14 Oct

UN SUBIECT DE ACTUALITATE

 “Acceptam unirea cu monofizitii?” – o praznuire apologetica a Sfintei Mucenite Eufimia

(sursa : www.razbointrucuvant)


Sfintii sunt cinstiti cel mai mult atunci cand le urmam pilda si le ascultam invatatura. Cum ar putea fi cinstita mai bine Sfanta Mare Mucenita Eufimia altfel decat aratand ca minunea sa, prin care a vadit erezia sustinatorilor invataturilor monofizite, nu a ramas fara ecou nici in vremurile noastre atat de nerecunoscatoare fata de jertfa Sfintilor pentru dreapta credinta?

Iata ca trei tineri cercetatori si-au pus nelinistea cea buna cu privire la impasul major in care se afla Biserica noastra din cauza compromisurilor majore in credinta facute pe ascuns, “politiceste”, si au produs un volum extrem de important, de o consistenta (nu doar cantitativa – aproape 400 de pagini)si de o valoare exceptionala. Este vorba de lucrarea proaspat editata, in colaborare, de catre Editura Predania si Chilia “Buna Vestire” de la Schitul “Sf. Dimitrie” – Lacu (Athos) cu titlul:“Acceptam unirea cu monofizitii?”, avandu-i drept autori pe fratele Ion Vladuca, pe Drd. Dumitru Popescu si Drd. Gheorghe Fecioru. Cartea reprezinta o autentica investigatie teologica de prima mana – realizata nu doar cu acrivie metodologica, dar, mai ales, cu ravna si evlavia celor efectiv indragostiti numai de Adevar – deschide publicului roman accesul la o serie de dosare, acte si documente complet necunoscute pana acum. 

Cartea de fata vadeste un lucru pe care nu il constientizam indeajuns – faptul ca pentru credinciosul obisnuit, simplu, nu mai este indeajuns sa se multumeasca cu a primi de-a gata informatiile oficiale despre starea Bisericii. Versiunea oficiala, institutionala a realitatii este una, trebuie sa o recunoastem, interesata si de prea multe ori manipulatoare. Sub haina aparent neutra a institutionalimsului, a comunicatelor ce inspira credibilitate pentru ca au un antet sau o stampila, se ascund insa aceleasi arme ale vicleniei si ale celor ce urmaresc orice fel de mijloace in atingerea scopului – robirea Bisericii. Iar acest lucru se observa pana si prin faptul ca de fapt armele lor, desi ascunse sub haina institutionala, se vadesc a fi aceleasi ca cele folosite in vechime – ilegalitati, abuzuri si chiar crime. Iata cum fariseul, legalistul, proceduralistul se tradeaza a fi in cele din urma cel mai parsiv si crunt calcator de lege.

Aceasta stare de fapt transpare si din cronologia (istoria) propagarii monofizismului si a apropierii Bisericilor Ortodoxe de bisericile “orientale”.  Aici se arata un lucru esential: Sfintii Parintii au avut intotdeauna duhul dialogului sincer, al dragostei si al deschiderii. Cei care au folosit mijloace murdare, intimidare, forta, crima sau violenta au fost cei care au incercat cu orice pret, cu orice mijloc, sa isi impuna credintele lor ratacite, eretice. Nu neintelegerile terminologice sau contextul istoric sunt explicatia pentru care relatiile dintre cei ce sustineau dreapta credinta si cei ce sustineau erezia au fost conflictuale. Explicatia este cu totul alta si de simplitatea ei incomoda fuge toata lumea “rafinata” intru minciuna: erezia. Am insistat pe acest punct deoarece pe canalele oficiale ale Bisericii noastre se propaga din plin teoria istorista a reevaluarii relatiilor dintre confesiuni (si eventual a dogmelor) datorita schimbarii contextului istoric si a conjucturilor politico-sociale.

