20 Feb

TÂLCUIRI LA APOCALIPSĂ

Arhim. Evsevios Vittis: TÂLCUIRI LA APOCALIPSĂ (III)

Omilia a patruzeci şi şaptea

Apocalipsa (19, 11-21)

Condamnarea fiarei şi a profetului mincinos şi nimicirea armatei lor de câtre Mesia – Hristos («lupta lui Mesia») (19,11-21).

Mesia – Hristos apare cu armata Sa în vederea luptei decisive (19,11-16).

Un înger vesteşte nimicirea armatei potrivnice lui Dumnezeu (19,17-18).

Fiara şi falsul profet sunt prinşi de vii şi aruncaţi în marea cea de foc, în timp ce armata lor este nimicită cu totul (19,19-21).

În omilia precedentă ne întrebam ce a mai rămas din Apocalipsă, odată ce am ajuns la capitolul al 19-lea. Însă pe măsură ce ne apropiem de sfârşit, ni se descoperă tot mai multe evenimente importante. Le vom menţiona încă de la început prin ceea ce au fundamental, pentru a ne face o idee despre ele, iar apoi le vom analiza pe rând. Să ne grăbim, aşadar, «să vedem sfârşitul» ce se apropie. Mă refer desigur la sfârşitul Apocalipsei, aceasta ca să nu apară vreo neînţelegere. Cu puţină răbdare, vom vedea şi evoluţia evenimentelor următoare. Trebuie să spun cu anticipaţie că aici avem de a face cu una din părţile cele mai frumoase ale acestei sfinte cărţi. Astăzi ne vom preocupa în modul concret de «intrarea în luptă a lui Mesia», moment atât de aşteptat.

Ce a mai rămas să vedem din Apocalipsă?

a) Biruinţa lui Hristos împotriva Antihristului (19,11-21).

b) Împărăţia lui Hristos de o mie de ani şi condamnarea, la început temporară, iar apoi definitivă a Satanei (20,1-10).

c) Judecata universală (20,11-15).

d) «Noua zidire (creaţie)» şi «Cortul lui Dumnezeu cu oamenii» (Noul Ierusalim) (21,1-22,5).

e) Epilogul Apocalipsei (22,6-21).

a) Biruinţa lui Hristos împotriva Antihristului (19,11-21).

Această parte reprezintă o introducere la întreaga secţiune a Apocalipsei, începând cu capitolul al 19-lea, versetul al 11-lea şi sfârşind cu capitolul al 22-lea, versetul al 5-lea. În această secţiune în care vom intra acum este descrisă vedenia biruinţei Împăratului Hristos asupra Antihristului. Este ultima luptă cu puterile întunericului acestui veac. Aceste puteri sunt reprezentate de împăraţi, milenarişti, puternicii pământului şi armatele credincioase acestora, toţi fiind de partea fiarei. Biruinţa lui Mesia – Hristos a fost menţionată deja cu anticipare, după obiceiul Sfântului Evanghelist, în capitolele precedente. Triada satanică: balaurul – fiara – profetul mincinos, pregătesc armate pentru lupta cea de pe urmă. Pentru ei reprezintă o chestiune de viaţă şi de moarte. Lupta care va avea loc va fi cea de la Armaghedon. Înainte de această luptă va avea loc distrugerea Babilonului celui înţelegător (simbolic). În conflictul ce urmează sunt menţionaţi împăraţii ce s-au supus fiarei, cei ce s-au făcut complici la ticăloşiile ei. Aceştia se adună aşadar în jurul ei împreună cu puterile lor armate pentru a se apăra, întrucât văd că puterea lor a început să se clatine. Toată această coaliţie a răului îl va război pe Miel în persoana credincioşilor Lui.

Este vorba aici de o luptă reală? Se vor aduna cu adevărat armate, de o parte şi de alta, la locul numit Armaghedon, pentru a ajunge să se lupte corp la corp? Răspunsul este nu. Lupta aceasta apare şi în capitolele precedente ca un model. De fiecare dată avem impresia că este vorba de un conflict deosebit. În realitate, bătălia de la Armaghedon nu este decât una singură şi pe aceasta o vom vedea în capitolul al 20-lea. Această luptă este simbolică, însă reprezentarea ei este iconică pentru a putea fi înţeleasă. Arsenalul armatei Domnului şi al partizanilor Săi ce Îl vor urma, este cu totul duhovnicesc. Lupta pe care o va duce Mielul este pur duhovnicească. Este cel puţin o nerozie să ne imaginăm că Mielul va avea nevoie să adune armate, să le înarmeze pentru a ataca apoi cu ele puterile antihristice, care, la rândul lor, sunt şi ele excepţional de bine înarmate. Mielul, Dumnezeu fiind, nu are oare puterea de a-i face să dispară doar printr-o suflare? Ne vom întoarce la acest aspect când vom ajunge la locul respectiv, însă ţinem să accentuăm aceste lucruri încă de acum, întrucât circulă cele mai fanteziste poveşti în legătură cu faimoasa luptă de la Armaghedon.

