17 Oct

Teologie patristică

Urmările eliberării minţii de patimi – Omilie a Arhimandritului Efrem, Egumen al Sf. Mari Mănăstiri Vatopedi(Sf.Munte Athos) – A doua parte

Acrivia conştiinţei

Trebuie să ne cercetăm conştiinţa. Cu cât omul îşi cercetează mai mult conştiinţa, cu atât aceasta devine mai curată. Şi atunci începe să-i spună: „Acolo n-ai făcut bine”, „ceea ce ai făcut nu e corect” şi se străduieşte omul să pună început de pocăinţă în fiecare zi. Ce spune Patericul? Cine este monah? Acela care în fiecare zi pune început de pocăinţă. De aceea, cei care se spovedesc continuu şi au această harismă, ştiţi cât ajutor primesc când îşi cercetează conştiinţa? Trebuie să fim atenţi, însă. Căci monahul trebuie să fie cu o mie de ochi.

efrem

Cu adevărat spune Sfântul Maxim că păşeşte spre cunoştinţa Sfintei Treimi.

Ce face mintea când se curăţeşte de patimi? Înţelege, în Duhul Sfânt, cum comunică cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Iar monahul în acest mod trebuie să petreacă şi să fie în unire cu ceilalţi, aşa cum au Persoanele Sfintei Treimi. Dar ca să facă acest lucru trebuie să se lumineze, să înţeleagă cu se împărtăşesc cele trei Persoane ale Sfintei Treimi una de cealaltă. În mod tainic şi de negrăit. Exact în acelaşi mod se împărtăşeşte şi omul lui Dumnezeu de semenii săi.

Această părtăşie cu ceilalţi este în legătură cu împlinirea diaconiei noastre.

Plinirea slujirii

Mănăstirea v-a încredinţat fiecăruia dintre voi o slujire. Să o duceţi la capăt şi să luaţi aminte că nu slujiţi oamenilor, ci slujiţi lui Dumnezeu. De multe ori fraţii îşi plinesc slujirea cu curaj. Aceasta nu e de la ei ci iarăşi de la Har. Alţii nu au vocaţie pentru viaţa contemplativă, ci pentru cea practică. Fiecare om, fiecare persoană are o particularitate. Şi se consumă, şi se dă, şi se osteneşte. Dar acestea nu sunt ale lui. Sunt ale lui Dumnezeu, sunt de la Har. Pentru ceea ce face va lua plata pe care o ia şi cel care se dedică vieţii contemplative, e de ajuns să facă ceea ce poate. Trebuie să facem ceea ce putem face. Şi să nu facă ale sale şi să nu aibă propriul program, propriul credo, să nu aibă o poziţie personală. În chinovie asta trebuie să facă chinoviarhul. Se supune cu dăruire, ţine porunca pe care o primeşte de la Mănăstire. Şi atunci simte o pace, o linişte, simte o odihnire şi în plus o împlinire în interiorul său. Nu-i lipseşte nimic. Chiar fiind încă „în devenire”. Cu toate că nu a ajuns încă la despătimire, simte înlăuntrul său acea împlinire, care este o minune pe care o face Dumnezeu cu omul. Nu-i lipseşte nimic. Nu vrea nimic. Nu vrea decât să se bucure de iubirea lui Dumnezeu fără încetare.

De aceea este de trebuinţă ca monahul să-şi plinească slujirea şi pe toate celelalte să nu le uite. Şi acela care-şi plineşte slujirea sa, nu înseamnă că uită toate celelalte datorii ale sale, le face şi pe acestea. Şi vrea să odihnească până la capăt, pe deplin, pe toţi. Nu numai pe gheronda să-l odihnească, cu toate că aceasta trebuie să facă în primul rând, ci pe fiecare dintre fraţi. Să se facă jertfă, să slujească pe fiecare, şi aceasta să fie bucuria lui. Dacă simţiţi aceasta înlăuntrul vostru, atunci să înţelegeţi că „a grăit Dumnezeu” în inima voastră şi că aţi devenit cu adevărat părtaşi ai Harului lui Dumnezeu. Şi atunci începe Dumnezeu să lucreze înlăuntrul vostru  şi să vă zidească.

