24 Oct

Conferința – Teologia ca trăire (II)

TEOLOGIA CA TRĂIRE

Conferință susținută de Mitropolitul Hierotheos Vlachos

Iași,14 Octombrie 2011 (partea a II-a) – Întrebări și răspunsuri

 

[audio:http://www.razbointrucuvant.net/files/Cuvinte_duhovnicesti_predici_si_conferinte/IPS_Hierotheos_partea2.mp3]

“(…) Îl iubesc foarte mult pe Părintele Romanidis și, atunci când aud vorbindu-se despre el, plâng de emoție că am avut șansa de a-l cunoaște. După cum este de așteptat, e de înțeles, a fost și foarte invidiat și calomniat de mulți. El însă se raporta la toate acestea cu foarte multă nepătimire și blândețe. Vreau să precizez și faptul că atunci când mergea la dialoguri inter-creștine era foarte categoric, foarte luptător, pentru că cunoștea foarte bine teologia occidentală și ca ortodox știa foarte bine unde să lovească. Într-o conferință pe care am ținut-o la Atena am spus că părintele Ioannis Romanidis se aseamănă unui nebun întru Hristos [pentru că] își spunea părerea cu foarte mult curaj și nu se gândea ce vor spune ceilalți.

Un ucenic atât al părintelui Ioannis Romanidis și al părintelui Florovsky mi-a relatat ce spunea părintele Florovsky despre părintele Ioannidis. Părintele Florovsky spunea că Părintele Ioannis era cel mai bun, cel mai fidel student al lui, [și că:] “îl consider urmașul teologiei mele, și a creat o operă, a avut o lucrare mai puternică decât a mea pentru că era un caracter foarte pute rnic, ca un capadocian ce era“.

Întrebări și răspunsuri

 Care este legătura dintre minte-nous și inimă? Ce înseamnă întoarcerea minții în inimă, și care este diferența dintre minte-nous și rațiune?

– După cum spun Sfinții Părinți, și de fapt am găsit-o la Sfântul Maxim Mărturistorul și la Sfântul Ioan Damaschin, deci, spun aceștia că Dumnezeu a creat sufletul omului să aibe cele două aspecte, și anume: partea noetică – “ochii minții”, și partea logică. Deci sufletul este foarte strâns legat de trup, și nous-ul, așa îl voi numi de aici înainte, trebuie să fie foarte strâns legat cu inima. Deci logica ține de creier. Când Părinții vorbesc de rugăciunea inimii, vorbesc de partea aceasta noetică – ochii minții care sunt coborăți foarte adânc în ceea ce înseamnă organ trupesc al omului, adică în inimă. Cei care au rugăciunea inimii își dau seama că aici în acest organ fizic se întâmplă ceva, și sunt la locul de muncă sau în altă parte și inima lucrează, deci își dau seama că aici, se petrece ceva în interiorul ei. În cazul preotului acesta poate să facă rugăciune, își săvârșeste slujba, spune cu partea logică rugăciunile, însă în același timp simte cu inima ceea ce spune, totul se petrece în interior.

Vă amintiți de Hristos care s-a alăturat celor doi apostoli ce se îndreptau spre Emaus. Mergeau pe drum și Hristos le vorbea. Și le menționa lucruri din Scriptură și aceștia, după aceea, spuneau: “Oare nu ardea în noi inima noastră când Acesta ne vorbea?” Acest lucru nu se întâmpla într-o anumită mănăstire sau într-un schit, ci erau pe drum, călătoreau. Aceasta este experiența Bisericii și a Sfinților noștri. Nu este extazul filozofilor stoici sau al Pithiei, cunoscută, care era în extaz și atunci prevedea viitorul. Călugării și mirenii care sunt în lume au această rugăciune în inimă și îi vezi mergând, lucrând, făcând diferite lucruri.

Sfântul Grigorie Palama spune că această energie noetică este foarte adâncă, pentru că, de exemplu, șoferul cu logica lui urmărește drumul, însă partea aceasta, cea adâncă a minții, are rugăciunea în inimă.

Când eram tânăr l-am întrebat pe Cuviosul Paisie Aghioritul:

Părinte Paisie, cum se distinge partea logică de partea noetică – de ochii minții, de partea profundă a sufletului?“. Și a întrebat: “ai adunat vreodată struguri pe care să-i strivești pentru a-i face vin?“. Și am spus: “Sigur că da!“. Și a spus: “Atunci când se adună struguri și sunt puși în butoiul respectiv… – vorbim despre spațiul sentimentelor și anume, al lucrurilor pe care le vedem, le auzim, și toate acestea intră în mintea noastră. După aceea, din toate acestea, va rezulta vinul, care este mai curat decât strugurii. Aceasta este logica. Și de acolo, din vin, mai facem o transformare și ajungem la țuică, care este un alcool mai curat… și acesta este nous-ul partea cea mai adâncă și-n suflet“.