În privinţa aceasta apar tot felul de confuzii şi neînţelegeri asupra evenimentelor de atunci. Aşa-numiţii Martori ai lui Iehova provoacă şi ei multă confuzie. Ei au o viziune pur evreiască asupra lui Mesia, aşteptând ca El să fie un împărat războinic ce va supune politic pe duşmanii israeliţilor, pentru a înfiinţa în cele din urmă o împărăţie la nivel mondial. Aşadar, ei pun accent pe conflictul de la Armaghedon, interpretându-l în sens propriu. În acelaşi fel se raportează şi la împărăţia de o mie de ani a lui Hristos, precum şi la cea de a doua venire a LuiNebunia şi nerozia lor ar putea constitui nişte circumstanţe care să le mai absolve din vină, dacă nu ar avea neruşinarea să slujească altor scopuri, ale evreomasoneriei şi sionismului. În pofida ridiculizărilor la care s-au expus prin dezminţirile repetate ale previziunilor legate de evenimentele sfârşitului, a căror dată au fixat-o cu mare exactitate, ei persistă mai departe în acest mod de a vedea lucrurile. Repetaţi, repetaţi, iar în final unii vor crede. Aceasta este metoda lor.

Să spunem că descrierile referitoare la pregătirea acestei lupte ar fi valabile în literă, întrucât conflictul ca atare nu va fi descris. Apare aşadar că în luptă vor fi antrenate armate ce dispun de călărime. Ne punem întrebarea: Atunci când va avea loc acel conflict, se va apela la călăreţi ca în vechime? Pe cai au luptat cei din Golf? Lupta nu va fi călare, vom primi răspuns. Atunci înseamnă că ne îndepărtăm de ceea ce la prima vedere pare că este spus la modul propriu şi intrăm în sfera simbolismului. Câte din cele spuse sunt reprezentări simbolice şi câte reprezintă realitatea însăşi? După ce putem cunoaşte aceasta? Fie acceptăm că în acest caz avem de a face cu o expresie pur simbolică, fiind redată o luptă ce urmează să aibă loc în viitorul îndepărtat, în condiţiile din vremea apostolului – întrucât, dacă el ar fi scris acum, cu siguranţă nu ar fi folosit imaginea călăreţilor, ci una adusă la zi, ca expresie a unei lupte pur duhovniceşti – fie, în cel de-a doilea caz, vom accepta în literă descrierea ei, fapt ce ne va pune într-o încurcătură fără ieşire. Nu intraţi însă în astfel de detalii cu falsificatorii Scripturii. Ei se adresează de fapt unei lumi care nu ştie nimic despre ce înseamnă cu adevărat Apocalipsa şi nici cele la care face ea referire. De aceea au efect demersurile lor. Dacă ţes totul cu abilitate sub forma unei poveşti frumoase, de ce să nu prindă la oamenii simpli? Să ne întoarcem însă unde am rămas cu cuvântul nostru.

Referirea repetată la această luptă a sfârşitului, de fiecare dată sub un nou chip, are loc pentru a se accentua că tot ce va avea loc înainte şi după lupta de la Armaghedon este cuprins în judecata lui Dumnezeu. Ceea ce a fost deja vestit este pe punctul să se împlinească. Orice hotărâre a lui Dumnezeu se va concretiza până la urmă.

Important pentru noi, sfântul Evanghelist ţine să accentueze aceasta în diverse chipuri, este că toate cele anunţate vor avea loc. Timpul exact al desfăşurării lor îi aparţine lui Dumnezeu. În acelaşi fel a vestit şi distrugerea Babilonului celui înţelegător (simbolic). Când i-a venit timpul, pur şi simplu l-a distrus. Acest lucru reiese şi din ordinea imaginilor prezentate. La fel va fi şi cu puterile întunericului, nimicirea lor fiind vestită din timp. Acum a sosit timpul împlinirii acestei hotărâri.

În imaginea luptei, vom vedea că un rol fundamental îl joacă Călăreţul Alb. El are toate caracteristicile lui Mesia, ce se regăsesc în descrierile profeţilor din Vechiul Testament. Aici sunt subliniate următoarele lucruri:

I. Dumnezeu l-a desemnat pe Mesia mai înainte de veci să fie biruitorul stihiilor lumii şi conducătorul acestei lumi, ce se consideră de nebiruit.

II. Această lucrare purtătoare de biruinţă a lui Mesia este cât se poate de conformă voii lui Dumnezeu. Biruitorul împlineşte vechile profeţii referitoare la biruinţa lui Dumnezeu. Biruitorul, Mesia, reprezintă enipostazierea Cuvântului Lui, adică a uneia din Persoanele Sfintei Treimi – Fiul lui Dumnezeu -, care nu doar vesteşte voia lui Dumnezeu, ci o şi duce la împlinire. Dumnezeu este Judecătorul şi va lovi răul chiar în moalele capului. Judecata lui Dumnezeu şi lupta împotriva răului au un nume: Iisus Hristos.