Si daca in trecut erezia era promovata prin armele mai fatise ale raului – crima, complotul, silnicia– iata ca astazi erezia foloseste acelasi gen de arme insa in contexte de cu totul alta factura – in “vremurile” diplomatiei, politicii, a vorbelor mestesugite si constructilor ideologice de tipul Consiliului Mondial al Bisericilor. Ca exemplu concret, aflam din pomenita cronologie cum, la intrunirea CMB din 1998, unde s-a dorit din partea protestantilor sa se asume declaratii referitoare la dreptul femeii de a face avort sau la toleranta fata de “minoritatile sexuale”, existand o opozitie puternica din partea ortodocsilor, declaratia finala a intrunirii a fost modificata in ultimul moment si fara acordul sau consultarea participantilor. La protestele unor reprezentanti ai Bisericilor Ortodoxe, s-a infiintat o comisie speciala care sa gestioneze “criza”, comisie care continea 60 de membri: 30 de membri din partea protestantilor si 30 din partea ortodocsilor. Insa din acesti 30 de ortodocsi, 8 erau de fapt monofiziti. Iata asadar aceleasi metode de impunere a ereziei, insa prin mijloace mult mai rafinate, mult mai bine deghizate – prin alt gen de silnicii, prin metode de culise, iezuite si avand acoperirea perfecta pentru spiritul lumii de astazi: declaratii sforaitoare privitoare la “pace”, “iubire”, “unire”, dar care ascund cele mai parsive lovituri sub centura, care incalca pana si procedurile lor legaliste de care fac atata caz altfel.  Cartea contine trei mari parti, care ar fi putut forma fiecare o cartulie: a) prima este dedicata dialogului ecumenic cu monofizitii pe baza de documente; b) a doua contine prezentarea ereziilor conducatorului actual al coptilor, Shenouda al III-lea; c) iar a treia infatiseaza ceea ce ne spun Vietile Sfintilor, Sfintii Parinti, Sfintele Canoane si staretii contemporani despre erezia monofizita.

Plecand de la un caz foarte concret, cel al dialogului cu monofizitii, autorii reusesc sa surprinda cadrul complex in care el s-a desfasurat, precum si principiile ecumenismului care ies la iveala nesilit din modul inselator, dubios, in care a fost purtat dialogul si concluziile la care s-a ajuns.Daca cel mai laudat dialog ecumenist la care a participat Biserica Ortodoxa prin reprezentantii ei a fost in fapt asa un fiasco, ce se poate spune despre celelalte dialoguri?… Si aici ecumenismul sincretist isi arata ghearele demonice. Una dintre calitatile foarte importante ale volumui este ca ofera o cheie de lectura realista a tuturor evenimentelor ce tin de ecumenism, cu date si fapte cat se poate de concrete…

Legatura coloborationista intre comunism si ecumenism este o alta latura palpitanta a cartii, foarte putin tratata pana acum in lucrari de amploare.

***

Va oferim in cele ce urmeaza, prin bunavointa editorilor, cateva fragmente revelatoare din aceasta lucrare, mentionand ca ea se gaseste deja de vanzare si in librariile ortodoxe si ca poate fi comandata si online la:

http://www.predania.ro/c012unirea_cu_monofizitii_comanda.html

http://www.librarie.net/carti/102010/Acceptam-unirea-cu-monofizitii-Ion-Vladuca-Dumitru-Popescu-Gheorghe-Fecioru sau:

http://www.librariasophia.ro/cartea-carte/3167-acceptam-unirea-cu-monofizitii…-romanii-ortodocsi-intre-optimism-dezinformare-si-apostazie-vladuca-ion-popescu-dumitru-fecioru-gheorghe.html

Cuvânt introductiv

“Nicicând în istoria Bisericii oamenii nu au fost aşa de confuzi ca astăzi, încât să creadă, după cum îi auzim pe mulţi afirmând, că nu au importanţă, până la urmă, „amănuntele” de credinţă sau învăţătura, important este să crezi în Iisus Hristos. Cu adevărat aşa este: important este să crezi în Hristos. Dar cine este Iisus Hristos? Orice în chipuire umană numită cu acest nume? Aceasta este o problemă esenţială în creştinism. (…) Cercetând cu luare aminte învăţătura Bisericii descoperită de Duhul Sfânt în cadrul Sinoadelor Ecumenice, este evident că cei care nu mărturisesc că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat se închină la un idol, un zeu păgân ce uzurpă numele şi identitatea Fiului lui Dumnezeu.