Nu este un exemplu frumos?

Aceasta este teologia empirică, practică. Se pare că omul este plăsmuit ca să aibă minte curată.

 Cineva dorește să ne vorbească Părintele Mitropolit despre învățătura Părintelui Ioannis Romanidis referitoare la Taina Crucii, și o leg de o întrebare a unei alte persoane, care sună așa: La care cruce se referă Domnul Hristos când spune: “Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze”, având în vedere faptul că nu avusese loc jertfa Sa pe Cruce, iar crucea în accepțiunea contemporanilor și deci a ascultătorilor Săi, era obiect de ocară, și bineînțeles stare de ocară.

– Data trecută când am venit la Iași, mi-ați pus foarte multe întrebări. Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului m-au invitat studenții și am vorbit, dar au fost trei-patru întrebări pe care le-am dezvoltat într-un interval de timp foarte larg. Poate că acum ar trebui să concentrăm în familii întrebările.

Părintele Ioannis Romanidis nu a avut propria sa teologie. Când unii spuneau: “Acestea sunt afirmate de Părintele Ioannis Romanidis“, spunea: “Nu, nu, Sfinții Părinți afirma lucrul acesta“. Deci în ceea ce privește crucea, învață, de fapt, din învățătura Sfântului Grigorie Palama. Deci a vorbit despre Taina Crucii lui Hristos. Sfântul Grigorie Palama într-o omilie de a sa spunea că Taina Crucii lui Hristos a fost trăită chiar și de profeții Vechiului Testament. Prin cruce a venit osândirea păcatului. Când Dumnezeu S-a adresat lui Avram și i-a zis: “Ieși din casa ta și din familia ta și îți voi arăta calea pe care trebuie să mergi“, și și-a părăsit casa, și familia, și a pornit acolo unde i-a spus Dumnezeu, vorbim aici despre asumarea crucii. Atunci când s-a arătat în rugul care ardea și nu se mistuia, și a auzit vocea: “Scoate-ți încălțămintea și urcă acolo unde ți se spune” e vorba de o cruce care i s-a oferit atunci lui Moise prin descălțarea de încălțăminte.

Trăirea crucii este purificare de patimi. După cum S-a răstignit Hristos, așa și noi ne răstignim patimilor, nu mai aplicăm patimile în viața noastră. Și apoi, ajungem la luminare, când vorbim despre rugăciunea cea adâncă, cea curată, care este o pregustare a Împărăției. În această perspectivă putem vorbi despre o participare la Crucea și Învierea Domnului. Nu doar să purtăm o cruce, este și aceasta o binecuvântare de la Dumnezeu și o mărturisire a credinței noastre, însă partea esențială este: cum ne vom curăți de patimi? Ce înseamnă acest lucru: curățirea de patimi? Nu să scoatem patimile din noi, ci să le transformăm.

Adică în noi, Dumnezeu a sădit dragostea. Dragostea este o energie a sufletului sădită în noi de Dumnezeu. Fără dragoste nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu. Noi, această dragoste o transformăm în dragoste de sine, în loc să-L iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru, iubim eul nostru. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că iubirea de sine este iubirea irațională a eului nostru. Tămăduirea de filauție, adică terapia acestei patimi, a iubirii de sine, este tocmai a o pune în aplicare față de Dumnezeu și față de aproapele nostru. Atunci când uneori îi iubim pe ceilalți putem să aplicăm iubirea de sine, așteptând ceva de la ei, adică nu o facem dezinteresat. Această dragoste interesată trebuie să se sublimeze și să se transforme în dragoste lipsită de interes. Această este terapia, vindecarea, și aceasta se face prin Sfintele Taine și prin asceză. Aceasta este trăirea, participarea la Taina Crucii și a Învierii Domnului.

 Cineva afirmă că: multe din punctele exprimate în seara aceasta le-am găsit și la  Mitropolitul Antonie de Suroj. Iar  o altă persoană spune că: în teologia occidentală, începând din anii `50 a devenit normativ în studiile despre Sfântul Grigorie Palama,  părintele John Meyendorff . Părintele Ioannis Romanidis s-a delimitat de interpretarea lui Meyendorff și l-a criticat într-un studiu foarte important din anul 1960. Dacă puteți sintetiza care sunt obiecțiile Părintelui Romanidis față de Meyendorff.