III. La cele relatate deja despre semnificaţia luptei ce urmează a fi descrisă de Sfântul Evanghelist, am mai preciza câteva aspecte. Pentru a face mai palpabile cele despre care vorbeşte, Evanghelistul face apel la imagini. Imaginea transmite nemijlocit ceea ce nu poate cuvântul. În cazul acesta ne vorbeşte, aşadar, de luptă, de faptul că Mesia – Hristos va desfăşura o campanie împreună cu îngerii Săi, pentru a Se război cu puterile Antihristului. Nu este cu adevărat o prostie să ne închipuim că îngerii nevăzuţi vor ajunge să se războiască cu armate văzute şi că va avea loc o luptă reală dusă cu săbii, suliţe şi celelalte mijloace de care mai dispuneau pe vremea aceea armatele, pentru a-i nimici pe duşmanii lui Dumnezeu? Scriptura spune clar că Domnul i-ar putea nimici doar printr-o suflare (II Tesaloniceni 2,8). Are El, aşadar, nevoie să fie întărit de armate de îngeri pentru a-l doborî pe Antihrist? Cel Ce poartă toate cu cuvântul puterii Sale (Evrei 1,3), Care ţine, altfel spus, toate doar prin puterea cuvântului Său, are nevoie de un corp armat impunător pentru a-l neutraliza pe satana şi toate puterile lui întunecate? Însă altceva vrea să accentueze Sfântul Evanghelist atunci când descrie cele ce urmează să aibă loc. Să nu ne lăsăm purtaţi de toate prostiile şi neghiobiile debitate de eretici, atâta timp cât ei interpretează Scriptura prin a sa dezlegare, adică plecând de la propria lor înţelegere, întrucât «toată prorocia Scripturii cu a sa dezlegare nu se face»(II Petru 1,20), aşa cum spune mai sus Apostolul Petru. De aceea au ajuns şi la tot felul de neghiobii şi interpretări arbitrare. Iată de ce avem nevoie de îndrumarea sigură pusă la îndemână de Tradiţia noastră, întotdeauna înlăuntrul Bisericii lui Hristos şi niciodată în afara ei, aşa cum fac nenumăraţi eretici sub diverse nume.

După această parte introductivă, să vedem textul însuşi:

«Şi am văzut cerul deschis şi iată un cal alb, şi Cel Ce şedea pe el se chema Credincios şi Adevărat şi întru dreptate judecă şi dă război. Iar ochii Lui ca para focului şi pe capul Lui steme multe, având nume scris, pe care nimeni nu îl ştie, fără numai El. Şi este îmbrăcat în haină vopsită cu sânge şi se cheamă numele Lui: Cuvântul lui Dumnezeu. Şi oştile cele din cer urmau după El pe cai albi, îmbrăcaţi fiind în vison alb şi curat. Şi din gura Lui iese sabie ascuţită, ca să lovească cu dânsa neamurile. Şi El le va paşte pe ele cu toiag de fier şi calcă teascul vinului mâniei şi iuţimii lui Dumnezeu Atotţiitorul. Şi are peste haina şi peste coapsa Sa numele scris: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Şi am văzut un înger stând în soare şi a strigat cu glas mare, zicând tuturor păsărilor celor ce zboară în mijlocul cerului: Veniţi şi vă adunaţi la cina Marelui Dumnezeu. Ca să mâncaţi trupuri de împăraţi şi trupuri de căpitani şi trupurile celor tari şi trupurile cailor şi ale celor ce şed pe ei şi trupurile tuturor celor slobozi şi celor robi, şi ale celor mici, şi ale celor mari.

Şi am văzut pe fiară şi pe împăraţii pământului şi oştile lor adunate, ca să facă război cu Cel Ce şade pe cal şi cu oastea Lui. Şi s-a prins fiara şi odată cu ea, prorocul cel mincinos care a făcut semnele înaintea ei, cu care a amăgit pe cei ce au luat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. De vii s-au aruncat amândoi în iezerul cel de foc care arde cu piatră pucioasă. Şi ceilalţi au fost ucişi cu sabia Celui Ce şedea pe cal, care ieşea din gura Lui. Şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor».Apocalipsa (19,11-21)

Până acum am avut parte de glasuri şi îngeri venind din cer. Putem vedea cum cerul se deschide încetul cu încetul. La început s-a deschis o poartă a lui, pentru a întrezări lauda şi slava ce Îi sunt aduse lui Dumnezeu. Mai târziu s-a deschis templul ceresc, pentru a se arăta ce gândeşte Dumnezeu despre oameni. Acum, în relatarea ce urmează, cerul se deschide şi mai mult. Această deschidere nu se face pentru a satisface anumite curiozităţi omeneşti, ci pentru vădirea anumitor adevăruri. Acum se împlineşte făgăduinţa pe care Domnul a făcut-o ucenicilor Săi la începutul chemării lor. Acelaşi Evanghelist a consemnat-o în Evanghelia sa: «Amin, amin grăiesc vouă: de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului» (Ioan 1,51). Altfel spus, veţi înţelege că, prin Iisus, Dumnezeu a venit cu adevărat pe pământ şi mai ales acum, prin cea de a doua venire a lui Mesia, Căruia Tatăl I-a încredinţat întreaga Lui judecată.

