24 Oct

Eveniment de excepție

TEOLOGIA CA TRĂIRE

Conferință susținută de Mitropolitul Hierotheos Vlachos

Iași,14 Octombrie 2011 (partea 1)

 

Sursa: http://www.doxologia.ro/video/conferinte/teologia-ca-traire-conferinta-ips-hierotheos-vlachos-14-octombrie-2011-partea-1

 

“TEOLOGIA CA TRĂIRE din perspectiva învățăturii Părintelui Ioannis Romanidis”

“La Iași am venit de trei ori până acum. Prima oară am venit la Iași în urmă cu 8 ani când îl însoțeam pe Arhiepiscopul Hristodulos, și pe atunci aici era Mitropolit al Moldovei Patriarhul Daniel. Pe atunci am cunoscut Iașul pe dinafară, în mod exterior. Anul trecut, în toamnă, am venit aici pentru a urma drumul duhovnicesc al Sfântului Cuvios Paisie Velicicovschi, pe care-l iubesc foarte mult din cărțile pe care le-a scris și citind viața lui. Iar anul acesta, acum, mi s-a dat posibilitatea să cunosc inima Iașului, viața lăuntrică a Iașului, și mă bucur foarte mult pentru aceast lucru.

IPS Teofan a vorbit despre părintele Zaharia și, într-adevar, suntem frați duhovnicești. Pe când eram student la Facultatea din Tesalonic m-am ocupat de editarea operelor Sfântului Grigorie Palama, făcând parte din echipa de profesori care se ocupau de ediția critică a Sfântului Grigorie Palama. Doream atunci să cunosc oameni care trăiesc în viață învățătura despre care vorbea Sfântul Grigorie Palama. Îmi spuneam că dacă există o asemenea teologie ortodoxă, ea trebuie să fie vie. Unde o găsesc? Și așa în 1977 am mers la Essex ca să-l cunosc pe Părintele Sofronie. Acolo l-am cunoscut pe Părintele Zaharia(Zaharou). Pe atunci era simplu monah iar eu eram preot, dar de atunci am legat o foarte strânsă prietenie și continuăm să avem legături foarte strânse. Ne leagă în primul rând teologia și persoana Părintelui Sofronie. Și am văzut la Cuviosul Sofronie cum teologia Sfântului Grigorie Palama este trăită în practică.

Astăzi voi vorbi despre teologia empirică potrivit învățăturii părintelui Ioannis Romanidis. După cum știm, toți teologii, teologia este viața și glasul Bisericii. În fapt, în realitate, teologia este descoperirea, revelarea lui Dumnezeu către sfinți. Sfântul Grigorie Teologul dă cea mai limpede definiție a ceea ce înseamnă a fi teolog. Spune Sfântul Grigorie că “teologi sunt aceia care au ajuns la vederea lui Dumnezeu”. După ce mai întâi și-au curățit inima de patimi sau, cel puțin, se află în stadiul de curățire a inimii. Aceasta înseamnă teologia ca experiență, ca trăire. În Biserică există și teologia academică, ca știință. Sunt teologii care cercetează operele Sfinților Păriniți și viața lor. Și nu disprețuim această teologie academică, îi acordăm o mare importanță pentru că aceasta cercetează toate datele istorice, științifice dar, în esență, teologia înseamnă trăire, experiență și cunoașterea lui Dumnezeu. Același lucru se întâmplă și cu artistul care crează o operă foarte originală pe care apoi specialiștii, criticii vin să o cerceteze.

Părintele Ioannis Romanidis era profesor la Facultatea de Teologie din Tesalonic dar, în același timp, vorbea de teologia empirică, de teologia ca trăire. Nu l-am avut niciodată profesor la Tesalonic, dar l-am cunoscut după pensionarea sa. Părintele Ioannis Romanidis s-a născut în Grecia, în 1927, din părinți care erau din Capadocia, emigranți în Grecia. Mama lui i-a ales numele Ioan în cinstea Sf. Ioan Rusul. Mama lui era o mare nevoitoare. Făcea zilnic rugăciuni de la ora trei până când se iveau zorile și pleca la lucru. Iar spre sfârșitul vieții, după ce a murit soțul ei, a devenit monahie la Mănăstirea Suroti. Vedea îngeri și sfinți. Părintele Paisie Aghirotul, care o călăuzea duhovnicește, spunea că maica Evlampia, mama Părintelui Romanidis, avea un foarte bun “televizor duhovnicesc” și a avut o moarte cuvioasă; își știa moartea dinainte și a avut un sfârșit frumos.

