26 Sep

Tâlcuirea Sfintei Scripturi

Cele mai cunoscute manuscrise ale Noului Testament

Profesor Ioánnis Karavidópoulos

1. Informații generale despre manuscrisele grecești ale Noului Testament

Atunci când la începutul secolului al XVI-lea, și mai precis în anul 1516, umanistul olandez Erasmus a editat pentru prima dată textul grecesc al Noului Testament, cunoștea doar șase sau poate șapte manuscrise pe care s-a bazat pentru publicare. Graba cu care a acționat – din împuternicirea editorului elvețian Johannes Frobenius – pentru a întrece Biblia Poliglot Complutensiană a cardinalului spaniol Ximenes de Cisneros (care a fost terminată mai devreme dar datorită întârzierii aprobării papale a circulat din 1522) a fost cauza pentru care nu a putut să cerceteze mai multe manuscrise. Nu se cunoaște pe câte manuscrise s-a bazat mai îngrijita dar mai întârziata istoric Biblie Poliglot Complutensiană. Însă este un fapt că și edițiile ulterioare îmbunătățite ale lui Erasmus precum și ale altor editori s-au bazat pe un număr restrâns de manuscrise.

codex up

Astăzi, numărul cunoscutelor manuscrise grecești ale Noului Testament, care se află în diverse mănăstiri și biblioteci ale lumii, depășește 5700. În mod concret, în ultima ediție a catalogului lui K. Aland, Kurzgefasste Liste der griechischen Handschriften des Neuen Testaments, 1994, după cum a fost completată de Buletinul informativ al Institutului de cercetare a textului Noului Testament din Münster, Germania, sunt enumerate:

– 116 papirusuri sau fragmente de papirus cu pasaje ale Noului Testament (din secolul al II-lea și până în secolul al VII-lea, cele mai multe din secolul al II-lea până în secolul al IV-lea),

– 316 manuscrise cu litere mari (din secolul al IV-lea și până în secolul al X-lea),

– 2877 de texte cu litere mici, continue, adică de la Evanghelia după Matei până la Apocalipsă (din secolele IX-X până în secolele XVI-XVII și mai târziu, în ciuda existenței concomitente a tipografiei),

– și 2432 de culegeri (din aceeași epocă cu textele continue cu litere mici), care conțin pericopele citite în timpul cultului divin și care sunt numite de către cercetătorii occidentali Evangheliare sau Lecționare, iar de către greci sunt numite, în acord cu terminologia bizantină Eklogadia sau Sfânta Evanghelie și Apostol (în funcție de conținutul lor). Desigur, este folosită concomitent de către greci și terminologia provenită din Apus (Evangheliare, Lecționare).

Să notăm faptul că fragmentul cel mai vechi cu text al Noului Testament provine de la începutul secolului al II-lea (120-125 d. Hr.); este papirusul P52, care conține pasajul de la Ioan 18, 31-33; 37-38 și se află în Biblioteca John Ryland din Manchester, Anglia. E la distanță deci de doar două-trei decenii de originalul Evangheliei după Ioan.

Unde se află toate aceste manuscrise? Ele sunt împrăștiate în mari și cunoscute biblioteci ale lumii și în mănăstiri. Mai concret, orașele și mănăstirile care păstrează în bibliotecile lor un mare număr de manuscrise sunt, pe o scară ascendentă, următoarele:

– între 50 și 100 de manuscrise: Cambridge (66), Mănăstirea Grottaferrata, aproape de Roma (69), Florența (79), Patmos (81), Moscova (96),

– între 100 și 200 de manuscrise: Ierusalim (146) și Oxford (158),

– între 200 și 500 de manuscrise: Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai (230), Sankt Petersburg (233), Londra (271), Roma (367), Paris (373), Atena (419),

– peste 500 de manuscrise: mănăstirile Sfântului Munte (1000).

Trebuie notat faptul că numărul de 230 al Mănăstiri Sfânta Ecaterina din Sinai, după descoperirea noilor manuscrise în 1975, trebuie să fi crescut în mod semnificativ.

