16 Feb

Teologie patristică

Fotie, manucrisul bizantin al Historiei Bizantine a lui Ioannes Scylitzes (fl 1081), Biblioteca Nacional de Espana, sec XII

Manucrisul bizantin al Historiei Bizantine a lui Ioannes Scylitzes (fl 1081)

(Biblioteca Nacional de España, sec XII)

Ofranda teologică a Sfântului Fotie. Minunea și primatul Adevărului

1. Minunea Adevărului

Sfântul Fotie a reprezentat pentru epoca sa vasul ales al lui Dumnezeu. El a fost prin excelență propovăduitorul autentic al Tradiției și pentru aceasta a devenit cel mai renumit, dar și cel mai profund teolog al epocii sale. Cugetul și teologia sa au exprimat viața Bisericii și au fost rodul luminării Duhului Sfânt. Pentru atitudinea aceasta, care nu este atât de des întâlnită în Biserică pe cât ar fi de dorit, Fotie a pătruns în inimile credincioșilor din toate secolele, a devenit simbol și far al Adevărului de credință. De aceea este pe deplin îndreptățită hotărârea Bisericii de a prăznui pomenirea sa (6 februarie) cu deosebită strălucire[1]. Astfel ni se dă posibilitatea să conștientizăm dimensiunile și înțelesul adânc al acestei personalități. […]

Sărbătorim un bărbat al Bisericii, cinstim un Sfânt al nostru, care se distinge în marele nor al Sfinților, al Mucenicilor și al Cuvioșilor. Aceștia din urmă s-au sfințit fie prin martiriu, de care se minunau credincioșii epocii, fie prin viața deosebit de virtuoasă, prin luptele lor de nevoință și prin vederile lor dumnezeiești. Toate acestea nu au constituit însă decât mărturii ale sfințeniei lor, care lucrau și lucrează în duhul credincioșilor ca pildă și îndemn, ca mărturie a Adevărului credinței noastre. Mucenicii și Sfinții, în noua realitate duhovnicească care era Biserica, au devenit pentru credincioși adevărații eroi și adevăratele modele de urmat în viață.

Și aceasta, deoarece întruchipau prin excelență ethosul Bisericii și își jertfeau viața pentru a trăi viața Bisericii. Mai mult încă, Sfinții și Mucenicii adesea pecetluiau și pecetluiesc prin minune sfințenia lor, ca semn distinctiv față de ceilalți oameni – care nu aleg calea sfințeniei.

În toate timpurile și în toate locurile, Biserica a cunoscut și cunoaște nenumărate minuni, dincolo de Minunea minunilor, care este dumnezeiasca ei ”Euharistie” ce se săvârșește repetat pe toată față pământului de nenumărate de ori. Minunile Sfinților ei arată cât de neînsemnat și, în același timp, cât de măreț este omul. Astfel, minunea, ca manifestare vădită a realității duhovnicești firești, s-a plămădit odată cu viața Bisericii și constituie dovada cutremurătoare a sfințeniei Sfinților ei, pe care îi cinstește zi de zi, de veacuri la rând.

Iată însă că […] cinstim acum un Sfânt, care nu ne aduce aminte de prigoanele romanilor păgâni și de martiriu. Pe Sfântul Fotie nu îl cinstim pentru multele minuni pe care le-a săvârșit, nu știm dacă a tămăduit șchiopi și orbi, nu știm dacă a alinat durerea oamenilor, nu știm dacă după adormirea sa întru Domnul s-a înfățișat credincioșilor spre a-i sfătui, spre a-i întări, spre a le da curaj…

Și cu toate acestea, Fotie este deopotrivă vrednic de uimire și măreț. Așadar, minunea sa în altceva stă. Minunea Sfântului Fotie stă în Adevărul pe care l-a exprimat prin teologia sa și l-a făcut cunoscut prin luptele sale bisericești. Sfântul Fotie nu are icoane făcătoare de minuni, el are însă Adevărul de-minune-făcător vădit prin lucrările sale.