Pe când Părintele Ioannis, micul Ioan, avea două luni, părinții au emigrat în SUA și s-au stabilit în Manhattan, în New York. Era un copil foarte inteligent și a urmat un liceu catolic. Și acolo a studiat foarte amănunțit teoria lui Toma d’Aquino, care este marele părinte al Bisericii Catolice. În continuare a studiat la institutul Holy Cross din Boston. Apoi a studiat patru ani teologia protestantă din Yale. Prin urmare, mai întâi a cunoscut foarte bine învățătura lui Toma d’Aquino, urmând ca ulterior, la Universitatea protestantă să combată toată această învățătură a lui Toma d’Aquino și să se axeze pe cercetările biblice din perspectiva protestantă. În continuare a mers la Universitatea Columbia din Statul New York. Acolo l-a cunoscut pe părintele Gheorghe Florovsky, cel mai mare teolog al secolului XX, care l-a ajutat să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă.

Prin urmare, în America a avut posibilitatea să cunoască teologia catolică, [teologie] care se baza pe scolastică – scolastica care a început să se dezvolte începând cu sec. XI-XIII, iar pe de altă parte a avut posibilitatea să cunoască teologia protestantă, care se întemeia pe Scriptură  și pe învățătura Sfinților Apostoli. Prin inteligența sa și, mai ales, prin ajutorul părintelui Gheorghe Florovsky a putut să înțeleagă care este puntea de legătură dintre învățătura Sfinților Apostoli și învățătura Sfinților Părinți, și a înțeles că aceasta este teologia Părinților Apostolici ai Bisericii. Și a adeverit faptul că Părinții Apostolici sunt continuatorii Sfinților Apostoli, constatând, înțelegând astfel, care este diferența între teologia Bisericii față de teologia scolastică și protestantă. Apoi a studiat la institutul teologic rusesc “Sfântul Vladimir” din New York. S-a apropiat foarte mult de părintele Gheorghe Florovsky.

Acum lucrez la o carte în care voi publica și  27 de scrisori ale părintelui Romanidis către părintele Gheorghe Florovsky. Florovsky însuși afirma că cel mai bun elev a lui a fost părintele Romanidis și le spunea studenților: “să-l ascultați pe părintele Romanidis pentru că astfel veți deveni buni teologi și, mai ales, vă veți mântui sufletele“. În 1954, după ce a terminat Institutul “Sfântul Vladimir”, s-a dus la Paris la Institutul “Saint Serge”. A rămas acolo timp de un an, când a scris patru studii foarte importante. Era la vârsta de 27 de ani. În continuare s-a dus și la Munchen pentru a cunoaște teologia germană, după care a ajuns la Atena, unde și-a pregătit lucrarea de doctorat cu titlul “Păcatul strămoșesc”. În 1957 și-a susținut lucrarea de doctorat la Universitatea din Atena. Această teză de doctorat a provocat foarte multe dezbateri și a problematizat foarte mult lumea academică profesorală din Atena, pentru că punea sub semnul întrebării toate șabloanele și principiile pe care se întemeia teologia ortodoxă de la Atena la acea dată. Toți teologii greci recunosc astăzi că această lucrare de doctorat a schimbat orientarea întregii teologii grecești contemporane. Și este recunoscut faptul că teologia ortodoxă grecească, care până la acea dată era influențată de idealismul german și de teologia lui Toma d’Aquino, s-a orientat către sursele patristice.