În continuare ne este înfăţişat Mesia, adică Iisus Hristos. Descrierea are loc însă în puţine cuvinte, fiind făcută cu claritate şi expresivitate tocmai pentru a nu mai fi nevoie de o completare ulterioară. Imaginea lui Hristos înfăţişată aici este foarte diferită de cele de până acum. La începutul Apocalipsei, Iisus apărea în mijlocul sfeşnicelor de aur ca Marele Arhiereu Ce conduce Biserica şi pe fiecare membru în parte către ţelul final. În continuare, a fost zugrăvit ca un Miel fără de răutate şi blând, apoi ca un Miel «junghiat» şi în cele din urmă ca un Miel «ce stă», adică unul jertfit şi înviat. Acum ne este înfăţişat ca un Miel plin de mânie, despre care s-a vorbit deja în capitolul al 17-lea, fiind consemnată înfricoşarea vrăjmaşilor Lui ce au înţeles că vremea îngăduinţei a trecut. Mielul se transformă de data aceasta în conducătorul războinic al nenumăratelor oşti cereşti. Antihristul a crezut că-şi va face în continuare bunul său plac, ucigându-i pe cei ce aparţin Bisericii. El nu a ştiut că a fost o unealtă a lui Dumnezeu şi că acum este timpul să fie judecat. Mielul nu mai apare cu chipul Său smerit de pe pământ. Acum vine sub chipul cel împărătesc, întrucât a venit vremea să-şi exercite această calitate. Noua Lui trăsătură este corelată cu împărţirea dreptăţii, puterea şi judecata concentrându-se într-o singură persoană.

Sfântul Evanghelist vede cerul deschis, iar acolo pe «Cuvântul lui Dumnezeu» proiectat peste întreaga lume. Pentru aceasta i se dă darul profeţiei, ca să arate, să facă accesibil semenilor pe Cuvântul Ce este deocamdată ascuns. Cerul este închis înaintea celor necinstitori şi trupeşti, înaintea celor ce sunt pământeşti şi legaţi de cele de aici, nevrând să-şi ridice privirile spre cer şi a se înălţa dincolo de ce este «praf, cenuşă şi umbră». De aceea se spune că poartă în ei chipul pământului, fără a mai putea încăpea în ei chipul cerului. Oricât de «spirituali» ar fi consideraţi aceştia de către cei asemenea lor, ei nu sunt decât nişte inşi «sufleteşti, ce cugetă la cele pământeşti», lipiţi de formele veacului acestuia păcătos şi înşelător.

Mesia Se arată ca un Călăreţ pe un cal alb. Este Acelaşi Care la începutul Apocalipsei «a venit ca un biruitor şi ca să biruie». Atunci nu era stabilită nici lupta pe care urma să o ducă, nici biruinţa de care urma să aibă parte. De atunci încoace, însă, a lăsat să se întrezărească faptul că lucrează ca un trimis al lui Dumnezeu. Aici, în momentul acesta, este statornicită clar lucrarea Lui, care va fi judecata. Cu cât Iisus Se descoperă mai mult, cu atât mai vădită este, printre altele, calitatea Lui de Judecător, întrucât a fost pus «spre căderea şi ridicarea multora», după cum a spus cândva Bătrânul Simeon, ţinându-l în braţele sale ca Prunc (Luca 2,34).

Mesia este Cel credincios şi adevărat, fapt menţionat despre Domnul şi în altă parte: «Martorul Cel credincios şi adevărat» (Apocalipsa 3,14). Este credincios nu pentru că El crede, ci pentru că este crezut, întrucât este vrednic de crezare ca cineva să-şi pună încrederea în El. El este însă şiadevărat, în antiteză cu cel «care dintru început este mincinos» şi «tatăl minciunii», satana, fiara, profetul mincinos şi toţi următorii lor. Mărturia, chezăşia dată de El are un caracter stabil, veşnic şi neschimbat, precum este şi dumnezeirea Lui. Este credincios şi adevărat, întrucât cuvântul Lui, ceresc fiind, nu are legătură cu umbra, cu forma sau cu imaginea, aşa cum este în cazul cuvântului pământesc al omului. Cuvântul omenesc nu este credincios şi adevărat, întrucât pentru a se exprima, foloseşte umbra, forma şi imaginea. De aceea oamenii nu se pot înţelege în profunzime unii cu alţii, întrucât nu pot exprima întocmai ceea ce voiesc şi simt. Într-un fel simt şi gândesc, şi altceva reuşesc să transpună în cuvânt. Drept pentru care şi ceilalţi îi pricep puţin, întrucât una aud, şi alta înţeleg, fără ca să o facă în mod intenţionat, iar aceasta este legată de neputinţa funciară a cuvântului omenesc de a exprima totul. Cuvântul ceresc, chiar şi atunci când se face «carne», când devine cuvânt omenesc stând pe «un cal alb», îşi vădeşte, pentru cine are ochi să vadă, curăţia, însuşire simbolizată de culoarea albă, fiind vorba de o realitate ce vine din profunzimile existenţei, fără să se amestece cu cele exterioare, ale acestei lumi, care ar putea să-i schimbe identitatea. Cuvântul lui Dumnezeu este întotdeauna«viu, şi lucrător… şi străbate până la despărţirea sufletului şi a duhului» (Evrei 4,12). Cine are urechi poate auzi cuvântul Cuvântului cel mântuitor, cuvântul lui Dumnezeu, cuvânt ce înalţă de la cele pământeşti la cele de Sus, cuvânt ce este spre «veselirea inimii».