– Pentru că sunt într-o universitate, voi spune și lucruri teologice. Mai întâi vreau să precizez că eu l-am cunoscut pe Mitropolitul Antonie Bloom. Are într-adevăr multe elemente comune, pentru că toți teologii îi citesc pe Părinții Bisericii și rămân cu foarte multe elemente din învățătura Sfinților Părinți. Și dacă citiți “Summa Theologiae” a lui Thomas d’Aquino veți vedea că a preluat multe elemente de la Sfântul Ioan Damaschin, dar a creat o confuzie și a ajuns la alte tipare și la alte concluzii.

Ceea ce am găsit eu la Părintele Romanidis este o limpezime a gândirii. Nu am găsit deloc raționament. Urmează cu  fidelitate Filocalia. A cunoscut în profunzime atât scolasticismul, cât și protestantismul. Îndată ce i-a descoperit pe Părinții Bisericii, Filocalia și pe Părinții neptici, s-a lipit de această învățătură și le-a părăsit pe toate celelalte.

 

Înainte de a veni aici în România am terminat o altă mare lucrare, care este în continuarea cărților despre Romanidis. Prima parte a acestei cărți se ocupă de corespondența dintre Părintele Florovsky și Părintele Romanidis. Sunt teme noi care nu au fost prezentate nicăieri. A doua parte prezintă teologia părintelui Romanidis. În fapt, în esență, analizez primele studii pe care le-a redactat la Paris. Este vorba de Păcatul strămoșesc potrivit învățăturii Sfântului Apostol Pavel, Ecleziologia potrivit Sfântului Ignatie Teoforul, Antropologia cuprinsă în Molitfelnicul Bisericii și Eclesiologia lui Alexei Homiakov. Îndată, după aceste studii își scrie teza despre “Păcatul strămoșesc“, după care, după această teză, merge la Harvard redactând cinci studii importante. Primul studiu vorbește despre Sfântul Iustin Martirul și Filosoful și relația cu Evanghelia Sfântului Ioan. Al doilea studiu se referă la un tex al unui anume Wolfson, care abordează învățătura lui Filon[as] iudeul. Următorul studiu se referă la Teodor de Mopsuestia, și un alt studiu, împărțit în două, abordează Perspectiva lui John Meyendorff asupra Sfântului Grigorie Palama. În această carte despre care vă vorbesc, voi publica o scrisoare a lui Gheorghe Florovsky, care critic analizează toate problemele teologilor secolului XX și în final îl elogiază pe Părintele Romanidis.

 

Acum, referitor la întrebare, la Părintele John Meyendorff. Părintele John Meyendorff s-a îndepărtat în esența de  învățătura autentică a Sfântului Grigorie Palama. Pentru mine este foarte semnificativ faptul că mai toată lumea vorbește despre analiză, studiile pe care le-a făcut Părintele John Meyendorff asupra operei Sfântului Grigorie Palama, dar nimeni nu se referă la această critică a părintelui Romanidis la perspectiva pe care o propune Părintele Meyerdoff despre Grigorie Palama. Părintele Meyendorff nu a răspuns niciodată la argumentele cuprinse în critica Părintelui Romanidis, care v-am spus că au apărut în două părți: prima parte a apărut în anii ’60-’61, iar a doua parte în ’64-’65. Și întrebarea pe care o pun este următoarea: este oare științific să se prezinte perspectiva Părintelui Meyendorff și să nu se menționeze și critica pe care o aduce Părintele Ioannis Romanidis? Ar fi putut măcar să spună: Părintele Ioannis Romanidis a adus o critică la teologia Părintelui Meyendorff, dar această critică este eronată, dar nici măcar acest lucru nu se precizează.

Există 3-4 puncte asupra căruia a dus o critică foarte puternică. Vă voi prezenta doar unul. Meyendorff afirma că Varlaam nu era reprezentant al teologiei occidentale, ci al unei părți a teologiei ortodoxe. Prin urmare, afirma că Varlaam exprima un aspect filosofic al teologiei ortodoxe, iar la rândul său Sfântul Grigorie Palama exprima o interpretare biblică a învățăturii Bisericii Ortodoxe. Părintele Ioannis Romanidis afirma că această interpretare este eronată și susține că Varlaam este reprezentat atât al scolasticii, cât și al ideilor Fericitului Augustin.