Apoi, în intervalul 1957-1958, a studiat la Harvard, din nou sub îndrumarea părintelui Gheorghe Florovsky. Acolo a scris cinci studii care sunt extrem de importante. În același timp preda la Facultatea “Holy Cross” din Boston, împreună cu părintele Florovsky. În anul 1969 este ales profesor la Facultatea de Teologie din Tesalonic. Pentru un interval de timp a predat și la Facultatea de Teologie din Balamand, din Liban, “Sfântul Ioan Damaschin. Și pentru că eu însuși am predat ulterior la aceeași facultate am putut să constat că teologii, studenții și arhiererii de acolo sunt profund marcați de învățătura părintelui Romanidis. Am legat legături foarte strânse și la un moment dat mi-a cerut să-l primesc în rândul clericilor Mitropoliei mele. Cu 20 de zile înainte de a muri am mers să-l vizitez la locuința sa din Atena. Din păcate a avut un mare necaz în familia lui (preoteasa îl părăsise), dar el trăia cu rugăciunea. Camera lui era întunecată, lăsase un loc unde avea lumânări aprinse și icoane. După aceea am mers la spital la Institutul de Terapie Intensiva și l-am văzut conectat la tot felul de aparate și l-am întrebat:“Părinte, ce spun doctorii despre sănătatea dumneavoastră?” Și mi-a răspuns: “Nu mă interesează sănătatea mea, ci mă interesează teologia”, și a început să-mi vorbească despre teologie. Și îmi spunea ce ar trebui să facem ca teologia în Grecia să se îndrepte și mai mult spre Sfinții Părinți. V-am spus aceste lucruri generale din biografia lui pentru că acestea au o mare importanță pentru înțelegerea teologiei sale.

În prologul Dogmaticii sale părintele se referă la dogmatiștii din Grecia, iar apoi scrie: “dintre dogmatiștii care nu sunt greci, cei mai buni călăuzitori în teologia patrisică sunt profesorul rus Gheorghe Florovsky și părintele profesor român Dumitru Stăniloae”. De ce am spus asta, pentru ca amândoi acești teologi leagă teologia de experiență, de trăire, și desigur leagă teologia de rugăciune, pentru că în esență aceasta este teologia. Nu a apucat să-și definitiveze dogmatica, dar eu am făcut lucrarea pe care el însuși ar fi vrut s-o facă. Am găsit foarte multe înregistrări cu lecțiile și cuvântările lui de la universitate, le-am transcris (în jur de patru volume, vreo două mii de pagini), și din aceste materiale am preluat fragmentele de care aveam nevoie, le-am sintetizat și am scris această dogmatică.

Dogma o folosim ca medicament ca să ajungem la acea trăire. Părintele Gheorghe Florovsky, precum și părintele Ioannis Romanidis spuneau că dogmele se aseamănă cu cărbunii. Aprindem cărbunii, aceștia dau foc, căldură, ne luminăm și ne încălzim. La fel și dogmele trebuie să ne conducă la rugăciune, la luminare și la vederea lui Dumnezeu. Dogmele fără rugăciune sunt la fel ca niște cărbuni neaprinși.

Vă voi spune în continuare în cuvinte puține cele zece puncte centrale ale învățăturii părintelui Ioannis Romanidis.

Primul punct este acela că Dumnezeul Bisericii Ortodoxe este Dumnezeul revelației, adică Dumnezeu S-a descoperit pe Sine sfinților.

Această descoperire, această revelație este vederea lui Dumnezeu. Sfinții Îl văd pe Dumnezeu în lumină asemenea celor trei ucenici care l-au văzut pe Hristos pe muntele Taborului în lumină. Și nu numai că văd lumina, ci trăiesc în lumină. În acel moment al vederii lui Dumnezeu, sfântul, îndumnezeitul, este mai presus de sensuri și de cuvinte. Atunci aude cuvinte necreate cu înțelesuri necreate. Necreat, nezidit este ceva care nu are început și nu are sfârșit. În continuare profetul, sfântul redă această experiență în cuvinte și înțelesuri create. Prin urmare dogmele își au rostul în a călăuzi pe credincios la această vedere a lui Dumnezeu și, pe de altă parte. ca să-i combată pe eretici.

Al doilea punct. Dumnezeu atunci când se descoperă în lumină este un Dumnezeu în trei străluciri, trei lumini.