Credinciosul nu este deprins să ceară mângâiere de la Sfântul Fotie, dar este deprins și trebuie să se deprindă să îi ceară ajutorul în primirea și înțelegerea Adevărului. Minunea sa este Adevărul propovăduirii sale. În asta stă unicitatea și măreția sa.

Minunea propovăduirii Adevărului într-o epocă de confuzii este o minune încă mai mare decât cele cu care suntem obișnuiți, deși este mai puțin spectaculoasă și mai greu de înțeles. Cei nepregătiți nu pot pricepe așa ceva. Cei care nu au învățat să sufere pentru Adevăr măcar atât cât suferă și pentru trupul lor, nu pot pricepe această minune.

Și totuși, scoaterea la lumină a Adevărului constituie prin excelență o intervenție a lui Dumnezeu în viața omului. Duhul Sfânt, prin lucrările Sale necreate, sparge bariera relativității umane, dă la o parte duhul secular și îl face pe om capabil să vadă, să trăiască mai adânc, mai plenar Adevărul și apoi să și exprime această înfricoșătoare și dumnezeiască experiență.

Tocmai aceasta este minunea Adevărului. Întocmai așa s-a petrecut și cu Sfântul Fotie și de aceea îl cinstim […], așa cum Biserica îl cinstea în trecut și așa cum îl va cinsti și în viitor, atât timp cât Biserica va mai scrie istorie.

Cât de însemnată este minunea Adevărului și cât de mare este învățătorul Adevărului prin care se săvârșește minunea descoperirii și propovăduirii acestuia, se vede și din simplul fapt că un om se poate mântui, chiar de ar rămâne cu trupul șchiopătând, dar nu se poate mântui dacă șchiopătează grav în ale credinței, dacă pierde Adevărul, dacă nu are Adevărul curat, dacă se îndoiește de Adevărul credinței sale. Și asta, pentru că mântuirea, îndumnezeirea, dumnezeiasca fericire înseamnă participare la Adevăr, la dumnezeiasca realitate. Erezia este o autoînșelare, omul crede că are Adevărul, deși nu are nimic și de aceea nu mai ajunge la mântuire.

Învățătorul prin excelență al Bisericii, ca propovăduitor autentic al Adevărului, se face părtaș la mântuirea oamenilor, se face părtaș la lucrarea dumnezeieștii iconomii pentru mântuire și de aceea este sfânt și este socotit sfânt de către oameni, este socotit ales lui Dumnezeu, așa cum s-a întâmplat și cu Sfântul Fotie, care a devenit Patriarh al Constantinopolului în 858.

2. Mai adânca înțelegere a firii Bisericii.

Acest sfânt bărbat a surpat răul ereziei atât prin luptele sale, cât și prin teologia sa. Astfel Biserica Răsăritului și-a păstrat autenticitatea, care pe atunci era grav primejduită de episcopii Romei și de teologii francilor.

Papii Romei, molipsiți de concepții seculare, falsificau viața și instituția Bisericii. Și această falsificare, această deformare, această boală a lor bisericească, au încercat să o impună cu forța și în Biserica Răsăritului prin Papa Nicolae (858-867).

Faptul că Biserica Romei cerea primatul puterii, că pretindea jurisdicția într-o altă Biserica patriarhală, vădea că nu trăia autentic viața Bisericii, vădea că fusese vătămat trupul mistic și integru al lui Hristos.

Împotrivirea lui Fotie, luptele sale pline de forță și încărcate de teologie s-au dovedit îndreptățite, pentru că au reprezentat un demers ferm de exprimare și susținere a structurii autentice a Bisericii. Provocat de ambițiile anti-bisericești ale Romei, demersul lui Fotie arată și pune în lumina firea autentică a Bisericii.

