16 Oct

Teologie patristică

Urmările eliberării minţii de patimi – Omilie a Arhimandritului Efrem, Egumen al Sf. Mari Mănăstiri Vatopedi(Sf.Munte Athos) – Prima parte

Vom continua cu comentariul la capitolul 86 al primei Centurii a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Mai întâi voi citi textul original şi apoi traducerea:

Când mintea se eliberează cu totul de patimi, atunci se îndreaptă constant către contemplarea făpturilor, mergând apoi către cunoaşterea Sfintei Treimi.

 

100_0483

Ce înseamnă eliberarea minţii?

La ce se referă Sfântul Maxim când spune că mintea începe să se elibereze? Ce înseamnă eliberarea minţii? Sfântul Maxim se referă la eliberarea omului de patimi. Şi cum se eliberează omul de patimi? Când păşeşte corect pe drumul acesta pe care ni l-au trasat Sfinţii Părinţi. Să nu ne aşteptăm, însă, să scăpăm de patimi, făcându-ne voia. Să nu ne aşteptăm să devenim nepătimaşi făcând ceea ce ne spune mintea noastră. Pentru aceasta Părinţii au insistat şi insistă asupra faptului că cel care vrea să se afle pe calea cea dreaptă a desăvârşirii, care este calea monahismului, trebuie să înceapă prin a ţine întocmai şi neschimbate sfaturile pe care primeşte.

Pentru aceasta nici nu există poziţii neopatristice, postneopatristice etc. Nu există aşa ceva. Odată au grăit Părinţii. Şi ceea ce spun Părinţii de astăzi este o adeverire a ceea ce au spus Părinţii dinainte. Nu există ceva nou. În Biserică nu există aducere la zi, agiornament. Părinţii de astăzi vorbesc în limbajul epocii dar expun aceeaşi experienţă şi aceleaşi înţelesuri. Nu există o perioadă neopatristică, cum spun unii şi e la modă să se spună. De aceea monahul care vrea să găsească Harul Sfântului Duh trebuie să se convingă pe sine însuşi să fie credincios făgăduinţelor pe care ni le dau Sfinţii Părinţi.

Auzim spunându-se că „ştiţi, acestea s-au petrecut atunci, nu este ca acum. Atunci era aşa, astăzi oamenii sunt diferiţi, s-au schimbat”. Oamenii nu s-au schimbat, ci sunt aceiaşi. Cu aceleaşi patimi. Şi nu numai cu aceleaşi, ci cu mai multe patimi, cu nenumărate şi grave păcate. Prin urmare, pentru ca mintea să se elibereze, trebuie să fie eliberată de patimi. Pentru aceasta e necesar ca mintea să se smerească şi să înveţe să se supună, să facă ascultare.

Vezi monahi cărora le spui cinci cuvinte şi ei îţi spun zece. Aceşti monahi încă nu au dobândit pocăinţa. Vezi monahi cărui îi dai un sfat iar el îţi dă zece. Ochii lui sunt încă închişi.

Nu există smerenie şi autojustificare. Aceste lucruri nu pot coexista. De aceea trebuie să ne supunem de îndată şi cu bună voire. Ascultarea bucuroasă, despre care vorbesc Părinţii, despre care vorbeşte şi Părintele Porfirie. Dacă aceasta nu există, să ştiţi că acel monah îşi face propria voie şi este prada propriilor patimi, înfăşurat în ele şi rob al patimilor. Încă nu a început să înţeleagă ce trebuie să facă. Pentru aceasta este necesară eliberarea minţii, care trebuie cu dinadinsul să fie dusă la bun sfârşit. Iar când mintea este eliberată de patimi, spune Sfântul Maxim, atunci se îndreaptă, merge către cunoştinţa făpturilor.

Cunoştinţa făpturilor

Ce este această cunoştinţă a făpturilor? Începe să înţeleagă faptul că Dumnezeu este Cel care a făcut lumea, că Dumnezeu este Cel care chiverniseşte toate cele ale firii. Aceste lucruri le înţelege însă nu în mod raţional. În toate cărţile sale, Părintele Sofronie deosebeşte abordarea intelectuală a celor duhovniceşti şi abordarea practică. Iar pe noi, monahii, ne interesează această abordare practică. Aceasta ne spunea şi Fericitul Gheronda Iosif, că atunci „când mintea începe să se cureţe de patimi, atunci începe să înţeleagă şi simte, în Duhul Sfânt, că Dumnezeu le conduce pe toate, că Dumnezeu echilibrează întreaga zidire, pe toate cele văzute şi pe cele nevăzute şi că Dumnezeu se preocupă de viaţa personală a fiecăruia dintre noi în mod deosebit”. Atunci începe o relaţie specială cu Hristos. Cu toate că Dumnezeu este al tuturor, noi îl socotim cu totul al nostru. Este al meu în mod absolut, este şi al tău tot în mod absolut şi este totodată al tuturor. Şi faptul că este al meu în mod absolut nu înseamnă că tu pierzi ceva din Iubirea Lui. Nu. E mare lucru să înceapă monahul să simtă aceasta.