Sfântul Apostol Filip îi spune la un moment dat lui Hristos: “Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl și ne este de ajuns”. Hristos i-a răspuns: “De-atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut Filipe? Cine mă vede pe Mine, Îl vede pe Tatăl”. Prin urmare, oamenii văd o dumnezeire în trei străluciri. Asta nu înseamnă că văd această dumnezeire în afara lor, ci participă la Dumnezeu, se împărtășesc de Dumnezeu, adică se împărtășesc de slava lui Dumnezeu, de lumina necreată. Înțeleg că nu pot să vadă izvorul din care provine această lumină, așa că au numit ceea ce vedeau energie, lucrare, și ceea ce nu vedeau esență, fire, și au spus că participăm la energiile lui Dumnezeu, dar nu putem participa la esența lui Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu este esență și energii, Părinții nu l-au înțeles în mod filosofic, rațional, ci au înțeles acest lucru din propria lor trăire. Este un fapt empiric și nu rațional.

Al treilea punct este faptul că  Dumnezeul Treimic se arată începând din Vechiul Testament, nu doar din Noul Testament.

Toate arătările lui Dumnezeu din Vechiul Testament sunt teofanii ale Cuvântului neîntrupat, care este numit și Îngerul Marelui Sfat de către Profetul Isaia. Avem prin urmare Cuvântul neîntrupat  care se numește Yahve, este cel care se revelează,  se descoperă, este și Dumnezeul care se numește Elohim, Cel ascuns, tainic. Există și  Duhul Domnului. O dumnezeire în trei străluciri: Yahve, Elohim și Duhul DomnuluiÎn Noul Testament Yahve se întrupează și ni-L descoperă pe Tatăl și pe Duhul Domnului.

Diferența dintre Vechiul și Noul Testament este faptul că în Vechiul Testament avem teofanii, arătări ale Cuvântului neîntrupat, iar în Noul Testament avem teofanii ale Cuvântului întrupat. În Noul Testament știm că este vorba de Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Prin Hristos Îl cunoaștem pe Tatăl fără să-L vedem. Părintele Ioannis Romanidis spunea că sfinții văd lumina ca o dumnezeire în trei străluciri, prin lumină, adică prin Hristos, în Hristos Îl văd pe Dumnezeu Tatăl ca lumină și-L văd aflându-se în lumină, adică aflându-se în Duhul Sfânt. Prepoziția este prin lumină, în lumină.

Al patrulea punct al învățăturii Părintelui Ioannis Romanidis este că Dumnezeul Treimic a creat prin Hristos întreaga lume, care are ca cea mai înaltă, desăvârșită faptură pe om.

Dumnezeu este nezidit, necreat, câtă vreme lumea și omul sunt create. Adam și Eva înainte de cădere aveau suflet, trup, dar aveau și harul lui Dumnezeu. Aveau o comuniune personală cu Dumnezeu. Vorbeau cu Dumnezeu, ceea ce înseamnă că aveau părtășie, comunicare și relații cu Dumnezeu, trăiau în lumina lui Dumnezeu. Acesta este omul firesc, adevărat. Adică este omul care are suflet, trup și harul Duhului Sfânt. Omul nu este trihotomic, este dihotomic, pentru că are suflet și trup, dar are harul Duhului Sfânt în suflet și în trup. Acesta este omul autentic creat de Dumnezeu, care trăiește în Lumină. Părintele Ioannis Romanidis spunea că Părinții, prin trăirea și experiența pe care o aveau, erau în stare să tâlcuiască cum trăiau Adam și Eva în Rai. Într-adevăr, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că acest cuplu, în Paradis, trăia ca îngerii.

Al cincilea punct este că  această cădere a omului nu este o cădere juridică (adică faptul că nu au ținut o anume poruncă), ci este pierderea harului lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, scrie că toți păcătoșii s-au lipsit de slava lui Dumnezeu. Prin urmare, căderea este pierderea harului lui Dumnezeu. Aceasta este moartea duhovnicească.După păcat, omul a rămas cu trup și suflet, dar L-a pierdut pe Duhul Sfânt. Acesta în esență este păcatul strămoșesc. Mai întâi moartea duhovnicească, după care a urmat și moartea pământească. Moștenirea păcatului strămoșesc nu sunt vinovățiile de care vorbește Fericitul Augustin, ci faptul că prin cădere a intrat în om stricăciunea și aceasta se transmite din generație în generație la nașterea fiecărui copil.