Biruința luptelor sale nu constă doar în aceea că nou-înființata Biserică a Bulgariei nu a mai fost nevoită, finalmente, să intre sub jurisdicția Romei, ci în aceea că Fotie a arătat că Papa nu avea dreptul să intervină prin măsuri bisericești de tip politic în problemele Răsăritului și, implicit, că nu avea dreptul să se amestece în treburile interne ale nici unei alte Biserici locale. Fundamental este faptul că, prin demersul său, teologia eclezială a căpătat alte dimensiuni, teologia aceasta ale cărei baze au fost puse de Ignatie Teoforul, iar acum era lărgită și desăvârșită de Fotie.

Într-o ultimă și surprinzătoare analiză, putem spune că Fotie a formulat și, efectiv, a salvat noțiunea de Biserică locală în relația ei cu alte Biserici locale. Primatul puterii, pe care îl pretindea Biserica Romană, vătăma primejdios lucrarea Bisericii locale. Episcopul Bisericii locale s-ar fi transformat într-un simplu instrument administrativ, nu ar mai fi fost ”în locul lui Dumnezeu Tatăl”, așa cum teologhisea Ignatie, așa cum învăța Biserica Răsăriteană și cum propovăduia cu îndreptățire Fotie.

Însemnătatea uriașă a acestei probleme poate fi înțeleasă, dacă luăm în considerare faptul că Biserica are doi poli fundamentali: ”realismul euharistic” și teologia despre episcop. Pentru cei din afara Bisericii noastre, acești doi poli – când unul, când altul sau chiar amândoi deodată – uneori scandalizau și continuă să scandalizeze și acum și sunt criticați în fel și chip. Însă un lucru trebuie să ne fie clar: că nu există Biserică acolo unde nu există o Euharistie reală sau acolo unde nu există un episcop, un întâi-stătător autentic care să o săvârșească.

În contextul secolului al IX-lea, ca și în epocile premergătoare acestei perioade, papii au încercat să mutileze adevăratele dimensiuni ale slujirii episcopului. Însă demersul lui Fotie a zădărnicit cu totul uneltirile lor și astfel, în Răsărit, slujirea episcopului are acele dimensiuni duhovnicești, pe care Însuși Capul Bisericii, Hristos, i le-a atribuit.

3. Purcederea Duhului Sfânt

Celălalt aspect al însemnatei contribuții teologice a lui Fotie ține de domeniul triadologiei și al pneumatologiei. Teologii franci, lipsiți de o tradiție ortodoxă autentică, dar și teologii romani care porneau de la premise teologice îndoielnice, învățau că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul. Învățau așa-numitul Filioque, pe care unii dintre aceștia, și mai ales francii, l-au adăugat în Simbolul de credință.

Biserica Răsăriteană a anticipat că prin această învățătură se altera credința în Dumnezeul Tatăl, pe Care Îl socotim sursa unică a celorlalte două Persoane. Conștient sau inconștient, prin această nouă învățătură se creau două surse ale dumnezeirii, două principii ale Persoanelor treimice, Tatăl și Fiul. În felul acesta, ajungem să punem la îndoială și unitatea dumnezeirii, și deoființimea Duhului cu Tatăl și cu Fiul.

Așadar, Fillioque nu reprezenta nicidecum un progres teologic autentic, ci o deformare parțială a învățăturii de credință a Bisericii, care până atunci fusese dobândită și formulată în urma unor lupte teologice dramatice și prin luminarea Duhului Sfânt.

Caracterul acestei învățături apusene moderniste, temeiul eronat și subversivitatea ei au fost demonstrate teologic de Sfântul Fotie cel Mare. Pe temeiurile Tradiției, printr-un studiu pertinent și însuflat de Sfântul Duh, Sfântul Fotie cel Mare a pus în lumină Adevărul și astfel s-a arătat limpede că Fillioque nu are nici o bază teologică, nu este real, ci este un pseudo-adevăr și de aceea primejduiește serios însăși mântuirea celui care adoptă această învățătură.

