21 Ene

«Țara mea de glorii, Țara mea de dor…»

„OPRIȚI ISTORIA! COBOR LA PRIMA!”

România, 18 ianuarie 2012

Revoltă, injurii, amenințări, suferință…

 

Multe au fost revoltele din istorie, poate multe vor mai fi, însă pentru noi, românii, zilele acestea pot însemna multe lucruri, clipe de veghe în acest înfricoșător  și repezit carusel al evenimentelor…

Iarăși ne-am răspândit, iarăși ne-am risipit, iarăși ne-am depărtat unii de alții, iarăși luptăm unii cu alții, iarăși ne urâm, iarăși ne târâm unii pe alții în mocirlă.  Istoria, povestea ni se repetă! Descoperim după atăția ani că pătimirile – patimile noastre nu s-au schimbat prea mult!

Acum în zilele în care ne amintim de Eminescu, simțim freamătul țării, zvâcnetul conștiinței de neam a poporului care nu se uită pe sine, care nu se lasă distrus, care nu se poate lăsa anihilat…

 „Ce-Ți doresc eu Ție, Dulce Românie?

Țara mea de glorii, Țara mea de dor…”

Un glas străvechi răsună în inimă, peste veacuri, suflarea neamului răzbate în Istorie. Greaua stăpânire a uitării și a oprimării își apasă întunericul peste firea neamului căutând să o răpună… Deșteaptă-te, române!

 Dar oare poate pieri România?

Ρωμανία (gr.Romanía-Imperiul romanilor) este o realitate necesară, este o existență vie și profundă, în același timp și cerească și pământească, și temporală și veșnică, și materială și duhovnicească. Este Patria Dreptslăvitorilor. Maica ei este Biserica lui Hristos cea vie și eternă.

Întotdeauna va exista o Ρωμανία, și tot cel care s-a născut în neamul ei o poartă în suflet, în ființă, până dincolo de hotarele țării și ale morții, până la „marginile” pământului, până în eternitate.

Este RomaníaΡωμανία lui Constantin cel Mare  și a vechilor Împărați cucernici ai Răsăritului, ai Împărătesei Cetăților, Constantinopolul, vechea cetate a tracilor celor viteji. Este patria romanilor, este patria romeilor dreptslăvitori, este patria de dor ceresc pe care îl poartă toți cei renăscuți în Duhul, este patria și maica duhovnicească a Întregului Răsărit Ortodox. Este visul de milenii al celor ce au dorit de Dumnezeu  și Împărăția Lui. Destinul acestei Ρωμανία este și gloria și suferința, și apogeul și căderea, și moartea și Învierea, și Istoria și Veșnicia! Este Patria Sinoadelor Ecumenice, a eroicei lupte a Părinților pentru păstrarea curată a Credinței, chiar cu prețul propriului sânge. Este Patria unde s-a mărturisit Slava adusă lui Dumnezeu Celui în Treime și unde s-a aruncat anatema asupra diavolului și supușilor lui!

„Romanía a pierit! – ‘Η Ρωμανία πάρθεν!”, a strigat glasul de jale al romeilor la Căderea Cetății celei Mari a Împăratului Constantin,  acesta este cântecul de jale al urmașilor lor până astăzi, din Elada cea nouă, Macedonia,Tracia, Rumelia, Pont, Efes, Smirna, Athos și până în Cezareea lui Vasile cel Mare…


Însă totuși ‘Ρωμανία – România nu a pierit!

Doar s-a risipit, s-a ascuns… de la ochiul celor puternici…

Nu poate să fie o simplă întâmplare că mai există astăzi o țară cu numele România! 

Și că mai există oameni pe pământul acesta care se cheamă români!

Dincolo de voințele politice înguste sau nu, dincolo de zbuciumul popoarelor, dincolo de revolte, războaie și crize, dincolo de injurii și de lozinci mai mult sau mai puțin exagerate, suferința, dorul de libertate și de viață fără chingi iese întotdeauna la suprafață!