Omul firesc avea în suflet două lucrări, două energii: una era logica, rațiunea; si cealaltă era  nous-ul, mintea, adică lucrarea rațională  și lucrarea noetică / înțelegătoare a minții.

Prin lucrarea  noetică  vedeau slava lui Dumnezeu, iar prin lucrarea  rațională  descriau această trăire a slavei lui Dumnezeu. Prin cădere s-a întunecat această lucrare noetică, lucrarea minții, nu însă lucrarea rațională, și au pierdut comuniunea cu Dumnezeu, pentru că nous-ul, acești ochi ai minții s-au întunecat.

Profeții, în Vechiul Testament, s-au nevoit, s-au luptat și și-au curățit ochii minții (nous-ul), dar nu puteau să biruiască moartea, de aceea și coborau în Iad. Problema, cheia este cum se vor lumina ochii minții  nous-ul – și cum se va delimita de această stăpânire a logicii. Pentru că, așa cum spunea Părintele Ioannis Romanidis, prin cădere logica a acoperit nous-ul, ochii minții. Profetul Moise a urcat pe Muntele Sinaiului și a văzut cu ochii minții slava lui Dumnezeu. și apoi cu partea rațională, logica, a redat această trăire. Însă a mers în Iad pentru că nu putea să biruiască moartea. Biruirea morții s-a realizat prin întruparea lui Hristos.

Avem, astfel, al șaselea punct în care ni se explică cum vine Hristos, Își asumă stricăciunea omului și biruiește moartea, ca să biruiască și păcatul și pe diavol. Și să-l readucă pe om la starea de dinainte de cădere și să-l ridice încă mai sus.

Hristos a învățat în pilde, a săvârșit minuni, iar pe unii dintre ucenici i-a luat pe Muntele Taborului ca să le arate slava Sa. A vrut să arate că mai întâi trebuie să ascultăm învățătura Sa, să o aplicăm ca să putem vedea minuni, dar scopul cel mai înalt e să urcăm pe Munte ca să vedem slava Sa. Acesta este cel mai profund scop al vieții duhovnicești. Și să biruim mai întâi moartea duhovnicească pentru ca apoi să biruim moartea trupească.

Al șaptelea punct este acela că lucrarea de mântuire se face înlăuntrul Bisericii.

Biserica există și în Vechiul Testament prin comuniunea proorocilor cu Cuvântul neîntrupat. Dar era o biserică duhovnicească. Prin întrupare, Biserica devine și trupească, devenim mădulare ale Trupului lui Hristos. În ziua Cincizecimii apostolii au primit Duhul Sfânt și au aflat tot adevărul. 

Hristos le-a spus:“Vă voi trimite pe Duhul Sfânt care vă va învăța tot Adevărul”. Preotul, atunci când face la frângerea Agnețului spune “Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se împarte și nu se desparte”.

În Biserică, prin Sfântul Botez și Sfânta Mirungere, omul devine biserica Duhului Sfânt. Ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că înlăuntrul existenței sale, în inima sa, se activează această lucrare noetică a minții și se ajunge la rugăciunea neîncetată. Trupul omului este o biserică. După cum Biserica are în adânc, în spate Altarul și Sfânta Masă, la fel și în adâncul inimii omul are un Altar, o Sfântă Masă, unde se săvârșește Sfânta Liturghie. Și acolo se săvârșește o Liturghie lăuntrică neîntreruptă. Prin urmare, pe de o parte, omul se întoarce la starea de dinainte de cădere, dar urcă și mai sus pentru că în inima sa se săvârșește neîntrerupt o Dumnezeiască Liturghie. Există o rugăciune care se face prin cuvânt, logică și există o rugăciune noetică, înțelegătoare a minții, care se face în inimă. Când omul ajunge la această stare înseamnă că a ajuns la vindecare. Trebuie ca omul să ajungă în starea de a avea înlăuntrul său dragostea de Dumnezeu. De aceea Părinții Bisericii și Părintele Ioannis Romanidis citând pe Părinții Bisericii spun că există trei trepte ale vieții duhovnicești: curățirea minții, curățirea inimii și îndumnezeirea. După cum avem și în împărțirea unei biserici: există pronaosul – starea de curăție a minții, naosul – luminarea și Sfântul Altar, care reprezintă stadiul de îndumnezeire.