Războiul pe care urmează să-l poarte Mesia este unul al dreptăţii şi al judecăţii întru dreptate. Este singurul război care este drept. Toate războaiele pământeşti, oricât de drepte ar părea că sunt, au tot felul de umbre care le întunecă, chiar dacă la urmă capătă strălucire.Cuvântul lui Dumnezeu, Mesia – Hristos, a venit să restabilească dreptatea desfiinţată de Antihrist. Atunci când spune că «întru dreptate judecă şi duce război», se înţelege că arma Lui este dreptatea. Războiul dus prin mijloacele dreptăţii şi pentru restabilirea ei are un caracter pur duhovnicesc. Aici ne sunt arătate felul şi însuşirile armelor lui Mesia şi, prin urmare, caracterul Său ce nu are nicio legătură cu caii şi cu confruntarea trupească, corp la corp, aşa cum ne sugerează imaginea pur omenească folosită. Am spus şi ceva mai înainte că este cu totul nebunesc ca unii să vadă lucrurile numai în literă, şi nu în duh, întărind astfel perspectiva sionistă asupra lui Mesia.

Mesia ca Împărat este şi Judecător suprem. Judecata înseamnă şi desfiinţarea răului, care poate fi întrupat într-un regim politico-religios şi îmbrăcat sub haina legalităţii, plecând de la dreptul dat de putere.

Nu există niciun risc ca Mesia, în timpul judecăţii Sale, să fie în vreun fel nedrept, aşa cum s-a întâmplat şi se întâmplă cu mulţi ce spun sau chiar doresc cu sinceritate să facă dreptate celor nedreptăţiţi. Cei din urmă, în pofida posibilei lor dispoziţii bune de a impune dreptatea, pot ajunge în situaţia de a impune nedreptatea absolută. Omul nu poate vedea lucrurile în toată profunzimea şi amploarea lor. Mesia are ochi de foc. Privirea Lui seamănă cu lumina focului, fiind neînchipuit de pătrunzătoare şi având puterea de a ţine totul sub control. Altfel spus, ochiul Lui poate pătrunde, dintr-o parte în alta, tot ce priveşte. El nu este împiedicat de ceea ce noi numim «trecut», «viitor» sau «viteza de desfăşurare a lucrurilor». Sunt ochi ce cunosc cele ascunse, vădind cele nevăzute şi tăinuite ale inimii:«judecător cugetelor şi gândurilor inimii» (Evrei 4,12). Ochii sunt de foc şi pentru că ard tot ce este păcătos. Prin urmare, focul din privirea Lui pune la încercare, face vădită trăinicia lucrurilor omeneşti, rezistenţa lor în faţa judecăţii Lui.

Mesia vine ca Cel Ce are o mare autoritate, fapt exprimat prin coroanele de pe capul Lui. Fiecare coroană sau stemă înfăţişează câte o trăsătură împărătească, având inscripţionat câte un nume. Aşa obişnuiau să poarte pe atunci împăraţii Răsăritului. Pe coroanele lui Mesia există însă şi un nume necunoscut şi de toţi neînţeles. Necunoscută nu este forma sa, anume cuvântul ce înfăţişează acel nume, consemnat de Evanghelist prin «Cuvântul lui Dumnezeu». Ce se află în spatele acestui nume mintea omenească nu poate pricepe, întrucât «nimeni nu poate cunoaşte pe Fiul» (Matei 11,27), decât numai celelalte Persoane ale Sfintei Treimi. Orice nume al lui Dumnezeu nu reprezintă o manifestare a esenţei Sale, adică ceea ce este El în profunzime, ci doar o manifestare în afară a lucrării Lui. Despre Dumnezeu se poate spune că esteLumină, Viaţă, Sfinţenie, Libertate, că este Nestricăcios, Neschimbător, Nevăzut, de Neînţeles. Nu putem însă defini ce este Dumnezeu în esenţa Lui. Polinomia (mulţimea numelor Lui) se referă la lucrările Lui. Ce este în esenţă, ştie numai El Însuşi.

Mesia – Hristos poartă «haină vopsită cu sânge». De ce? Întrucât este vopsită cu «cinstitul sânge ieşit din coasta Sa». Îmbrăcat cu haină vopsită cu sânge ne indică întruparea şi patima Sa sângeroasă. «Aceasta face dovada firii omeneşti asumate prin întruparea Fiului lui Dumnezeu», spune Antim, Patriarhul Ierusalimului atunci când tâlcuieşte acest pasaj. Fiul lui Dumnezeu se dăruieşte lumii prin jertfa sângeroasă a Crucii.