Deznădejdea unui neam urgisit de secole, ascuns sub colbul uitării, urmaș al unui sânge nepierdut și nesubțiat de valurile barbare și de furia dominatoare a „uriașilor celor necucernici”, urmaș al unui neam cu dor ceresc, un neam care niciodată nu s-a săturat de suferință, disperarea lui, dar și nădejdea lui ies din nou la lumină! Iarăși este vândut, iarăși este umilit, iarăși este scuipat, iarăși este jignit, iarăși chinuit, iarăși bătut, iarăși vlăguit. Nu poate suporta la nesfârșit,deși iarăși cade sub crucea durerilor sale!

Oare nu are dreptul acest neam la o pauză măcar? Nu-și poate exprima voința, fie chiar și în stradă, chiar sub amenințare sau chiar amenințând neputincios? De ce i se astupă gura? De ce i se ucid fiii, chiar și în pântecele maicii lor? De ce nu are voie să-și spună păsul, durerea? De ce trebuie să i se închidă gura cu țărână, cu gloanțele, cu bocancul? De ce i  se refuză chiar și exorcizarea întunecaților chinuitori… ?

Dar care poate fi durerea cea mai mare, decât că cel de un sânge cu tine să te oprime, să te sugrume, să nu te lase să-ți spui necazul? Să nu vrea să ți-l alunge? Să-ți refuze informarea, ori chiar vindecarea? Să nu vrea măcar să te compătimească, să te asculte, să te aline… nici măcar cu o vorbă bună, curată, neamestecată cu venin de aspidă…

E o durere de veacuri care nici acum nu se curmă… E durerea Ardealului înlânțuit, a Moldovei sfâșiate și sfărâmate în multe bucăți, alungată până în hotarele Siberiei, a Valahiei, a Banatului… e durerea v(a)lahilor și a dacilor uitați de istoria celor puternici, e o durere de veacuri și de milenii a omului simplu, a rumânului călcat în picioare, împilat de ciocoi dar și de „proletar”, de cel străin sau înstrăinat de neam, ori  de cel ce s-a lepădat de Dumnezeul Neamului lui.

Cum să nu își dorească românul să iasă din aceasta? Cum să nu-și dorească răbdător un tărâm sau un timp  fără violențe, fără suferință, fără injurii, fără batjocură, fără neîncredere, fără panică, fără asuprire, fără oprimare, fără ură, fără minciună, fără corupție și fără răutate? Fără pietre, fără viermi, ciumpalaci, huligani, ultrași, dictatori, tâlhari, vânzători, demagogi, trădători, lingăi, fățarnici și delatori… Dar de unde atâta răbdare? Până când?

„Răbdare, răbdare, răbdare…”, așa povățuia

unul dintre Duhovnicii Neamului…

al cărui nume era Cleopa, căruia îi ardea inima în el

pentru Dumnezeu și pentru neamul lui…

Cineva spunea că există o Românie profundă, tainică, nebăgată în seamă de ziditori și conducători, dar care nu-și uită drumul, menirea, scopul, își știe Neamul, își știe Noblețea, își știe Chemarea, își știe Schimbarea ei la Față, își știe Crucea ei…, dar își știe și Învierea ei… Știe că suferința se curmă doar la ieșirea din Istorie, la Judecata Neamurilor, la Prima și unica Zi fără de înserare, fără lacrimă și fără întristare,  a Împărăției nesfârșite dăruite de  Împăratul Împăraților și Domnul Domnilor,  de Cel Care a suferit, a murit și a înviat!


Românie, suferința ta luptătoare nu poate să fie în zadar!

Este vindecătoare, este curățitoare, este triumfătoare!

Atâta doar, să nu îți uiți Împăratul și Maica!

 

Așadar… o  frază ca oricare, o singură lozincă

amestecată printre multe altele, dar poate o întreagă înțelepciune,

un întreg destin, o întreagă vocație, un strigăt al umanității întregi,

o profeție poate…

„OPRIȚI ISTORIA! COBOR LA PRIMA!”

 

Paroh,

Pr. Mihai Solomon

Parohia “Sf.Prooroc Ilie Tesviteanul și Sf.Ier.Grigorie Palama”

18 ianuarie 2012, Girona

 

 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.