Spunea, de asemenea, Părintele Ioannis Romanidis, tocmai pentru că era un teolog cu viață ascetică, un teolog nevoitor, spunea că Biserica poate fi văzută din două perspective: una pozitivă și alta negativă. Aspectul pozitiv este hristologia, care ne arată Cine este Hristos. Aspectul negativ presupune să înțelegem cine este diavolul și cum putem să ne luptăm cu el. Pe măsură ce omul învață cum să se lupte cu diavolul și se nevoiește în această luptă, în aceeași măsură atinge și cunoașterea lui Hristos și înțelege aspectul pozitiv al Bisericii. De aceea omul, de-a lungul întregii sale vieți, trebuie să se lupte cu diavolul și astfel ajunge să Îl cunoască pe Hristos.

Este foarte important să înțelegem că harul lui Dumnezeu pătrunde înlăuntrul omului, înlăuntrul inimii sale, are loc o întrepătrundere, o amestecare a Harului cu omul, câtă vreme diavolul îl luptă pe om din afară, el rămâne în afară și de aceea se spune că Sfinții îl cunosc pe diavol tocmai prin această despărțire pe care o pune. Viața noastră în Biserică are un parcurs de la starea de rob la cea de năimit până la cea de fiu al lui Dumnezeu. Părintele Ioannis Romanidis spunea că erezia presupune refuzul de a urma metoda, de a urma calea aceasta de îndumnezeire a omului. Să ne gândim că fiecare știință are o metodă a sa bine stabilită, dacă nu urmezi această metodă nu ajungi la rezultatul dorit. Calea Bisericii este curățirea, luminarea și îndumnezeirea. Atunci când omul refuză să urmeze această cale ajunge să raționeze despre Dumnezeu. Și în acest raționament intră logica lui căzută și închipuirea, și de aceea se ajunge la erezie. Și spunea că oamenii ajung eretici atunci când nu au profeți, prooroci care să îi învețe drumul către Dumnezeu.

Al optulea punct arată că viața eshatologică nu este viața de după moarte și de după  A Doua Venire, ci este viața întru Hristos.

Mulți spun că vom trăi zilele din urma, eshatologia, după a Doua Venire a lui Hristos. Aceasta este o greșeală.  În Apocalipsă se spune că  Hristos este primul și ultimul. În Hristos, prin întrupare, sfârșitul istoriei – eshatologia a intrat în istorie. Astfel, prin Hristos Împărăția lui Dumnezeu a intrat în istorie și oamenii pot deveni părtași ai acestei Împărății a lui Dumnezeu. Astfel, sfinții care au vederea lui Dumnezeu Îl văd pe Hristos și au ajuns la eshaton, au ajuns la sfârșit. Aceasta se numește Prima Înviere. Iar a Doua Înviere va fi la a Doua Venire, când toate trupurile vor învia. Sfinții văd lumina necreată prin îndumnezeire, fiind îndumnezeiți. Este ceea ce cântăm în Doxologie –“în Lumina Ta vom vedea Lumina”. Trăim, deci, în lumina Duhului Sfânt și astfel vom vedea Lumina.

Punctul al nouălea: Raiul și iadul există din perspectiva omului, nu din perspectiva lui Dumnezeu.