Un alt punct care a intrat în discuție este acela că părintele Meyendorff observa faptul că atât Sfântul Grigorie Palama, cât și Varlaam, fac o interpretare a teologiei Sfântului Dionisie Areopagitul. Iar Meyendorff afirma că Varlaam ar fi înțeles mai bine teologia Sfântului Dionisie Areopagitul decât a făcut-o Sfântul Grigorie Palama. Afirma că Sfântul Grigorie Palama l-ar fi corectat pe Sfântul Dionisie Areopagitul ca să-și susțină poziția. Dacă citim însă critica pe care a făcut-o Părintele Ioannis Romanidis, vom vedea că are argumente foarte solide împotriva acestei afirmații și tocmai de aceea Părintele John Meyendorff nu a răspuns niciodată. Este foarte semnificativ faptul că aceste studii au fost scrise în timpul studiilor sale la Harvard, în colaborare cu Părintele Gheorghe Florovsky, și trebuie să menționăm că pe atunci Părintele Ioannis Romanidis nu avea decât 33 de ani. Consider că nu este deloc științific să disprețuiești, să treci cu vederea o asemenea critică argumentată și mi se pare neștiințific ca toți teologii ortodocși să-l ridice în slăvi pe Meyendorff și să nu țină seama și de aceste elemente ale Părintelui Romanidis. Desigur, Meyendorff a afirmat foarte multe lucruri valabile, dar nu trebuie trecut cu vederea nici Romanidis. În orice caz, aceste puncte le analizez foarte bine în această carte care va apărea, le analizez exhaustiv, iar atunci când vor apărea în limba română cred că le veți putea înțelege în amănunt.

 Sunt mai multe întrebări legate de Sfânta Împărtășanie. Pe de o parte sunteți rugat să vorbiți despre cum să ne pregătim, ce înseamnă pregătirea pentru Sfânta Împărtășanie, despre împărtășirea cu nevrednicie. Și sesizez două tipuri de întrebări. Pe de o parte: ce părere aveți despre deasa împărtășire, fără post, fără spovedanie, cantitativă și automată, fără o lucrare interioară? Pe de altă parte, cineva întreabă dacă omul poate lucra curățirea inimii fără Sfânta Împărtășanie. Cât de deasă ar trebui să fie aceasta? Și în această privință este solicitată și părerea Părintelui Mitropolit.

– Vă voi menționa câteva puncte. Mai întâi de toate Părintele Ioannis Romanidis, și acest lucru îl vedem și în Tradiția noastră, zice că  atunci când ne împărtășim, ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului. Dacă suntem pregătiți corespunzător, Sfânta Împărtășanie devine lumină, dacă nu suntem pregătiți devine foc. Are legatură cu ceea ce v-am spus mai înainte, [în legatură] cu Taina Crucii, și anume: cele trei etape: de curățire, de iluminare și de vedere a lui Dumnezeu.

Fără Hristos nimeni nu poate să lupte în viața duhovnicească. Deci Hristos este curățirea celor care se curăță. Prin Hristos se purifică inima în această luptă duhovnicească. Hristos luminează sufletul nostru și Acesta ne îndumnezeiește. Vedeți că Sfântul Maxim Mărturisitorul interpretează cuvintele spuse de preot: “Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!“. Zice:

Cei care sunt în starea de rob, dar totuși lucrează, sunt în lucrare, să se apropie cu frică de Dumnezeu – aceasta prima dată. Apoi, cu credință – sunt cei care sunt în starea de năimiți – cum se spunea mai înainte, de plătiți, adică cei care lucrează pentru a primi [plata n.n.]. Apoi cu dragoste, și anume aceasta este starea fiului, care este starea firească.

Părintele Ioannis Romanidis spunea: bineînțeles că în centrul tuturora este Sfânta Împărtășanie, dar nu este singurul centru al vieții duhovnicești; și rugăciunea este, și citirea Sfintelor Scripturi“. De exemplu la Sfânta Liturghie ne rugăm, ascultăm Apostolul, Evanghelia, predica, și ne împărtășim. Deci trebuie să fie o împreună lucrare între cele trei elemente.

În ceea ce privește  deasa împărtășanie. Consider că întotdeauna trebuie să păstrăm calea de mijloc. Nici o îndepărtare foarte mare de Sfânta Împărtășanie, foarte rar, dar nici foarte des, atunci când nu suntem în stare, și în nevrednicia de a ne împărtăși. Duhovnicul este cel care rânduiește aspectele acestea. Părinții filocalici vorbesc despre deasa împărtășanie, dar pentru fiecare în parte. Și anume, pentru cineva, des înseamnă o dată pe an, pentru că nu este în starea duhovnicească de a se împărtăși. Foarte des ar putea fi pentru cineva o dată la… cinci ani, dacă a făcut ceva care-l împiedică să se împărtășească, sau pentru altcineva ar putea fi o dată pe săptămână, sau pe lună, sau poate zilnic. Acest lucru depinde de progresul său duhovnicesc.