Cuvintele Scripturii, scrierile Părinţilor Bisericii, hotărârile dogmatice ale Sfintelor Sinoade Ecumenice sunt cele care zugrăvesc, luând cuvântul drept penel, icoana Mântuitorului. Dacă se fac următori ai Tradiţiei sfinte, creştinii orto docşi nu numai că se închină cu evlavie adevăratei icoane a lui Hristos, dar sunt şi capabili să vădească, luminaţi de Dumnezeu, ima gi nile false zugrăvite de cei rătăciţi de la adevăr. Dacă răs punsul la întrebarea „în cine crezi?” nu con cordă cu icoana Mântuito rului pictată de Biserică şi descrisă amănunţit în Evanghelie, în Vieţile Sfinţilor şi în scrierile lor, înseamnă că acela nu este Hristos, ci o fantasmă. (…)Sfinţii Părinţi vorbesc despre mândrie sau egoism ca primă cauză a întunecării minţii şi a căderii, urmând apoi în crederea în logica omenească, în care toţi ereticii au încercat să închidă tainele de necuprins ale vederii şi descoperirii dumnezeieşti.

Plăsmuitorul ereziei însă, după sfântul Atanasie cel Mare, este în suşi diavolul, care, după cuvântul sfântului, se află în spatele tuturor ereziilor. (Contra arienilor: I, 8 ) Vrăj ma şul lui Dumnezeu şi al omului lu crează, bineînţeles, pe terenul propice al mândriei şi al încrederii în propria minte, pe terenul tuturor patimilor, şi mai cu seamă pe cel al neascultă rii.

În esenţă, majoritatea ereziilor hristologice contestă, într‑un fel sau altul, adevărul despre modul în care dumne zeirea şi umanitatea sunt unite în persoana lui Iisus Hristos. Într‑o per spectivă soteriologică, este de înţeles de ce diavolul face acest lucru prin cei care au ajuns să‑i slujească.Dacă Iisus Hristos nu a fost după întrupare şi om adevărat sau nu a rămas în tot acest timp şi Dumnezeu adevărat, atunci mântuirea omului nu mai este posibilă. Numai prin primirea de bună voie a pătimirilor de către al doilea Adam, Cel fără de păcat, a putut fi biruită moartea. În treaga taină a mântuirii neamului omenesc se cuprinde în acest înţeles, se lucrează prin această putere: că Dumnezeu S‑a făcut om pentru a‑l face pe om dumnezeu după har.

Dacă Hristos nu era cu adevărat Dumnezeu – după cum propovăduia Arie – atunci nici nu ar fi avut puterea să‑l mântuiască pe om, iar dacă nu Fiul lui Dumnezeu Însuşi pătimea ca om – după cum susţine Nestorie -, atunci nici moartea nu ar fi putut fi biruită de către cel care nu ar fi fost decât un om. Acest lucru îl doreşte diavolul: pierderea nădejdii şi a posibilităţii mântuirii omului, iar la asta conduc toate ereziile.

Biserica dintotdeauna a luptat cu tărie pentru apărarea dreptei credinţe, având conştiinţa că de aceasta depinde însăşi mântuirea oamenilor. Încă din primele veacuri ale creştinis mului, un lucru era clar: numai dreapta credinţă, cea lăsată de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, poate să‑l mântuiască pe om, lucru mărturisit de Biserică în Duhul Sfânt prin gura apostolilor şi a sfinţilor.(…)

Arhimandritul Eutihie din Constantinopol a luptat şi el împotriva ereziei lui Nestorie, dar nu sub ascultarea Sfinţilor Părinţi luminaţi de Dumnezeu, ci după născocirile minţii lui. De aceea, a căzut în altă erezie, considerând că firea omenească a lui Hristos a fost absorbită de cea dumnezeiască şi că Hristos ar avea astfel o singură fire. Noua erezie s‑a numit monofizitism, ceea ce în limba greacă înseamnă o singură fire.