Respectarea poruncilor. Curăţirea minţii

După cum ştiţi şi am repetat-o de atâtea ori, monahismul pare din exterior o rutină. Aceleaşi lucruri în fiecare zi. Când începe să aibă un înţeles monahismul? Când începe să aibă substanţă viaţa noastră? Când începem să ne hrănim din Iubirea lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să ţinem poruncile. Să fim constanţi în respectarea lor. Atunci începe să se dea la o parte acest văl al îndârjirii de pe mintea noastră. Atunci începe să se facă simţită o limpezire, dar nu a raţiunii, ci a duhului. Şi începi să înţelegi. Îmi amintesc cuvintele lui Gheronda, care-mi spunea: „Dacă mintea începe să se lumineze, atunci începi să înţelegi chenoza lui Dumnezeu Cuvântul. Cum s-a golit de Sine Dumnezeu? Cum a făcut această chenoză? Cum a putut să o realizeze? Şi începi să intri în gândirea lui Hristos”. Ce spune Apostolul Pavel? Că trebuie să gândim aşa cum gândeşte Hristos. Dar pentru a începe să gândim aşa cum gândeşte Hristos, trebuie să începem să ne hrănim din firea lui Hristos şi să-L imităm.

Ţinerea poruncilor este metoda terapeutică prin care putem obţine vindecarea noastră duhovnicească. Pentru aceasta şi Părinţii atrag neîncetat atenţia asupra acestui lucru şi noi nu facem altceva decât să repetăm sfatul lor. Facem, adică, ceea ce au făcut şi Părinţii. Iar Părinţii aşa au făcut. Dacă citiţi învăţăturile şi vieţile Sfinţilor Părinţi şi îndemnurile lor şi sfaturile, veţi vedea că neîncetat reiau această tema a respectării poruncilor. Hristos nu a spus acelaşi lucru? Cine este cel care Mă iubeşte? „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (Ioan 14, 21).

Acest lucru este foarte important şi de aceea ne numim noi supuşi (în gr. ucenic se spune ypotaktikós). Nu ne numim priveghetori sau postitori sau mai ştiu eu cum. Ne numim supuşi, fiindcă alfa şi omega a ceea ce facem noi este ascultarea. De aceea trebuie pe cât posibil să ţinem poruncile ca să se poată curăţi mintea. Cu cât se curăţeşte mai mult mintea cu atât simţim mai mult libertatea ei. Atunci dobândim rugăciunea curată. De aceea de multe ori ne tulburăm în rugăciunea noastră, şi slăbeşte credinţa noastră şi suntem cuprinşi de tristeţe etc., fiindcă nu avem răspuns, fiindcă ne pierdem în rugăciunea noastră din pricină că nu am învăţat să ne păzim mintea în rugăciune şi să ne ţinem mintea atentă, acolo. Vedeţi că ţinerea minţii este una dintre lucrările ascetice cele mai mari şi mai grele. De ce? Fiindcă, vedeţi, mintea fuge ca un hoinar. Fuge, o aducem înapoi, fuge din nou, iarăşi o aducem. În aceasta trebuie să se obişnuiască monahul. Şi când se va obişnui? Câtă vreme rămâne în chilia şi începe să se roage cu oarecare nelinişte şi atenţie. De aceea trebuie mintea să se ocupe cu cuvintele rugăciunii. Este important. Gheron Porfirie spune undeva că atunci când slujeşte, mintea părintelui care slujeşte chiar şi un „şi” trebuie să-l soarbă. Aceasta n-a spus-o întâmplător. Aceasta trebuie să facem: să luăm aminte în timpul rugăciunilor pe care le facem, pe toate să le soarbă mintea noastră, dar mai ales în vremea Tainei Sfintei Liturghii.

Roadele rugăciunii

Când mintea noastră se ocupă cu cuvintele rugăciunii, se bucură. Îmi amintesc despre Părintele Efrem Katunakiotul că-mi spunea: „Primul rod al rugăciunii este bucuria”. Şi, într-adevăr, este bucuria. De aceea de multe ori omului i se dă drept rod al rugăciunii cu lacrimi, o bucurie negrăită. Aceasta este rod al rugăciunii. De aceea trebuie să ia aminte omul să ţină poruncile, ca să poată cu inimă curată să primească acest rod al rugăciunii.

Când mintea e luminată şi începe să pătrundă Harul şi comunică cu Harul, atunci nu se odihneşte dacă se ocupă cu cele ale lumii acesteia. Nu se odihneşte dacă se ocupă cu cele trecătoare şi zadarnice, cu lucruri lipsite de importanţă. Se scârbeşte ca atunci când vede un cadavru şi-şi spune: „vai, să fug ca să nu simt duhoarea”. La fel şi mintea cea plină de har. De aceea este necesar să rostim Rugăciunea. De aceea se impune. De aceea suntem datori să ne rugăm cu Rugăciunea inimii. Şi fericit monahul care nu pierde vremea şi rosteşte mereu Rugăciunea.

sursa: http://www.pemptousia.ro/2013

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.