Foarte repede au devenit clare consecințele acestei teologii în viața și conștiința credincioșilor. Astfel, după secolul al IX-lea, Biserica Ortodoxă a început să aibă o conștiință mai vie asupra modului de purcedere a Duhului Sfânt și să fie pe deplin încredințată că Fillioque constituie o erezie. De atunci încoace, chiar și occidentalii fac tot felul de încercări să interpreteze de așa manieră acest Fillioque al lor, încât să nu fie deformată însăși dogma triadologică. Toate aceste evoluții se datorează Sfântului Fotie, care în Biserică a lucrat și lucrează ca mare Părinte și Învățător al ei.

4. Primatul Adevărului

Dacă vom cerceta personalitatea și teologia Sfântului Fotie dintr-o perspectivă mai adâncă, care să nu îl deformeze întru nimic, vom ajunge la constatări de o mare însemnătate.

Este important de semnalat contrastul dintre episcopii romani care revendicau primatul puterii, și Biserică, deopotrivă Răsăriteană și Apuseană, care în acel moment istoric a acceptat, direct sau indirect, poziția și teologia lui Fotie. Episcopii romani pretindeau să-și impună puterea, crezând că li se cuvine vreo întâietate specială. Nu dețineau însă Adevărul de credință prin care să se impună în Biserică și de aceea nici nu putea exercita vreo putere în celelalte biserici. Fotie, având ca temei Tradiția, a încercat să înfățișeze și să exprime Adevărul în strânsă legătură cu problemele ecleziale ale epocii. El nu vorbea și nu pretindea puterea, ci se lupta pentru Adevăr, care asigură mântuirea omului. Iar faptul că Adevărul a fost dăruit de Dumnezeu lui Fotie, care se lupta pentru Adevăr, iar nu pentru putere și întâietăți așa cum făceau papii, este o dovadă că suntem chemați să adoptăm poziția lui Fotie, iar nu pe a papilor. De aceea credincioșii sunt datori să cugete și să trăiască precum Fotie. Prin urmare, în Biserică regula de aur este că întâietatea o deține doar Adevărul și cel care propovăduiește Adevărul.

Acest aspect este de la sine înțeles în Biserică, pentru că măsura ultimă, criteriul ultim în Biserică este Adevărul. În Biserică privilegiile și primatele depind numai și numai de Adevăr. De aceea în Biserică nu există un alt fel de primat în afară de primatul Adevărului, care în secolul al IX-lea a fost dăruit de Dumnezeu lui Fotie.

Primatul Adevărului poate fi constatat pe tot parcursul istoric al Bisericii, nu este legat de un loc anume, pentru că Duhul suflă unde voiește. Nici nu este compatibil cu ambiții seculare, cu revendicări de privilegii, căci Dumnezeu nu are de-a face cu asemenea lucruri.

Și Biserica – mai cu seamă azi când este prinsă într-o luptă între Adevăr și fel și fel de scheme și structuri cu haină bisericească, fel și fel de forme bisericești care în ultimă analiză sunt seculare, acum când este sufocată de multiplele probleme ale lumii contemporane – va birui în această luptă duhovnicească pe viață și pe moarte, numai și numai dacă va călca pe urmele Sfântului Fotie, numai și numai dacă va trăi în adevărata ei Tradiție, dacă va sacrifica interesele ei seculare în această confruntare cu problemele epocii. Va birui numai și numai dacă va dovedi o încredere deplină în Duhul Sfânt, Luminătorul.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Sursa: Personalitatea și teologia Marelui Fotie. Cuvinte oficiale rostite la sfânta lui pomenire în intervalul 1970-2010. Ed. Sfântul Sinod al Bisericii Greciei. Atena 2011, pp. 201-207.


[1] Sfântul Fotie cel Mare este protectorul Sfântului Sinod al Bisericii Greciei. [n.tr.]

sursa : http://www.pemptousia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.