Însă printre lucrurile de căpătâi pe care trebuie să le învăţaţi este şi acesta: să raportaţi preotului slujitor. Fiindcă Gheronda nu este cu voi mereu. Nici să nu gândiţi: „Eu mi-am terminat treaba şi e de la sine înţeles că pot să plec”. Să-i spun responsabilului. Să-mi plec cugetul şi apoi să plec cu bine. Aşa se smereşte omul. În acest mod trebuie să se raporteze la slujirea sa, să facă ascultare. Monahul trebuie să aibă o dispoziţie continuă spre ascultare şi dare de seamă în ce priveşte slujirea sa. Nu se poate altfel. Nu există altă cale, o altă modalitate de a găsi ceea ce trebuie să găsească, adică, nepătimirea. Când omul se linişteşte şi nu se mai raportează agresiv la ceilalţi, nu mai desconsideră persoana umană, când, dimpotrivă, îl odihneşte pe celălalt, atunci simte înlăuntrul său o bucurie nemăsurată şi este gata pentru rugăciune. Este gata să se dedice lui Dumnezeu. Este gata să odihnească „până la sfârşit” pe Dumnezeu şi să devină ardere de tot. De aceea, cea mai înaltă realizare a vieţii monastice este să devină monahul cuvios mucenic. Să mărturisească până la sânge. Cum au mărturisit creştinii până la sânge? Şi-au dat tot sinele.

Monahismul, viaţă „mai presus de fire”

Mă întorc la tema ascultării. Ca să dovedim că-l iubim pe Dumnezeu până la capăt, trebuie să facem ascultare adevărată în tot ceea ce ne spune Gheronda. La aceasta să luaţi aminte. Mergi la Gheronda şi îţi spune ceva. Fiule, să faci asta, asta şi asta, trei lucruri. Acestea trebuie să le faci, să ţii porunca pe care ai primit-o. Trei-patru, lucrurile pe care ţi-a spus, ceea ce ţi-a spus, aceea să faci. În caz contrar nu dovedeşti că-l iubeşti pe Dumnezeu. Dacă te pleci şi ţii porunca ascultării, atunci începe să lucreze înlăuntrul tău energia dumnezeiască şi acesta este începutul vieţii „mai presus de fire”. Căci monahismul este viaţă „mai presus de fire”. Nu este viaţă „după fire”.

Cum lucrează Harul în mod suprafiresc? Harul începe să lucreze în noi dacă ţinem aceste lucruri pe care ni le-au dat Sfinţii Părinţi. Nu se poate altfel. De aceea vedeţi cât de mult s-au luptat Părinţii cu sfatul propriu şi cu particularităţile de caracter. Acestea conduc la rezultate proaste. La rezultate demonice. De aceea vedem că Părinţii au biciuit, au calcat raţiunea. Raţiunea este a doua, nu este prima. În monahism nu se poate pune problema ca raţiunea să deţină primul loc. Nicidecum. Primul loc îl deţine perspectiva duhovnicească şi abia apoi cea raţională. De aceea, fraţilor, vreţi să aveţi pace, vreţi să aveţi bucurie înlăuntrul vostru, vreţi să aveţi linişte în sufletul vostru? Atunci trebuie să ţineţi rânduielile lăsate de Sfinţii Părinţi. Atunci mintea luminată de Har începe să aibă cunoştinţa lucrurilor, să vadă raţiunea lucrurilor. Începe să simtă în mod real că Dumnezeu este alături de poporul Său, de zidire, de om, în mod personal. Cine nu are linişte înlăuntrul lui nu poate să vadă aceste lucruri. Nu e îngăduit ca monahul să se tulbure. Nu poate monahul să se ocupe mereu cu tot felul de lucruri.