În ceea ce privește forma pe care au avut-o manuscrisele, putem să spunem următoarele lucruri, ajungând la o teorie care e foarte probabilă:

Manuscrisele pe papirus aveau de obicei formă de sul, în timp ce pergamentele și membranele aveau rar formă de sul; acestea erau de obicei file așezate unele peste altele, astfel încât să alcătuiască împreună „tetradio” (caietul) și mai multe laolaltă „codicele”. Este evident că practic este mai ușoară utilizarea codicelui decât a sulului. De altfel este semnificativ faptul că multe papirusuri creștine au formă de codice. Este foarte probabil că legarea mai multor caiete sub formă de codice să fi rezultat din nevoile Bisericilor creștine. În orice caz, de la începutul secolului al II-lea, utilizarea codicelui (fie de papirus, fie mai târziu de pergament) a predominat în Biserică. Poate acest lucru s-a întâmplat din motive practice (imaginați-vă cât de incomod este să fie utilizate Faptele Apostolilor în lecturile liturgice – în condițiile în care s-a calculat că erau folosiți nouă metri de papirus pentru această carte). Bisericile etnice creștine (care se aflau în spațiul elenofon) utilizau codicele pentru a diferenția Scriptura lor de Scriptura Sinagogii evreiești, care folosea Vechiul Testament în suluri. Prin urmare, este foarte probabilă ipoteza conform căreia codicele s-a dezvoltat și a fost utilizat la început în Biserica creștină.

2. Cele mai importante manuscrise ale Noului Testament

În continuare descriem câteva din cele mai importante manuscrise ale Noului Testament, începând cu codicele cu litere mari.

Codex Sinaiticus – încheierea proorociei lui Ieremia

Codex Sinaiticus – încheierea proorociei lui Ieremia

Codicele sinaitic (a) conține întreg Noul Testament precum și de asemenea Epistola lui Barnaba și Păstorul lui Herma. Provine din secolul al IV-lea, este scris pe patru coloane și patria sa probabilă este considerată a fi Egiptul sau Cezareea Palestinei. Acest codice a fost descoperit la jumătatea secolului trecut (1844) în Mănăstirea Sfintei Ecaterina din Sinai de către germanul Konstantin Tischendorf, care după anumite tratative l-a oferit ca dar al mănăstirii către țarul Rusiei Alexandru al II-lea. În anul 1933 a fost cumpărat de către guvernul englez și de atunci se află în Muzeul britanic din Londra, cu excepția a 43 de file (fragmente ale cărților Vechiului Testament: I ParalipomenaIeremiaNeemia și Estera) care se află în Biblioteca universitară din Leipzig, unde Tischendorf a deținut poziția de conferențiar. Unele file (12 file provenite de la cărțile biblice ale Vechiului Testament Numeri, Levitic, Deuteronom, Judecători) au fost găsite în 1975 printre multe alte manuscrise în Mănăstirea Sfintei Ecaterina din Sinai.

Textul codicelui sinaitic pare să fi fost corectat de câțiva corectori imediat ce a fost transcris, precum și mai târziu (secolele VI-VII); conform informației conținute într-un colofon la sfârșitul cărților Ezdra și Estera, ultimele corecturi au fost făcute pe baza unui vechi manuscris pe care îl corectase prezbiterul și martirul Pamfil, care, după cum e cunoscut, se îngrijise de îmbogățirea bibliotecii Cezareei Palestinei cu multe manuscrise vechi.

Codex Alexandrinus – fragment din Evanghelia lui Marcu

Codex Alexandrinus – fragment din Evanghelia după Marcu

Codicele Alexandrin (A) este din secolul al V-lea și provine din Egipt. În Evanghelii cuprinde textul de tip bizantin, în celelalte cărți ale Noului Testament constituie unul dintre reprezentanții principali ai textului de tip alexandrin împreună cu Codicele Vaticanus și sinaitic. Are trei coloane. Conține aproape tot Noul Testament, cu excepția anumitor goluri din Evanghelia după Matei și Ioan precum și din Epistola a doua către Corinteni. Cu excepția Noului Testament are șiEpistolele I și a II-a ale lui Clement (cea de a doua până la 12, 5). În anul 1627, acest codice a fost dăruit de către patriarhul Chiril Lukaris împăratului Carol I al Angliei iar astăzi de găsește în Muzeul britanic într-o vitrină de sticlă accesibilă vizitatorului alături de Codicele sinaitic.