Acest lucru nu are neapărat legătură cu cât postim, pentru că cineva poate să fie bolnav și să nu postească. Postul este un mijloc al Bisericii pentru curățire, deci, pentru a se împărtăși cineva trebuie să observăm  lupta  pe care o face să se împărtășească, [și] depinde foarte mult de cât trăiește Taina Crucii lui Hristos.

Când eram mic domnea această concepție: de două ori pe an ne împărtășim. Și auzeam pe duhovnici: “Nu, trebuie să ne împărtășim des“, fără însă să pună problema pregătirii și a pocăinței. Deci părinții filocalici din sec. XVIII vorbeau despre deasa împărtășanie, dar și despre isihasm! Acuma este concepția în Grecia: toți să ne împărtășim. Și preotul zice: “Doamne, mulți creștini s-au împărtășit astăzi. Slavă Domnului!“. Dar faptul că Sfânta Împărtășanie e luată cu nevrednicie nu prea este menționat. Spune Sfântul Apostol Pavel:

Pentru că nu vă pocăiți și vă împărtășiți cu nevrednicie, foarte mulți dintre voi au și murit.

În America, odată, am auzit pe preot zicând: “Acuma, ca ați venit, cu toții, să vă împărtășiți“. Și s-au împărtășit unii americani și au zis: “foarte frumos! foarte drăguț!“.

Consider că ar trebui să fim foarte atenți să nu cădem în extreme. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că indiferent în ce extremă ai căzut este același lucru. În anii ’60, când am fost ca student în Muntele Athos exista această problema. Exista o mănăstire unde se spunea: “nu vă veți împărtăși prea des, o dată la o lună, o dată la două luni”. Și se duceau tinerii să devină călugări și li se spunea: “nu vă veți împărtăși“. Și întrebau: “De ce? M-am făcut călugăr. Am devenit călugăr pentru a mă uni cu Hristos și să mă împărtășesc cu pocăință. De ce mă lipsiți de Hristos, din moment ce există ascultare, pocăință, spovedanie?” Și s-a dat o luptă puternică între anii ’60-’70 pentru a se împărtăși călugării acolo, o dată pe săptămână. Deci este posibil ca cineva să fie monah, să se roage, și să nu i se permită să se împărtășească?

Sfântul Grigorie de Nyssa spune foarte frumos:

Când un duhovnic lasă pe cineva care nu este vrednic să se împărtășească este un păcat. La fel, păcat este și atunci când oprești pe cineva pregătit să se împărtășească“.

A te împărtași, de fapt, este o problemă de dragoste: Îl iubesc pe Dumnezeu și vreau să mă împărtășesc. Trebuie ca dragostea să fie la un așa nivel, încât să ne unim cu această dragoste, și trupul nostru să reziste la acest mare har care ni se dăruiește.

Spune un duhovnic că există oameni care trăiesc până la un moment dat în afara bisericii întră în biserică, și deodată vor să se împărtășească foarte des. Adică inima lor, sufletul, au o dorință, o sete de a se împărtăși foarte des. Trupul însă a fost învățat în diferiți ani să trăiască oarecum altfel. Deci este valabil ceea ce a spus Mântuitorul: “că sufletul este sârguitor dar trupul nepuntincios“. De aceea, uneori se creează o problemă, deoarece sufletul dorește lucruri mai mari decât poate să ducă trupul, și de aceea nu se creează acel echilibru între cele două. Deci trebuie într-un anumit fel cele două părți, trupul și sufletul să fie puse pe aceeași [lungime de] undă. Nu se poate împărtăși și a doua zi să înceapă aceleași păcate. Însă aceasta este un lucru de discernământ.

Deci nu trebuie să spui: bine, haideți, este un obicei bun, se poate face, dar nici o împărtășanie foarte rară nu este bună.

Eu sfătuiesc să aibe foarte multă atenție atunci când se împărtășește cineva, și să aibe conștiința a ceea ce face, decât să se împărtășească fără să-și dea seama de ceea ce face.

Este o temă foarte largă, am încercat doar să punctez câteva principii și îmi pare rău că vorbesc aici în fața Înaltpreasfințitului [Teofan n.n.], care este responsabil să călăuzească pe păstoriții săi, și nu aș vrea ca eu să fiu cel care vă oferă altceva, și Înaltpreasfințitul să se exprime.