De aceea pe cât se poate să nu avem prietenii, să nu avem sentimentalisme între noi. Să avem legături îngăduite de legile necesităţii. Absolut nimic altceva. Relaţiile speciale nu sunt necesare. Prietenia nu e necesară. Nu suntem prieteni unii cu ceilalţi, suntem fraţi. Şi aceasta să o ţinem neîncetat. Îndată ce avem senzaţia că ceva nu merge cum trebuie, îndată ce simţim că ceva este ameninţat înlăuntrul nostru, că zidul e ameninţat să se surpe, să alergăm de îndată la Gheronda. Îndată. Şi să fim întotdeauna în acelaşi duh cu Gheronda.

Monahul trebuie să ia aminte. Daţi ceva de milostenie? Dacă nu are pecetea binecuvântării, milostenia aceasta o ia diavolul. De aceea, rog dragostea voastră, vreau să răspundeţi prezent din toată inima atunci când vi se încredinţează o slujire sau când primiţi o poruncă, ca să poată Dumnezeu să vorbească în inima voastră, să putem găsi acel lucru pentru care am venit în mănăstire. Am venit aici să ne sfinţim. Am venit să ne îndumnezeim. Am venit aici ca să ajungem la nepătimire. Nu se poate să treacă vremea şi patimile să rămână neschimbate. Fiindcă, dacă nu luăm aminte, nu numai c patimile rămân aceleaşi, dar vin „alte şapte duhuri mai rele” (Lc. 11, 26). La toate acestea să luăm aminte.

Turbarea diavolului

Diavolul nu face daruri. Are o asemenea turbare, o asemenea furie, şi aceasta trebuie s-o înţeleagă fiecare după puterile sale. Este înfricoşător. Înfricoşătoare turbarea diavolilor. Nu rabdă. De aceea trebuie să zdrobim demonii şi să nu-l îngăduim. „Mergi înapoia Mea, satano!” După cum spunea şi Gheronda [Iosif]: „Eu sunt monah. Am venit aici să mă fac monah. Voi face acele lucruri care mijlocesc pe care se impune să le facă un monah”. Trebuie să ne opunem, să avem cuget mărturisitor, să nu adăugăm cu uşurinţă apă în vinul nostru. Să nu cedăm.

Dacă monahul nu-şi face canonul, atunci este robit diavolului. Orice ar face… nu poate face nimic. Aceasta nu o poate ierta Harul. De aceea trebuie neîncetat să înaintăm silindu-ne pe noi înşine. „Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea”. Nu se poate altfel. Şi trebuie să luaţi aminte la slujbe. Să veniţi la slujbe. Să vă rânduiţi cum trebuie şi cele ale slujirii voastre. Cuvântul lui Gheronda devine „dogmă”. Aşa am învăţat eu de la Gheronda al meu. Nu se poate altfel. Trebuie să vă străduiţi să aveţi pace înlăuntrul vostru. Diavolul vrea, acum când urmează să ne împărtăşim, când începe Sfânta Liturghie, să ne schimbe, să ne întoarcă pacea în tulburare. Aceasta este politica sa.

Monahul trebuie să dea seamă în fiecare clipă despre ceea ce face. Când monahul, pentru un motiv sau altul, nu urmează programul comun, trebuie să dea seamă despre aceasta, să spună de ce nu respectă programul. Aşa trebuie să fie. Aşa ne-au învăţat Părinţii. Îmi amintesc când eram în Kapsála, când eram, puţini, încă şi la Nea Skiti, Gheronda…, preotul de rând nu trebuia să dea binecuvântarea de început dacă nu erau toţi prezenţi. Nu poate exista viaţă de obşte dacă facem ceea ce vrem. Aşa stau lucrurile. Vreau armonie. Iar armonia nu poate exista dacă nu există ascultare din partea monahilor noştri. Atunci există armonie şi unde este armonie, acolo împărăţeşte Duhul Sfânt.

sursa : http://www.pemptousia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.