În mod paradoxal, Mesia, Cel Ce conduce lupta, nu ţine sabia în mâna Lui. Ci sabia ascuţită şi cu tăiş dublu iese din gura Sa. Este însă oare posibil ca cineva să lupte ţinându-şi sabia în gură? Doar plecând de la aceste cuvinte, şi tot ar fi suficient să înţelegem că tot ce se spune aici are un caracter simbolic. Avem aşadar de a face aici cu lucruri mai profunde: «Căci armele oştirii noastre nu sunt trupeşti» (II Corinteni 10,4), spune Apostolul Pavel, făcând referire la lupta pe care o are de dus orice creştin. Dacă acest lucru este valabil pentru fiecare credincios în parte, cu atât mai mult este pentru conducătorul lor. Arma cea puternică a lui Hristos este cuvântul Lui, care nu este neputincios precum cuvântul omenesc. Graiul Cuvântului este dumnezeiesc, adică atotputernic. Prin cuvântul Lui s-au zidit cerurile şi «toate prin El au fost făcute», toate stau şi sunt ţinute prin puterea cuvântului Lui. Pentru aceasta «îl va omorî cu duhul gurii Sale» pe «cel fără de lege» (II Tesaloniceni 2,8). Îl va nimici, aşadar, nu cu cuvântul Său, ci printr-o simplă suflare a gurii Sale. Pe cine? Pe cine altul dintre duşmani, decât pe satana împreună cu puterile lui?

Cu cât cuvântul lui Hristos îşi vădeşte mai mult puterea mântuitoare, fiind «cuvântul vieţii veşnice», mângâietor, întăritor, luminător, sfinţitor pentru cei care îl primesc, cu atât mai aspru şi necruţător se arată a fi cu duşmanul şi tatăl minciunii şi al oricărei răutăţi, cu satana şi instrumentele lui. Cuvântul lui Hristos este puternic ca dogoarea sau arşiţa soarelui ce înmoaie lumânarea, însă întăreşte mocirla, făcând-o ca piatra. Aşa de nimicitor va fi şi pentru fiară şi armatele lui, oricâte vor fi acestea.

Cuvântul lui Hristos, asemenea unui toiag, păstoreşte cu blândeţe oile Sale, «chemându-le pe nume» (Ioan 10,3), având cu ele, altfel spus, o relaţie strânsă. Acelaşi cuvânt, «văzând lupul venind» (Ioan 10,12), se face «toiag de fier» cu care îi zdrobeşte capul, omorându-l. Acesta este «toiagul de fier» prin care va restabili ordinea, vătămându-i şi punându-i la respect pe cei ridicaţi împotriva Lui, a sfinţilor şi a poporului Său.

În capitolul anterior s-a vorbit despre teascul lui Dumnezeu, locul unde vor fi adunaţi strugurii mâniei, adică păcătoşii şi necinstitorii. Mesia are puterea pedepsitoare de a zdrobi strugurii. Tot despre o zdrobire a strugurilor este vorba şi aici, în finalul imaginii respective, fiindu-ne înfăţişată campania militară condusă de Mesia împotriva puterilor fiarei, pentru a împlini porunca dată de Dumnezeu ca ele să fie nimicite. Lupta aceasta va fi un teasc al lui Dumnezeu.

Antihristul a socotit că trebuie să fie conducătorul şi stăpânitorul absolut al pământului, cinste dobândită prin violenţă, teroare, înşelăciune şi minciună. Este evident că a uzurpat o putere care nu îi aparţinea. De aceea trebuie să se confrunte acum cu Cel pe a Cărui haină vopsită în sânge, la locul unde trebuia atârnată sabia Sa, stă scris: «Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor». Acest nume îi aparţine lui Dumnezeu şi în aceeaşi măsură şi Fiului. Stăpânitorul absolut a toate şi Domnul, «dintru Care sunt toate» (I Corinteni 8,6 şi Coloseni 1,16), vine să-i arate Antihristului Cine este adevăratul Domn al lumii.

Precum este Conducătorul lor, aşa sunt la înfăţişare şi armatele cereşti ce vin să completeze şi să creeze un echilibru în imaginea luptei zugrăvite de Evanghelist. Ele sunt îmbrăcate tot în alb, având podoabe împărăteşti fără de cusur şi caii lor sunt albi. Toate acestea constituie indicii ale sfinţeniei şi curăţiei lor cereşti.