IPS Teofan: – Credincioșii au nevoie de cuvântul dumneavoastră, Înaltpreasfințite, dar eu aproape la fiecare Sfântă Liturghie le spun așa: Cei care sunteți ortodocși și aveți binecuvântare de la preotul duhovnic să vă împărtășiți,  apropiați-vă; și pruncii!“. Așadar, așa cum amintea și Înaltpreasfințitul, lăsați-vă în mâna unui duhovnic care-L iubește pe Hristos și urmați-i sfatul. Și sesizați într-însul un lucru: dacă simte, cel care se spovedește, că poate trăi fără de Domnul Hristos, atunci să primești sfatul lui, să te apropii cât mai rar sau deloc, și să te apropii atuncea rar, cu frică de Dumnezeu și cu cutremur. Dacă duhovnicul simte în tine că nu poți trăi fără Domnul Hristos, un duhovnic bun te va îndemna să te apropii de Sfânta Împărtășanie cu credință și cu dragoste multă.

IPS Hieroteos Vlachos: – Consider că acest cuvânt a fost unul înțelept. Aceasta este temelia, fundamentul.

– Pot psihologii și psihiatrii să devină psihoterapeuți ortodocși, și cum este posibil acest lucru?

– Vorbim desigur despre psihoterapie ortodoxă  și am scris o carte, după cum știți: “Psihoterapia ortodoxă“, dar temeiul acestei cărți nu este psihoterapia, ci este tradiția isihastă. Această carte a apărut în deceniul ’80 și a provocat foarte multe dezbateri. Avem de-a face cu același termen atât în tămăduirea, în terapia ortodoxă, cât și în cea din afara Bisericii, dar sunt lucruri diferite, același termen desemnează lucruri diferite. Avem de-a face în primul rând cu o antropologie  diferită: ce înțelege prin om  și  suflet  psihoterapia din afara Bisericii, laică, și ce înțelege prin suflet și om Biserica. Eu susțin că toate acestea, psihanaliza, psihoterapia,  psihologia, psihiatria, care s-au dezvoltat în occident, au apărut ca urmare a faptului că occidentul a abandonat tradiția isihastă, metoda isihastă. Există raționalism, există pe de-o parte moralism și rămâne neacoperită această parte abisală, lăuntrica, a omului de care s-a ocupat Freud, Jung, Adler și alții. Psihoterapia laică a creat foarte multe direcții, școli, în America există în jur de 300 asemenea direcții. Există psihoterapia cognitivă, există și psihoterapia comportamentală, cea existențialistă. Folosesc spre exemplu și linii buddhiste, și alte direcții ale vieții umane, analizează comportamentul zilnic al omului, felul cum merge. Psihoterapia ortodoxă conține multe elemente din toate acestea, are elemente din psihoterapia cognitivă, de exemplu. Spre exemplu puteți să ascultați o cuvântare, o conferință și să vă schimbe modul de a gândi și să vă vindecați. Puteți să învățați cum să vă luptați cu gândurile, și aceasta să fie o cale de vindecare. Puteți să ajungeți la o mănăstire, să intrați într-o comunitate și acolo să vedeți cum se comportă monahii, cum se comportă sfinții, și în modul acesta, urmărind comportamentul lor, să vă vindecați.

Eu unul observ că psihoterapia ortodoxă seamănă mai mult cu psihoterapia existențială; spre exemplu Victor Frankl, a treia școală psihoterapeutică din Viena. Victor Frankl a trecut din lagărele fasciste de concentrare și trăind experiențele acestea, și fiind un discipol al lui Freud, a înțeles acolo că nu se poate vindeca urmând principiile lui Freud. Și acolo a descoperit psihoterapia existențialistă, a descoperit sensul vieții. Le spunea celor care sufereau împreună cu el: Nu te descuraja, nu abandona, pentru că există o persoană care te iubește și care așteaptă să te întorci“. A înțeles că atunci când un om are un scop în viață este în stare să depășească toate dificultățile vieții. Spre exemplu în celulă vedea în fiecare zi un păianjen care își țesea pânza cu sârguință și vedea în asta un sens. Atunci când noi avem un scop în viață – și scopul este să-L iubim pe Hristos, să participăm la Dumnezeiasca Liturghie, atunci depășim toate problemele și dificultățile.