Erezia a fost împărtăşită şi de patriarhul Dioscor al Alexandriei, cel care prin viclenie a ajuns să conducă aşa‑zisul sinod tâlhăresc din Efes, de la anul 449. Prin forţă, el reuşeşte să im pună episcopilor participanţi la acest sinod monofizi tismul, reabilitându‑l, totodată, pe Eutihie, care fusese con damnat de către un sinod ortodox în 448. Sfântul Flavian, patriarhul de atunci al Constantinopolului, în urma bătăilor la care a fost su pus în timpul sinodului, a murit la numai câ­teva zile după în cheierea lui, aflat fiind pe drumul exilului.

Împotriva ereziei monofizite, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s‑au adunat la cel de‑al patrulea Sfânt Sinod Ecume nic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că:

Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într‑un glas că măr turisim pe Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenita te, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de‑o‑fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de‑o‑fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Ta tăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, cunoscându‑se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându‑se însuşirile fiecărei firi într‑o singură persoană şi într‑un singur ipostas, nu împărţindu‑se sau despărţindu‑se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Năs­cut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum [au vestit] de la început proorocii, precum El însuşi ne‑a învăţat despre Sine şi precum ne‑a predanisit nouă Crezul Părinţilor.

La Calcedon, Dumnezeu a arătat în chip minunat care este mărturisirea adevărată. Punându‑se cele două mărturisiri în cinstita raclă a Sfintei Mari Muceniţe Eufimia şi pecetluindu‑se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisirea monofizită a fost lepădată sub picioarele Sfintei (ca semn de lepădare şi călcare în picioare).

Din păcate însă, învăţătura monofizită se răspândise deja destul de mult în Egipt. Proterie, patriarhul Alexandriei, numit la al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon, este mă celărit în biserică în 457 de către adepţii monofizitului Timotei Elurul care îi va lua locul pe scaunul patriarhal. Acesta este practic primul patriarh monofizit, iar crima care s‑a făp tuit poate fi considerată actul de constituire a Bisericii monofizite a copţilor.

A urmat alungarea arhiereilor ortodocşi de pe scaunele episcopale din Egipt şi înlocuirea lor cu pseudo‑episcopi, adepţi ai monofizismului.

Aşadar, deşi au fost anatematizaţi, născocitorii ereziilor nu s‑au îndreptat, ci au format adunări eretice numite pe nedrept biserici. Astfel de adunări eretice sunt numite necalce­do niene sau anticalcedoniene, deoarece nu acceptă hotărârile dogmatice ale celui de‑al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon. Dar ele însele se consideră a fi ortodoxe şi se autointitulează mai nou „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale” sau „Biserici Orientale Ortodoxe”Este vorba des pre bisericile: coptă (Egipt), etiopiană, siro‑iacobită (prezentă în Siria şi India) şi armeană. În fapt, ele nu acceptă nici pe cel de‑al cincilea, al şaselea şi al şaptelea Sinod Ecumenic, care confirmă cu tărie învăţătura şi hotărârile Sinodului al IV‑lea Ecumenic.

Un indiciu al rătăcirii lor îl constituie şi faptul că, la scurt timp după contestarea sinodului de la Calcedon, anticalce donienii se pulverizează într‑o puzderie de grupări, fenomen specific sectar. Între aceste secte se iscă şi o serie de conflicte doctrinare, fiecare arogându‑şi titlul de adevă raţi urmaşi ai căpeteniilor lor (…).

Învăţătura Bisericii a fost atât de bine clarificată în ca drul celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice, încât, prin prisma hotărârilor lor, orice interpretare a credinţei creş tine poate fi uşor de analizat şi de identificat dacă este orto doxă sau nu, dacă este a Bisericii sau, dimpotrivă, aparţine unei cu getări potrivnice lui Hristos. În acest fel, s‑a diminuat sau chiar eli minat peri colul ca minciuna să poată fi luată drept adevăr, iar credincioşii Bisericii noastre să ajungă să confunde păstorul cu năimitul, care, deşi zice că vine în Numele lui Hristos, mincinos şi viclean fiind, vrea să piardă turma.