De fiecare dată, sfântul scriitor evită să descrie scene de violenţă, teroare, ucideri şi distrugeri, atunci când se întâmplă ca ele să aibă loc. Este suficient ca toate aceste conflicte sau evenimente tragice să fie menţionate într-un mod simplu, ca unele ce aparţin sfârşitului şi nu merită o mai mare atenţie. Dacă cineva este doritor de scene de luptă sângeroase, cu oameni ucişi şi altele asemănătoare, poate deschide Iliada, unde abundă astfel de lucruri. În spiritul celor de mai sus, nu vom trece la analizarea luptei de la Armaghedon, presupusă a fi o luptă între puteri statale. Dar ce înseamnă în definitiv acest Armaghedon (nu al Armaghedonului1, întrucât este un cuvânt străin şi nu se declină în greceşte, precum în cazul lui Washington, pe care la genitiv îl lăsăm tot cu formă de nominativ, spunând: Washington în loc de Washington-ului), eveniment plasat în viitor, despre care s-a vorbit atât de mult? Armaghedon sau Armagheddon (cu doi de d) este în esenţă un cuvânt evreiesc, însemnând muntele din Meghido, care, elenizat, a devenit Armaghedon. În realitate, oraşul evreiesc Meghido nu are niciun munte. După cum menţionează Vechiul Testament, acolo au avut loc cu multă vreme în urmă lupte foarte sângeroase. Numele acesta a devenit aşadar simbolic, desemnând un război cumplit de sângeros.Războiul acesta nu urmează să fie descris. De altfel, ni se înfăţişează o imagine simplă, în care toţi vrăjmaşii cad într-o clipită sub sabia ţinută în gură de Mesia. Sfârşitul acestui război este cunoscut, fiind vestit de către un înger încă de la început într-un mod dramatic, de undeva de sus. Vestea nimicirii desăvârşite a armatelor fiarei şi a aliaţilor ei apare de undeva din mijlocul cerului, dintr-un loc atât de înalt, cum ar fi înălţimea soarelui. Tot din acel loc sunt chemate păsările să se sature de mulţimea cadavrelor ce acoperă câmpul de bătaie. Vor cădea toţi potrivnicii supuşi fiarei, dimpreună cu cei care au crezut ei, având parte de acelaşi dezastru ca şi ea. Ei au îngenuncheat în faţa fiarei şi au lăudat-o. Mulţi au făcut acest gest pentru a scăpa de moarte. Iată însă că nu au reuşit, fiind îngenunchiaţi în cele din urmă de o moarte lipsită de orice măreţie, speranţă ori aşteptare. Ei nu au avut nădejdile şi aşteptările cu care s-au hrănit sfinţii în chinurile şi moartea lor. Aceia ştiau că păşesc pe calea ce duce la lumina cea veşnică. Aceştia, în schimb, au mers spre întunericul şi osânda veşnică. Aceia, martirii, au murit lăudând şi iubindu-L pe Domnul «din tot cugetul şi sufletul lor». Aceştia şi-au dat sufletul aruncând blesteme şi hule împotriva înşelătorului care i-a condus la pierzare.

Sfârşitul luptei a fost cel vestit mai înainte. Toţi au căzut sub sabia Călăreţului Alb. Gândiţi-vă la o armată care, oricât de mare şi de înarmată ar fi, este lovită în plin doar de una din superbombele concepute de omul contemporan fără de minte spre grăbirea nimicirii lui. Ce va rămâne din această armată? Absolut nimic. Aceasta ar fi imaginea ce înfăţişează rezultatul luptei de la Armaghedon. Ce reprezintă o bombă atomică sau toate bombele nenumărate adunate la un loc în faţa lucrării atotputernice a unui cuvânt dumnezeiesc? Aşadar, toţi au căzut. Fiara şi profetul mincinos au fost prinşi de vii şi aruncaţi în foc şi pucioasă, «în iezerul cel de foc care arde cu piatră pucioasă».

Poate că unii mai sensibili se vor arăta din nou nedumeriţi în faţa asprimii unei pedepse atât de grele. Am putea vorbi mult referitor la acest punct, însă ne limităm la cele spuse cu alt prilej. Un lucru este însă clar: nu suntem noi mai milostivi decât Domnul, Care este iubirea prin excelenţă. Această iubire ne-a avertizat adesea că există şi dreptate, ce nu trebuie trecută cu vederea. Putem să ne închipuim că una din mâinile lui Dumnezeu este iubirea, iar cealaltă dreptatea Lui. Până acum, Dumnezeu Şi-a arătat cu prisosinţă iubirea. Dar satana a încercat să-i convingă pe mulţi că iubirea Lui este înşelătoare. Aşadar, după ce am respins, la vremea ei, dragostea lui Dumnezeu, de ce mai voiesc acum ca El să şi-o arate din nou? Dumnezeu este iubire, da, dar şi dreptate. Am accentuat suficient acest fapt cu alt prilej.Dreptatea Lui impune ca de data aceasta să fie aruncaţi în iad de vii cei mai mari tirani şi înşelători din istoria umanităţii, Antihristul şi profetul lui mincinos. Pedeapsa lor va fi aruncarea de vii în iadul cel de foc.