Codex Vaticanus – Fragment din Evanghelia după Ioan

Codex Vaticanus – Fragment din Evanghelia după Ioan

Codicele Vaticanus (B) provine de asemenea din Egipt și este considerat cel mai vechi codice al Noului Testament (începutul-mijlocul secolului al IV-lea). Textul său se încheie la Evr. 9, 14a; nu conține cealaltă parte a Epistolei către Evrei, și nici Epistolele I și II către Timotei, Tit, Filimon și Apocalipsa. Așează Epistola către Evrei după Epistola a doua către Tesaloniceni. De asemenea prezintă o modalitate de împărțire a textului pe capitole, care nu coincide cu împărțirea altor manuscrise vechi. Fiecare epistolă de-a lui Pavel nu începe cu o nouă numerotare, ci continuă numerotarea care începe la Epistola către Romani. Acest codice se găsește din secolul al XV-lea în Biblioteca Vaticanului.

Codex Ephraimi Rescriptus

Codex Ephraimi Rescriptus

Codicele Efrem Sirul (C) este cel mai important codice palimpsest (rescriptus), provine din secolul al V-lea și textul lui aparține tipului de text bizantin. Cuprinde fragmente din aproape toate cărțile Noului Testament, cu excepția Epistolei a doua către Corinteni și a celei de A doua Epistole sobornicești a lui Ioan. Din secolul al XII-lea, textul său a fost acoperit de traducerea grecească a celor 38 de lucrări ale lui Efrem Sirul. În urma multor eforturi și cu utilizarea mijloacelor tehnice ale epocii sale, Tischendorf a reușit să lectureze textul inițial. Astăzi se află în Biblioteca Națională din Paris.

Codex Bezae – Inserţia de la Luca 6, 4

Codex Bezae – Inserţia de la Luca 6, 4

Codicele Bezae (D) este bilingv (text grecesc pe pagina din stânga și traducere latină pe cea dreaptă) și este constituit din două manuscrise. Primul conține Evangheliile (în ordine: Matei, Ioan, Luca și Marcu), Faptele Apostolilor și un scurt fragment din A treia Epistolă sobornicească a lui Ioan și se numește Codex Bezae Cantabrigiensis, deoarece a fost dăruit în 1581 de către Theodor Beza, prieten și colaborator al lui Calvin, Universității Cambridge, unde se găsește și astăzi. Cel de al doilea conține Epistolele apostolului Pavel și se numește Codex Claramontanus de la mănăstirea Clermont din Franța, unde se găsea. Astăzi se află în Biblioteca Națională a Franței. Textul ambelor manuscrise, care aparține așa-numitului tip „occidental”, prezintă multe abateri, adăugiri și omisiuni în raport cu textul cunoscut, în special în Faptele Apostolilor. Demn de amintit este un cuvânt oral de-al lui Iisus pe care este redat la Luca în capitolul al șaselea, între versetele 4 și 5: „În ziua aceea, privind la cineva care lucra în sabat, i-a spus: Omule, dacă știi ceea ce faci, ești fericit. Dar dacă nu știi, blestemat și călcător al legii ești tu”.

Dintre codicele scrise cu majusculă, cu excepția celor de mai sus la care ne-am referit, merită menționate în mod special următoarele:

Codex Petropolitanus Purpureus – fragment din Evanghelia după Luca

Codex Petropolitanus Purpureus – fragment din Evanghelia după Luca

Petropolitanus Purpureus (N), manuscris din secolul al VI-lea, scris pe pergament de lux cu litere argintii, iar prescurtările numelui lui Dumnezeu și ale numelui lui Iisus sunt aurite; filele sale se află împrăștiate în diverse biblioteci ale lumii (182 de file în Sankt Petersburg, 33 în Patmos, 6 la Vatican, 4 în Muzeul britanic din Londra, 2 în Viena, 1 în Muzeul bizantin din Atena, 1 în Muzeul bizantin din Salonic și 1 în New-York).