Nu Dumnezeu a creat Raiul și Iadul, Dumnezeu este Lumina și luminează întreaga lume. Lumina necreată are două însușiri: și luminează, și arde. Unii sunt luminați, alții ard. Astfel, Dumnezeu se împărtășește ca Lumină necreată  și cei care nu sunt capabili să-L primească se ard. Dacă cineva are ochi bolnavi care nu sunt capabili să vadă lumina, atunci se ard. Părintele Ioannis Romanidis spunea că Hristos, vorbind despre iad, uneori îl numește întuneric, iar alteori foc. Însă acolo unde există întuneric nu este foc. Acolo unde este foc nu există întuneric. Ceea ce înseamnă că Iadul nu este nici întuneric, nici foc așa cum le înțelegem noi. Dumnezeu iubește pe toți oamenii, și pe drepți și pe păcătoși și le trimite harul Său. Cei care s-au vindecat în această viață vor primi harul lui Dumnezeu ca lumină. Cei care nu s-au vindecat nu vor trăi harul ca lumină, ci ca foc. De aceea,  focul Iadului nu este creat, este necreat. Acest lucru este foarte bine reprezentat în iconografie, în reprezentările Judecății de Apoi. Din același tron al lui Dumnezeu iese și lumina care nu se stinge și focul care arde. Din tronul lui Hristos izvorăște acest râu foc, care îi arde pe păcătoși, ceea ce înseamnă că este un foc necreat.

De aceea în Biserică toți trebuie să ne luptăm, să ne nevoim, să ne vindecăm ca să putem să primim harul lui Dumnezeu ca lumină, nu ca foc. Acest lucru se realizează cu Dumnezeiască Împărtășanie. Cei care se pregătesc după cuviință primesc Împărtășania ca lumină, cei care nu se pregătesc după cuviință primesc Împărtășania ca foc.

Sfinții, în Împărăția lui Dumnezeu nu vor cunoaște o stare statică, de beatitudine cum este descrisă la Fer. Augustin, ci vor cunoaște o înaintare continuă în Împărăția lui Dumnezeu. Va exista o mișcare continuă, câtă vreme păcătoșii se vor împietri și nu vor cunoaște această înaintare și cunoaștere în lumina lui Dumnezeu.

Al zecelea punct: Părintele Ioannis Romanidis spunea că prin întruparea Sa, Dumnezeu a intrat în istorie.

Biserica trăiește în istorie și o sfințește, istoria nu se va încheia niciodată, ci se va transfigura. Sunt unii care susțin că după A Doua Venire, se va încheia istoria, ceea ce este eronat. Părintele Ioannis Romanidis spunea că istoria nu se va încheia, ci se va transfigura. Sfinții aveau această trăire și foloseau elemente ale mediului cultural, ale epocii ca să o exprime, fie prin scrieri, fie prin versuri. Au preluat elemente din cultura ebraică, din cea elenistă și din cea romană. Și au preluat aceste elemente doar ca să exprime Revelația, nu ca să conceapă o nouă învățătură. La fel și Biserica, ea creează cultura, dar nu este cultură. Scopul Bisericii este să îl conducă pe om la cuvinte necreate, nezidite și la înțelesuri necreate. Însă această trăire se exprimă, se redă prin elementele culturii, epocii respective. În primul mileniu există o tradiție unitară a Bisericii, atât în Răsărit, cât și în Apus.

Dar încet încet s-a creat teologia scolastică care a dat prioritate nu atât nous-ului – ochilor minții, cât rațiunii. Au abandonat această metodă de cunoaștere a lui Dumenzeu care este curățirea, luminarea și îndumnezeirea, adică au înlăturat isihasmul ortodox. Și s-au limitat la raționamente despre Dumnezeu. Și așa au ajuns la multe erezii. Apoi au apărut protestanții care, la rândul lor, au refuzat, s-au îndepărtat de tot ce înseamnă tradiție scolastică și au ajuns la un soi de moralism.

Astfel, în Occident avem  scolastica catolicilor și moralismul protestanților. Tradiția Ortodoxă se întemeiază pe isihasm, care este calea de cunoaștere a lui Dumnezeu. Părintele Ioannis Romanidis spunea că dacă un student la Medicină nu învață corect metoda de a face o operație, va omorî pe oameni. De asemenea, și astronomul, pentru a vedea astrele, trebuie să folosească telescopul. Dacă folosește microscopul ca să vadă astrele nu va vedea nimic, pentru că microscopul trebuie să vadă microbii, nu astreleDe aceea are un mare rol metoda de a ajunge la teologie”.

(Transcript realizat de frații de la Razboi întru cuvânt).


Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.