Aşa ar trebui să fie, dar din cauza nestatorniciei noastre în păzirea adevărului Bisericii, din pricina unei vieţi creştineşti cel mult călduţe şi a unei culturi creştine pe măsură, lupii zilelor noastre fac ravagii în turma lui Hristos. Ar fi de ajuns să amin tim mişcările sectare şi toate celelalte curente spiritualiste pentru a înţelege că, deşi învăţătura ortodoxă este atât de minunat lămurită prin descoperire dumneze iască, mulţi din credincioşii noştri – din păcate, chiar şi unii dintre păstori – străini fiind de ea, pot fi cu uşurinţă seduşi şi rupţi de Biserică, lipsiţi de mântuire.

Scriem aceste rânduri pentru că într‑un chip cu totul de neînţeles în urma unor aşa‑zis dialoguri, desfăşurate pe perioada ultimilor 50 de ani, aceia care în trecut erau consideraţi între cei mai mari duşmani ai Bisericii, monofiziţii, au ajuns să fie declaraţi fraţi întru credinţă, împreună părtaşi la harul Biseri cii dreptslăvitoare.

Unde este eroarea? S‑au înşelat Sfinţii Părinţi pe parcur sul a peste patru secole de frământări, de martiriu şi mărturi sire ortodoxă sau noi astăzi am pierdut complet cârma şi reperele, confundând lupul cu Păstorul şi, ca atare, ne îndreptăm cu paşi repezi către prăpastie? În cele ce urmează vom cerceta în amănunţime ce înseamnă dialogul cu monofi ziţii, care sunt premizele şi riscurile pe care acesta le presu pune. (…)

Avem astăzi noi mai multă dragoste decât Sfinţii Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice?

Avem noi astăzi mai multă dragoste decât cei 630 de Pă rinţi de la Sinodul al IV‑lea Ecumenic, decât cei 165 de Sfinţi Părinţi de la Sinodul al VI‑lea Ecumenic etc.? Suntem noi astăzi mai apropiaţi de Hristos şi gata să ne jertfim pentru Adevăr decât Sfântul Ioan Damaschin, decât Sfântul Maxim Mărturisitorul sau decât alţi părinţi ai Bisericii care au semnat cu sângele lor mărturisirea ortodoxă în apărarea dreptei credinţe? Este mai importantă pentru noi Biserica, mai scumpă Evanghelia şi mai mare dragostea pentru Hristos şi pentru oameni decât erau acestea pentru părinţii deşertului, precum Sfinţii Sava cel Sfinţit, Simeon Stâlpnicul sau Teodosie, înce­pătorul vieţii de obşte?

Pentru Sfinţii Părinţi dragostea nu înseamnă un act sentimental sau senzual, ci dorinţa arzătoare ca toţi să se mântuiască şi să moştenească Împărăţia Cerurilor. Dar acest lucru nu este posibil decât prin „poarta” care este Hristos, aşa cum S‑a descoperit pe Sine în Evanghelii, ca Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. A condamna ignorarea Evangheliilor şi a corecta abaterea de la calea revelată a unirii cu Hristos, de multe ori cu preţ de sânge din partea Părinţilor, este dovada dragostei hristice pe care‑o arătau aceştia „turmei cele cu vântă­toare” ce le‑a fost încredinţată. Căci, ce dovadă de dragoste este în a spune că iubeşti pe cineva, de vreme ce îl laşi să meargă pe calea rătăcită care depărtează de Hristos, singu­rul prin care ne mântuim?

 Ce înseamnă unirea cu monofi ziţii?

Ce înseamnă unirea cu monofiziţii, în condiţiile în care aceasta se realizează fără recunoaşterea Sinoadelor Ecume nice de după Calcedon, fără respingerea învăţăturilor mari lor ereziarhi monofiziţi Dioscor şi Sever, fără pocăinţă şi întoarcerea la adevărul Bisericii, precum o cere învăţătura or to­doxă?

