriile acoperite totalmente de zăpadă. Cot la cot cu ei lucrează şi pompieri. Unii în­cearcă să dea la o parte zăpada din ju­rul unei fântâni cu cumpănă, ză­pa­dă viscolită atât de înalt încât, dacă ri­dici mâna, prinzi cumpăna din par­tea de sus. În dreapta, o casă stă aco­pe­rită sub carapacea de gheaţă până din­colo de coşul ce scoate un fum îm­prăştiat de vânt. E locuinţa mamii Aneta Dumitrache (78 de ani). Vo­lun­tarii de la BGS i-au săpat un tunel spre pătulul animalelor şi încearcă să-i dea zăpada de la ferestre. În că­mă­ruţa mică, bătrâna a încropit un prânz, din ce are, din ce n-are, pentru salvatorii de afară. Pe masa joasă, alături de tacâmuri şi coşuleţul cu pâi­ne stau o sticlă cu vin şi una cu ţui­că. "Maică, să le dau ceva să mă­nân­ce, că m-au salvat oamenii ăştia. Mâi­ne ar trebui să mă duc la Bu­cu­reşti la control, că mi-au făcut o ope­ra­ţie pe glandă. Dar pot să mă duc pe prăpădul ăsta? Mai am lemne pentru o lună-două, dar dacă o ţine iarna până în mai, ce fac? Mi-a adus un ve­cin pâine şi câteva pateuri, dar nu mai am, maică, ulei, zahăr şi nici făi­nă. Oi mai trăi eu să văd pomii în­flo­riţi la primăvară?". Aşezat pe un pat din lemn şi o saltea din paie, pe bă­ia­tul acesteia, Dumitrache Ionel (56 de ani) îl prinsese iarna aici. "Noroc că am rămas înzăpezit, că mama era moartă până acum. Nici eu nu sunt în fi­rea mea, că am o tijă la picior, dar, şontâc-şontâc, am mai putut să o ajut. Pe 16 februarie ar trebui să merg la Bu­zău să-mi schimbe şurubul de la tijă, dar cu nămeţii ăştia, cum să mai ajung?" Cum ferestrele erau în­gro­pa­te în zăpadă şi curentul întrerupt de o săptămână, în lumina puţină oa­menii mai mult se simţeau unul pe altul decât se vedeau. Bâjbâind pe în­tuneric, bătrâna aprinde o lu­mâ­nare "să aibă oamenii care vin la masă un strop de lumină, că nici lampă cu gaz nu am!". De pe pereţii înconjuraţi cu un macat îngust, din poze în­ră­mare, îngălbenite de vreme, ca nişte sfinţi încremeniţi, rude uitate priveau neputincioase la necazurile şi neajunsurile mamii Aneta. 


Deszăpezire a la nea Petre

Peste drum, nea Petre Pantazie (57 de ani) stă pe zăpada cu 2-3 metri aşezată peste înălţimea gardului şi priveşte impasibil la cei ce se trudeau să scoată casele din omăt. Nu indife­r­­enţa îl făcea să aibă atitudinea asta, ci zădărnicia, după cum singur mărturiseşte. "Dom’le, eu sunt om în pu­tere, pot să dau la lopată, dar de ce s-o fac acuma? Nu i-am lăsat pe bă­ieţii ăştia să-mi ia zăpada de pe casă, că asta puteam s-o fac şi eu. Dar dacă mai vine un viscol, cum deja se anunţă, şi mi-o pune la loc, mi-o aşa­ză mai rău de nu mai pot să fac nimic după aia. Am experienţa atâtor ani trăiţi aici, că aici m-am născut, aici am trăit şi aici m-am însurat. Oamenii ăştia sunt inimoşi, dar fac lucrul degeaba, că şi zăpada asta, când o dai la o parte, se face cu anumită ştiinţă. Aşa cum e ea acum, şi-a atins vârful maxim de înălţime. Orice viscol ar veni, nu poate s-o pună mai înaltă. Dar aşa, dacă o dai la o parte, ţi-o pune la loc şi face un morman şi mai mare decât este cel de acum. E lucru verificat. Pe vremea lui Ceauşescu, satul ăsta, Cârligu Mic, urma să fie ras de pe faţa pământului de comunişti şi redat agriculturii, că e prost aşe­zat. D-aia s-a întâmplat şi se în­tâm­plă ce vedeţi acum. Eu ies din iar­nă, că am trei vaci în bătătură, un porc tăiat şi încă doi pe care pot să-i tai oricând", se mândreşte nea Petre. Mai trage un fum din ţigara care i-a ajuns până la degete şi intră în casă, la căldură. Curând, noaptea va înghiţi hul­pav mica aşezare numită Cârligu Mic. Sătenii vor mai bâjbâi o vreme pe întuneric şi se vor băga sub plă­pumi, visând, pesemne, la pomi în­flo­riţi. Până una-alta, însă, meteorologii au anunţat un nou cod portocaliu.

Sursa: www.jurnalul.ro

 

  

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.