Codex Sinopensis (O) aparținând de asemenea secolului al VI-lea, scris cu cerneală aurie pe pergament de porfir scump, este unul dintre cele mai vechi manuscrise care conțin ornamente artistice (miniaturi), care sunt puțin ulterioare epocii manuscrisului. Se află în Biblioteca Națională a Franței.

Codicele W care se află la Muzeul Freer din Washington a fost descoperit la începutul secolului al XX-lea. Aparține sfârșitului secolului al IV-lea și începutului secolului al V-lea. Conține Evangheliile în aceeași ordine ca și la Codicele Bezae (Matei, Ioan, Luca și Marcu). Una dintre trăsăturile speciale ale codicelui este că păstrează o spusă de-a lui Iisus aproape de sfârșitul Evangheliei după Marcu (16, 14), așa-numitul „cuvânt după Freer”, cunoscut deja parțial și Fericitului Ieronim.

Codex Purpureus Rossanensis –  Cina cea de taină și Spălarea picioarelor

Codex Purpureus Rossanensis – Cina cea de taină și Spălarea picioarelor

Codicele Rossanensis (S) din secolul al VI-lea este scris pe pergament de porfir cu litere argintate. Conține Evangheliile după Matei și Marcu (primele trei versete ale fiecărei Evanghelii sunt cu litere aurite). Este cel mai vechi manuscris cu miniaturi contemporane lui.

Codicele Laurensis (Ψ) din secolul al IX-lea se află în Mănăstirea Marea Lavră din Athos și conține Evangheliile (de la capitolul al IX-lea de la Marcu), Faptele Apostolilor, epistolele sobornicești (în ordinea: I și II PetruIacob, I, II, III IoanIuda), epistolele lui Pavel și cea către Evrei.

Codicele Ω se află de asemenea în Muntele Athos (Mănăstirea Dionisiu), conține Evangheliile (fără Lc. 1, 15-28) și este datat în secolul al IX-lea. Cu excepția Codicelor Ψ și Ω, în Sfântul Munte se află de asemenea alte manuscrise în majusculă: 049, 051, 052, 063, 0617 ș.a.m.d. precum și o mulțime de codice în minusculă, în jur de 1000, după cum s-a menționat anterior.

Pentru aspectul lor exterior deosebit ne vom referi de asemenea și la următoarele trei manuscrise:

Codex 047

Codex 047

1. Codicele 047, a cărui litere pe fiecare pagină formează o cruce (se găsește la Biblioteca Universitară Princeton)

2. Codicele cu minuscule 16, din secolul al XIV-lea care este scris cu cerneală de patru culori diferite, în funcție de cine vorbește: adică fragmentele narative cu purpuriu (adică roșu aprins), cuvintele lui Iisus și ale îngerilor cu culoare roșiatică, fraze ale Vechiului Testament, ale ucenicilor, ale lui Zaharia, ale Elisabetei, Mariei, ale lui Simeon și ale lui Ioan Botezătorul cu albastru și în fine, cuvinte ale fariseilor, ale lui Iuda Iscarioteanul și ale satanei cu negru.

3. Codicele 0169, care este cel mai mic dintre toate. Dimensiunile unei și unicei pagini care s-a descoperit la Oxyrhynchus în Egipt este de 9,5X7,25 cm (format de buzunar). Cu această ocazie trebuie notat faptul că manuscrisul cel mai mare ca dimensiuni este Codicele latin Gigas din Stockholm.

Enateniseis, publicație periodică a Sfintei Mitropolii de Kikkos și Tilliria, vol. 4, ianuarie-aprilie 2008.

sursa: http://www.pemptousia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.