A spune astăzi, după cum reiese din Declaraţia Comună a Comisiei Mixte de Dialog, că noi şi monofiziţii am împărtăşit dintotdeauna aceeaşi credinţă este echivalent cu a afirma că părinţii de la al IV‑lea, al V‑lea, al VI‑lea şi al VII‑lea Sinod Ecumenic au fost în înşelare, anatematizând şi scoţând astfel din Biserică pe cei care erau „de aceeaşi credinţă” cu ei. În ca zul acesta, întreaga învăţătură de credinţă funda mentată pe aceste Sinoade Ecumenice poate fi relativizată. Nimic nu mai poate fi considerat absolut în dogma Bisericii sau, altfel spus, totul poate fi relativizat şi reformat. Odată ce Sinoadele Ecumenice au greşit în privinţa celei mai importante probleme dintre cele dezbătute, cea privind dogma hristologică, atunci cu atât mai mult puteau greşi în hotărâ rile canonice şi disciplinare pe care le‑au luat.

Prin urmare, din punct de vedere dogmatic şi bisericesc, unirea cu monofiziţii în condiţiile recunoaşterii „ortodoxiei” acestora deschide poarta oricărei schimbări şi reformări a vieţii şi învăţăturii Bisericii.

Din perspectivă duhovnicească, concluzia logică a acestei uniri este aceea că ne îndoim de faptul că Sfântul Duh a vorbit prin gura Sfinţilor Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice. În această viziune, se poate presupune că Sfântul Duh vorbeşte mai mult astăzi decât în vremea marilor sinoade prin gura şi virtuţile ce lor care participă la dialogurile ecumenice, ca unii care sunt animaţi de o dragoste faţă de aproapele mai mare decât cea pe care o aveau Părinţii de demult.

De fapt, dacă urmărim raţionamentul pe care‑l induce hotărârea comisiei de dialog, vom ajunge la concluzia că Sfinţii Părinţi de la Sfintele Sinoade Ecumenice nu mai sunt chiar atât de sfinţi sau nu mai pot fi deloc văzuţi ca sfinţi. Cum ar putea fi socotit sfânt un om din cauza căruia s‑a rupt Biserica lui Hristos şi care a făcut pe atâţia oameni să sufere?

Acceptarea faptului că monofiziţii au împărtăşit dintotdeauna aceeaşi credinţă cu noi înseamnă suspendarea unui întreg articol de credinţă din Crezul Bisericii. Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică nu se va mai putea spune la fel după unirea cu monofiziţii, poate doar în condiţiile în care nu suntem consecvenţi cu propriile acţiuni. Cum să mai spunem Una [Biserică] când timp de 15 secole ar fi existat două Biserici care nu s‑au aflat în comuniune? Cum să mai mărturisim Sobornicească, când nu numai că ortodocşii nu i‑au mai pomenit pe monofiziţi, dar s‑au şi aruncat reci procanateme? Cum să mai spunem Sfântă, când timp de 15 secole ne‑am lepădat de cei care, în viziunea ecumenistă, erau de aceeaşi credinţă cu noi, şi toate făcându‑le în numele Sfântului Duh?