Eu astăzi am rămas cu totul surprins la Dumnezeiasca Liturghie. Mie îmi era frig, pentru că nu sunt obișnuit cu frigul, și vedeam oamenii cum stau, participă nemișcați la Liturghie și mă urmăreau cu inima lor. Nu mă urmăreau cu rațiunea, cu logica, ci cu toată inima lor se rugau la Dumnezeiasca Liturghie; ca și acum. Atunci când cineva spune: “Mâine mă duc la Dumnezeiasca Liturghie care se săvârșește în cinstea Sfintei Parascheva“, [aceasta înseamnă că] simt într-adevăr că Dumnezeiasca Liturghie este Împărăția lui Dumnezeu și raiul, [că] o să primesc har, [că o] să dea Dumnezeu har și binecuvântare, și să plec de acolo cu gândul: “Când vine duminica, pentru a veni din nou la Liturghie?“. Așa dobândim un sens al vieții.

Și pentru că omul are întrebări existențiale: “ce este moartea?“, “ce este viața?“, în acest mod, răspunzând la aceste întrebări, se poate ajuta, se poate vindeca. În urmă cu cățiva ani am fost în Atlanta ca să vorbesc despre parohie ca o comunitate terapeutică, vindecătoare. Acolo am ascultat un psihiatru care m-a abordat și mi-a spus:

Înaltpreasfințite, vă mulțumesc pentru cuvântul pe care mi l-ați spus. Eu am un cabinet psihiatric și atunci când am citit cartea Înaltpreasfinției voastre am decis să fac terapie urmând aceste principii“.

Și și-a schimbat și denumirea clinicii, și pe cartea de vizită scria “psihoterapeut ortodox“.

“Și vin la mine tineri care sunt dependenți de droguri și încerc să-i tratez urmând metoda pe care o propuneți, prin lupta cu gândurile, prin lupta cu dorințele, cu patimile“.

Și totuși spunea: “nu pot să vindec pentru că nu sunt preot“. Ca să devină cineva cu adevărat psihoterapeut trebuie să devină și preot.

Vreau, prin urmare, să vă spun că psihoterapia laică ajută pe om până la un punct, ca să nu înnebunească de tot. Spre exemplu este grădinița sau școala primară. Psihoterapia ortodoxă merge mai departe, consideră că adevăratul medic este Hristos. Hristos este deopotrivă Medicamentul, Terapeutul și Spitalul. Și-l ajută pe om să scape de iubirea de sine prin Sfintele Taine și prin nevoință.

Consider că nu trebuie să dăm la o parte nicio știință, pentru că psihoterapeuții laici ajută oarecum pe oameni să ajungă la un oarecare echilibru, și mai ales pe oamenii care sunt atei și sunt în afara Bisericii, și chiar pe oamenii Bisericii care nu știu să folosească metoda de vindecare a Bisericii. Calea noastră de vindecare țintește la unirea omului cu Dumnezeu și la vederea lui Dumnezeu. Psihoterapia laică are ca scop echilibrul dintre oameni, echilibrul în viața de cuplu, echilibrul relației cu copiii, să nu înnebunească copiii. Trăim într-o epocă în care nu este posibil să nu existe conflicte. Fiecare, de aceea trebuie să-și găsească limitele în care să se miște.

 Curățirea și luminarea, nu sunt oare procese ciclice? Ca să mă curățesc am nevoie de luminare, ca să văd ce trebuie să mă curățesc, și tot așa.

– Și cum de rezistă inima, care e materie, la o lucrare atât de puternică precum este rugăciunea adâncă?

– Și aici, cu insistență, asupra laicilor din lume care pot să facă această lucrare, și cei care nu o fac, ce șansă de mântuire au, cei care nu ajung la rugăciunea neîncetată sau la vederea lui Dumnezeu?

– Voi vorbi pe scurt. Zicem curățire, luminare, vedere a lui Dumnezeu. Purificarea, curățirea de patimi  este școala primară, luminarea este învățământul secundar, și vederea lui Dumnezeu este deja facultatea; dar nu sunt niște etape prin care treci și s-a încheiat, nu se poate mai sus. Întrucât din tinerețile sale mintea omului este aplecată spre rău, și am învățat foarte mult să punem în aplicare logica și închipuirea încă din fragedă vârstă și am învățat să trăim mai mult pe baza simțurilor, nu este foarte ușor ca cineva să se curețe și apoi să treacă la iluminare. Deci se poate ca omul să se întoarcă de unde a plecat.