Este înfricoşător doar să cugetăm la o astfel de pedeapsă, înfăţişată omeneşte sub chipul unui foc de pucioasă, adică a unui foc foarte puternic. Astăzi, pentru o mai bună percepţie a acelei realităţi, am putea face apel la imaginea focului din centru unei explozii atomice. Însă indiferent ce imagine am folosi pentru iad, el nu va putea fi nicidecum reprezentat în realitatea lui tragicăIadul reprezintă una din cele mai cumplite şi mai neînchipuite stări la care s-ar putea gândi cineva, adică tot ce poate fi mai rău. Iadul este de fapt lipsa lui Dumnezeu. Când vorbim de lipsă, înţelegem o deplină şi desăvârşită absenţă a lui Dumnezeu. În viaţa de aici, Dumnezeu «răsare soarele Său peste cei răi şi peste cei buni; şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi» (Matei 5,45). Aceasta este o prezenţă a lui Dumnezeu, fie ea şi indirectă, imperceptibilă, chiar şi la nivelul sufletelor celor necredincioşi. El revarsă din cer căldură şi ploaie, viaţă şi speranţă. Închipuiţi-vă ce ar însemna lipsa soarelui şi a ploii. Viaţa ar deveni un iad. Un întuneric şi un frig absolut ar împărăţi peste tot pământul. Toate frumuseţile pământului, intrate sub stăpânirea nopţii, îşi pierd toată strălucirea, frumuseţea, culoarea şi forma lor. Ce poţi deosebi pe întuneric? Nimic, doar piedici la tot pasul. Primejdii şi înfricoşări, existente şi închipuite, încep atunci să-ţi apese sufletul. Ce sunt toate acestea? Nimic, în faţa nădejdii că se vor destrăma odată cu răsăritul noii zile: «Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se vor culca» (Psalmi 103,23), adică va dispărea frica, nesiguranţa, situaţiile neclare, fantasmele şi închipuirile nopţii. Ce va fi dacă lipseşte însă această nădejde, dacă la orizont nu mai apare nici un răsărit, dacă întunericul îşi întinde pentru totdeauna stăpânirea sa? Dacă acest întuneric veşnic înseamnă singurătate absolută, atunci cât de mare devine frica? Doar gândul la ea, şi te-ar putea înnebuni. Pentru ca acest cuvânt al meu, legat de absenţa lui Dumnezeu, să capete un caracter mai concret, vă rog să-mi permiteţi să prezint aici în câteva cuvinte realitatea unei singurătăţi absolute, aşa cum a fost ea zugrăvită de cineva trecut prin aceasta, într-una din închisorile înfricoşătoare ale regimului dictatorial al Uniunii Sovietice.

Cea mai grea pedeapsă în aşteptarea morţii era izolarea completă în închisori speciale. Când vorbim de izolare, înţelegem o desăvârşită rupere de toate cele din lume, nefiind posibilă absolut nicio comunicare cu cele din afară. Nu se putea auzi nici măcar un zgomot, de orice fel ar fi fost. Zidurile erau cu totul izolate, porţile aşijderea. Nu puteai să comunici prin semne cu nimeni aflat în celula de alături, prin acel atât de cunoscut sistem morse. Culoarele din puşcărie erau acoperite cu covoare groase. Deţinuţilor nu li se adresa niciodată vreun cuvânt, iar deplasarea lor dintr-o parte în alta nu se făcea în grup. Erau mutaţi unul câte unul, într-o linişte desăvârşită. Chiar de ar fi strigat cineva, ar fi fost cu totul zadarnic. Nimeni nu l-ar fi auzit. Prizonierii se înţelegeau între ei prin gesturi ce aveau anumite semnificaţii. În celulă domnea o tăcere de moarte. Doar un bec puternic, de foarte mulţi waţi, ardea în timpul nopţii, zăpăcindu-te prin lumina lui puternică. Nu puteai dormi în niciun chip, nu puteai să fii cu tine însuţi. Cineva îţi supraveghea fiecare mişcare. Nu îţi era permis să te ocupi cu nimic. Oricât de bună ţi-ar fi fost memoria, în câteva zile ajungeai să pierzi cu desăvârşire noţiunea timpului, întrucât nu mai exista nimic care să mai facă dovada curgerii lui. Pentru tine, nu exista acolo zi şi noapte, întrucât domnea o lipsă de mişcare şi o stagnare cumplită. Cât de mult ţi-ai fi dorit să-l vezi chiar pe cel ce te-a întemniţat într-un chip atât de inuman! Chiar şi unul ca acesta era măcar un chip de om pe care îl puteai vedea. Mâncarea o găseai într-un recipient special, însă cel care o punea acolo nu putea fi nici el văzut. Desigur că într-o astfel de situaţie, de cumplită izolare, mâncarea nu mai avea atâta importanţă. Pur şi simplu nu îţi mai era poftă de ea. Sufletul tânjea, era înfometat de alte lucruri. Când treci prin aşa ceva, nimic nu îţi mai poate satisface trupul. Stai de unul singur la modul absolut. Gândurile încep să ţi se învârtă în minte. Însă până când? Mintea începe să se tulbure. Raţiunea nu întârzie să aibă parte de prima clătinare cumplită. Cât va mai rezista în această luptă cu fiara cumplită a nebuniei? Cel ce a înnebunit dintr-o dată, cel ce şi-a pierdut raţiunea în timpul unei lovituri primite în mod neaşteptat este fericit. Nu a înţeles ce i s-a întâmplat şi nici nu va conştientiza vreodată. Însă acela care vede nebunia apropiindu-se în fiecare zi tot mai mult de el, făcând presiuni tot mai mari asupra minţii, încercând să altereze şi să desfiinţeze ce este omenesc în el, raţionalitatea lui, o, unul ca acesta este cea mai nefericită făptură de pe pământ. Când vor veni să-l ia ca să-l execute, nu va mai fi deja om. Nici măcar un nebun fericit, ci un cetăţean al iadului…

O, fraţii mei, fraţii mei! Dacă ne-am gândi măcar puţin la realitatea «iadului», cât de paradisiacă ne-ar fi viaţa – şi nu exagerez – prin prezenţa tainică a lui Dumnezeu!

(Din: Arhimandrit Evsevios Vittis, Tâlcuiri la Apocalipsă, vol. III, Ed. Egumenița)

Sursa:www.razbointrucuvant.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.