Un alt lucru absurd pe care îl pretinde Declaraţia Comună de la Chambésy (1993) este acela ca Biserica să‑i recunoască drept ortodocşi pe marii eretici monofiziţi Dioscor, Sever, Timotei Elurul şi alţii care au sfâşiat Trupul lui Hristos. Dar Dioscor ca şi ceilalţi nu pot fi socotiţi sfinţi decât dacă în timpul vieţii ar fi dobândit harul Sfântului Duh, sfinţindu‑se. Însă, în acest caz, însuşi Sfântul Duh, a treia persoană a Sfintei Treimi, ar fi contradictoriu, căci, vorbind prin gura lui Dioscor, ar fi fost potrivnic Sfântului Flavian, care, în cugetul Bisericii Ortodoxe, este socotit a fi sfânt, adică purtător al Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă că Acelaşi Duh S‑ar fi contrazis pe El Însuşi, căci în gura ortodocşilor ar fi dat o mărturie asupra învăţăturii despre Hristos, iar în gura monofiziţilor ar fi dat o mărturie potrivnică. Nu ştim ce minte ar putea cu prinde o asemenea absurditate, poate doar a diavolului care întunecă mintea oamenilor, încât, oricât ar fi de pregătiţi in telectual, să ajungă să nu mai fie pe deplin conştienţi şi responsabili de consecinţele propriilor afirmaţii. Să‑L faci mincinos pe Sfântul Duh înseamnă în mod evident să te ridici îm potriva lui Dumnezeu, păcat pentru care spune Mântuitorul: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta” (Matei 12, 31).

***

În privinţa ridicării anatemelor, ne întrebăm: poate astăzi un sinod, chiar dacă întruneşte reprezentanţii tuturor Bisericilor, să ridice anatema atât timp cât aceasta a fost aruncată de un Sinod Ecumenic pentru căderea în erezie, fără ca ereticul în discuţie să‑şi fi recunoscut greşeala, fără să se pocăiască şi fără să mărturisească credinţa Bisericii întărită de Sfintele Sinoade Ecumenice? De asemenea, cum poate, oare, un episcop ortodox să aprobe unirea cu monofiziţii, anulând hotărârile a patru Si noade Ecumenice, atât timp cât el a jurat la hirotonirea ca Episcop că va păzi învăţătura Sinoadelor? Dacă ar încălca acest jurământ, în ce măsură ar mai fi validă o hotărâre luată prin călcarea jurământului faţă de Hristos?

Ştiind că anatemele sunt aruncate asupra ereticilor şi asupra tuturor celor de un cuget cu ei, se naşte o altă între bare: Dacă noi îi considerăm astăzi pe monofiziţi de un cuget cu noi – vezi textul declaraţiei comune de la Chambésy – oare nu intrăm şi noi sub incidenţa anatemelor, ieşind în afara Bisericii? Contestând valabilitatea Sfintelor Sinoade Ecumenice şi lucrarea harului Sfântului Duh în mărturisirea Sfinţilor Părinţi, nu ne situăm noi, oare, în afara comuniunii cu aceştia, în fond, cu însuşi Trupul lui Hristos, Biserica?

Unirea cu monofiziţii – premisă a unor noi schisme în Biserică

Dacă unirea se va face numai în baza hotărârii unor sinoade locale, fără desfăşurarea unui mare sinod al tuturor ortodocşilor, atunci ar fi foarte posibil ca anumite Biserici care nu au participat la dialogul cu monofiziţii, cum ar fi Patriarhiile Ierusalimului, Georgiei, Bulgariei şi Mitropolia Poloniei sau oricare alta, să respingă unirea! Aceasta ar însemna că se creează tensiunea, se pun premizele unei schisme în Biserica Ortodoxă. Ca principiu eclesiologic, se ştie că nu poţi rămâne în comuniune cu cei care se unesc cu ereticii.

Presupunând însă că toate Bisericile ortodoxe ar intra în comuniune cu monofiziţii, apare ca iminentă eventualitatea ca anumiţi episcopi să refuze unirea, despărţindu‑se prin aceasta de unionişti, pentru a rămâne fideli învăţăturii Bisericii şi Sfintelor Sinoade Ecumenice. Aceasta ar însemna apariţia în Biserica Ortodoxă a unei alte schisme, cu mult mai gravă decât cea produsă de schimbarea calendarului.

Oricum ar fi abordată chestiunea unirii cu ereticii, fără ca aceştia să‑şi recunoască greşeala şi să se pocăiască mărturisind învăţătura ortodoxă, analiza, dacă este întreprinsă cu o minimă luciditate şi sinceritate în Duhul Adevărului, demonstrează că acest act va aduce mari tulburări în viaţa Bise­ricii, poate chiar apariţia unei noi şi importante schisme.