Se arată foarte clar în canoanele Bisericii  pe atunci credincioșii erau avansați duhovnicește, la un anumit nivel, însă păcatul pe care-l făceau îi putea determina să fie trimiși în ceata catehumenilor; și episcopul era cel care își dădea seama de pocăința celui căzut și îl lăsa să participe la Liturghia celor Credincioși. Deci nu sunt niște stadii, niște etape, ci sunt niște grade. Și când cineva ajunge la vederea lui Dumnezeu, nu poate să-L vadă permanent. Poate cădea la nivelul de rugăciune [?!], dar este un martiriu pentru el, după cum vedem la Sfântul Siluan Athonitul și la Părintele Sofronie. Știți ce înseamnă ca cineva să cunoască marea dragoste a lui Dumnezeu și apoi să se întoarcă la un stadiu anterior, când trebuie să mănânce, când trebuie să trăiască împreună cu toți ceilalți?!

În ceea ce privește rugăciunea inimii, am făcut anumite experimente în legătură cu acest subiect, pentru că atunci când cineva are o teorie asupra unui lucru trebuie să o experimenteze. Am spus unei fetițe de patru ani: “În fiecare seară vei face rugăciunea minții, de 20-30 de ori, înainte de a adormi: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine…“. Când a mai crescut, era de cinci ani, i-am spus: “Când vei merge de acasă spre grădiniță, mintea ta să lucreze: Doamne Iisuse Hristoase…. Când după un timp am întâlnit-o, am întrebat-o: “Spui rugăciunea după cum ți-am spus eu?“. Mi-a zis: Zic rugăciunea, dar mi se întâmplă ceva și nu știu ce este!“. “Ce ți se întâmplă?“. Înainte de a o spune o aud în interiorul meu, rugăciunea curge de la sine. Aud în adâncul inimii mele: Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu…“.

Deci nu este partea trupească  a inimii,  fizică. De aceea Părintele Sofronie vorbește despre inima duhovnicească. Și Sfinții Părinți când se referă la inima duhovnicească, la ce se referă de fapt? Platon spunea că sufletul omului se împarte în trei: în partea rațională, în partea care dorește, și în partea care se mânie. Sfinții Părinți au acceptat acest lucru, și au spus: în partea logică sunt gândurile, în partea de a dori sunt de fapt dorințele pe care le are fiecare, și în partea cealaltă, a treia, mânia este o energie, o putere, pe care o ai în interiorul tău. Deci este numită partea pasională  a sufletului partea legată de mânie și dorință. De aceea se zice partea rațională, logică, și partea pasională, care conține pe celelalte două. Când se referă la inimă, se referă de fapt la cele două, și anume la partea care dorește și la partea care se mânie. Inima are  eros, are o dragoste nemărginită față de Dumnezeu, și partea mânioasă este de fapt energia, puterea care îți dă un avânt către Dumnezeu. Acest lucru caracterizează pe toți oamenii.

Când Hristos spune: “Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” nu a spus acest lucru doar pentru călugări – nici nu existau călugări pe atunci; a spus-o pentru toți oamenii. Am întâlnit oameni în lume care aveau rugăciunea inimii, pe când unii călugări nici nu auziseră de ea. Spunea Părintele Sofronie:

Când cineva are o durere, îl doare pentru cineva anume (mama are o durere anume pentru copilul său) și spune cu durere: “Doamne, te rog, copilul meu…”, atunci  rugăciunea se unește cu durerea și aceasta este rugăciunea din inimă, foarte puternică“.

În acest fel se întâmplă și cu cel care întâmpină anumite probleme: nu este iubit sau altceva de felul acesta. Aceasta este rugăciunea curată și nu cea pe care o facem în mod formal la chilie.

Părintele Paisie Aghioritul a avut cândva o vedenie. A văzut cum [cineva] lua oseminte din Muntele Athos și le arunca în afară, în lume, și pe urmă l-a văzut cum aduce oseminte din lume în Munte Athos. Știți ce înseamnă acest lucru? Ați auzit de  părintele Gheorghe Metallinos ? Ați auzit de el! Și eu, și acesta îl iubim foarte mult pe Părintele Ioannis Romanidis. Este preot, căsătorit, profesor și decan al Facultatii de Teologie din Atena, cu soție și copii, și vorbește permanent despre rugăciunea curată a inimii, după cum și Părintele Dumitru Stăniloae. Eu l-am văzut pe Părintele Stăniloae vorbind despre rugăciunea inimii și plângând.  Și era căsătorit. Și văd pe unii că zic: ce sunt aceste lucruri afirmate de Mitropolitul de Nafpaktos și de Părintele Gheorghe Metallinos? Aceștia nu acceptă isihasmul și tradiția Bisericii…

Mă bucur că astăzi ați fost alături de mine. Ați văzut, la avioanele care zboară, ce se spune? “Vă mulțumim că ați zburat cu noi și ne vom bucura să fiți alături de noi și la alte zboruri!”

 

 

sursa: www.razbointrucuvant.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.