Şi toate acestea, pentru ce? Cine ar avea de câştigat din această unire făcută hoţeşte, în neascultarea cuvântului rostit de Duhul Sfânt prin gura Părinţilor Bisericii? Ortodocşii în nici un caz, iar monofiziţii şi mai puţin, căci nu numai că nu s‑ar în toarce cu adevărat la dreapta învăţătură a Bisericii, dar s‑ar şi încărca cu păcatul provocării unor noi tulburări şi schisme. Însă cu siguranţă că acei care doresc răul Bisericii ar avea numai motive de a se bucura, căci, prin unirea cu ereti cii, Biserica ar avea mai mult de suferit decât în urma oricărei prigoane. Astfel, pacea Bisericilor care se spune astăzi că o avem din partea stăpânirilor se arată a fi extrem de relativă şi înşelătoare, căci în climatul pacifist al ecumenismului sincretist ideologizat se ascunde, de fapt, pericolul dezbinărilor şi al surpării Bisericii chiar din in teriorul ei.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 25 septembrie 1992, a precizat cu claritate faptul că pentru unirea cu monofiziţii este necesar ca aceştia să „recunoască Sinoa dele IV, V, VI şi VII drept ecumenice” (Plămădeală 1994: 140), ceea ce subliniază conştiinţa sinodală vie a Bisericii noastre. 

Faptul că procesele verbale ale discuţiilor purtate în cadrul ultimelor patru întruniri ale Comisiei Mixte[1] nu au fost publicate până astăzi în nici una din Bisericile Ortodoxe, iar textele declaraţiilor nu au fost aduse nici măcar la cunoştinţa multora dintre episcopi – nu mai vorbim de ceilalţi membri ai Bisericii – ar trebui să ne dea de gândit. După cum reiese din declaraţia finală a Comisiei Mixte întrunite la Chambésy, în mod deschis monofiziţii pretind să li se ascundă credincioşilor Bisericii faptul unirii şi consecinţele pe care le va avea, pentru ca nu cumva aceştia să reacţioneze negativ şi să împiedice evenimentul. Dar aceasta vine în totală contradicţie cu sobornicitatea şi cu spiritul eclesial al Bisericii noastre. Lucrurile trebuie făcute la lumină, aşa cum a spus Mântuitorul:

Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite” (Ioan 3, 19‑22).

Sau, după cum ne învaţă apostolul Ioan:

„Şi aceasta este vestirea pe care am auzit‑o de la El şi v‑o ve tim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, pre cum El este în lumină, atunci avem împărtăşire” (I Ioan 1, 5‑7).

Se pare că dincolo de nepăsarea unor funcţionari ai Bisericii privind învăţătura dogmatică, dincolo de întunecarea minţii celor care îndrăznesc să hotărască – în numele Bisericii şi îm potriva acesteia – o unire cu ereticii monofiziţi, există nişte forţe şi interese care fac ca lucrurile să înainteze înspre un adevărat dezastru eclesiologic, dogmatic şi liturgic, fără ca mădularele Bisericii, de la credinciosul simplu şi până la episcopi, să fie in formaţi corespunzător.

Toate acestea ne‑au determinat să tragem un semnal de alarmă privind mersul şi adevărata semnificaţie a dialogului cu monofiziţii. Fiecare credincios ortodox trebuie, după măsura lui, să cunoască aceste lucruri şi, prin rugăciunile sale, prin cuvântul sau mărturia vieţii să se opună alterării învăţăturii de credinţă sau altor acţiuni care pun în pericol viaţa Bisericii şi mântuirea fiecăruia.

Datoria noastră este să păstrăm dreapta credinţă primită de la Dumnezeu prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Numai aşa vom intra în comuniunea veşnică a Sfinţilor. (…)”.

______________________________________________________

[1] Au fost publicate doar Declaraţiile Comune, în timp ce după întâlnirile anterioare se publicau şi procesele verbale ale discuţiilor purtate, pentru a se putea urmări îndeaproape mersul lucrărilor

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.