14 Feb

EDITURA BIZANTINĂ : «Sufletul meu, temniţa mea»

 

 

Ahim. Simeon Kraiopoulos

 

 

                                  SUFLETUL MEU, TEMNIŢA MEA

Sentimentul de inferioritate şi alte stări bolnăvicioase în taina mântuirii

 

CAPITOLUL I

ABORDĂRI PSIHOLOGICE ALE VIEŢII DUHOVNICEŞTI

Cum s-au aflat Sfinţii pe malul celălalt

Pun început…!


         În scrierile Sfinţilor Părinţi întâlnim deseori acest îndemn: să pui început, sau pun început, sau am pus început, sau voi pune început. Întâlnim acest îndemn la Sfinţii Părinţi, dar îl întâlnim şi în zilele noastre. Mi-e teamă, însă, că nu ştim exact ce înseamnă acest îndemn şi ce vrea să spună cineva atunci când îl foloseşte. Nu înseamnă nimic dacă doar rosteşte cineva un îndemn al Părinţilor sau al unor oameni sfinţi din zilele noastre. Problemele trebuiesc cunoscute de om, pe cât cu putinţă, în profunzime şi abia apoi să se familiarizeze cu ele, să le asimileze, să le trăiască. Fără aceasta, cunoaşterea nu foloseşte la nimic.

         Ce înseamnă aşadar pun început?

         Din câte vedem în scrierile Părinţilor, se poate ca cineva să spună, sau chiar să şi simtă, în fiecare clipă, nevoia de a spune pun început, voi pune început. Şi aceasta nu doar la începutul anului, nu doar când ne aflăm în vreun popas al vieţii noastre, nu doar la începutul săptămânii, ci la începutul fiecărei clipe.

         Pun inceput. Omul nu numai gândeşte că este bine să facă aşa, dar simte nevoia să şi spună pun început. Şi cu cât se hotărăşte cineva mai degrabă să pună început, cu atât este mai bine. Dacă nu cunoaşte, însă, semnificaţia acestui îndemn şi nu face ceea ce trebuie, total va părea un joc sau o bătaie de joc.

         Aşadar Sfinţii Părinţi simţeau nevoia de a pune început, adică de a începe viaţa adevărată, duhovnicească în fiecare clipă. Sfinţii puneau început în fiecare zi şi, fără să-şi dea seama, la final s-au aflat pe malul celălalt.

         Ce înseamnă că la final s-au aflat pe celălalt mal? Să urmărim un exemplu. Un copilaş vrea să se urce pe o scară. Îşi ridică piciorul pe prima treaptă şi se străduieşte să ducă şi celălalt picior pe treaptă. Nu  reuşeşte şi cade. Copilaşul încearcă şi altă dată, dar nu reuşeşte. Încearcă iarăşi şi iarăşi cade. Îşi continuă strădania, fără să ţină cont că a eşuat o dată, de două ori, de trei ori…! Nu se lasă biruit de nereuşita lui. Mama copilului îl urmăreşte de deasupra scării, fără să fie văzută de copil. Văzând strădania copilului, şi faptul că nu-i pasă deloc de eşecul lui, coboară , îl ia în braţe şi, una câte una, îl urcă pe copil toate treptele. Cam aşa puneau Sfinţii încontinuu început şi la sfârşit se aflau pe malul celălalt. Pentru a înţelege mai bine întreaga problemă, să o vedem şi din punct de vedere psihologic.

 

Cele trei straturi ale sufletului

          Psihologii spun că sufletul nostru este ca o construcţie care are conţinut mult şi necunoscut şi se împarte în trei straturi.

         Deasupra este conştientul, adică ceea ce înţelegem cu toţii despre sinele nostru. Gândurile noastre, sentimentele noastre, întreaga noastră

stare pe care o conştietizăm, pe care o controlăm, pe care o ştim. Mai jos de conştient este subconştientul. Conţinutul subconştientului nostru ne este necunoscut, dar pentru că se află aproape de conştient, din când în când ne lasă puţin să bănuim ce poate să existe în el. Adeseori câte ceva ţâşneşte din subconştient şi iese în conştient.

         Mai jos, în adânc, în subsolul sufletului nostru, se află inconştientul. Conţinutul inconştientului este terra incognita, pământ necunoscut, şi ne este complet necunoscut. Aşadar, trăirile noastre, stările noastre în inconştient, în acest beci întunecat în care nu ştim ce există precis şi nici nu-i putem controla conţinutul. În limbaj psihologic se spune că acest conţinut al inconştientului dobândeşte o autonomie, face ce vrea, nu ţine cont de noi, nu ne întreabă niciodată.

         Părinţii, şi mai ales Părinţii neptici, cunoşteau acest lucru. De aceea au preferat ca mai întâi ei, – şi după aceea i-au sfătuit pe alţii – să stea în pustie, în linişte şi să încerce spunând rugăciunea, să pătrundă adânc înlăuntrul lor, până în străfundul sufletului, pentru a încerca să cunoască acest conţinut al subconştientului, al inconştientului, să-l controloze şi să nu-l lase să facă orice vrea.

         Faptul că acest conţinut este autonom o ştim cu toţii. În clipa în care vrei să faci ceva bun, o altă putere iese dinlăuntrul tău şi te obligă să faci altceva, ceva pe care un vrei să-l faci şi totuşi îl faci. Aceste trăiri, în limbajul psihologiei sunt trăiri înăbuşite, adică împinse în străfundurile inconştientului.

 Înăbuşirea trăirilor

 

         Mai demult, la case, în podeaua unei camere exista o deschizătură şi dedesubt era pivniţa. Să ne închipuim că gospodinele aruncau, provizoriu, în piviniţă coji de cartofi şi alte gunoaie. Acestea fireşte, un dispăreau complet. Continuau să existe şi se preschimbau. Cojile de cartofi putrezeau şi ieşea de acolo un miros urât. Oricât de curată am avea casa, de vreme ce există acest conţinut în pivniţă, de acolo va ieşi permanent duhoare. Iar dacă aceste gunoaie vor fermenta, vor arunca capacul şi camera se va umple de un miros cumplit.

         Aşadar, în subconştientul omului sunt împinse diferite trăiri, încă din anii copilăriei noastre. În timp ce creştem ni se întâmplă multe lucruri nedorite, de care nu putem scăpa. Dacă omul nu le asimilează corect în conştientul său, le abandonează – este foarte uşor să facă aceasta – în subconştient. Acestea sunt trăirile înăbuşite care au autonomie, ca şi când ar avea un guvern al lor, adică o autoritate a lor, o putere a lor şi se manifestă cum vor şi când vor.

         În aceste condiţii vino tu, sărmane, oricine ai fi – adică noi toţi, de vreme ce nu cunoaştem această realitate -, vino şi trăieşte viaţă duhovnicească! Cum o vom trăi? Vom face strădanii mari, doar atâta cât vom putea înţelege şi atâta cât vom putea controla sinele nostru şi atâta cât vom putea începe să păşim pe un drum nou. Însă din când în când, trăirile înăbuşite vor ieşi dinlăuntru necontrolate şi vor face ce vor voi ele!

 

Pepenele aflat în apă

         Unul dintre psihologii specialişti fondatori ai psihologiei profundului, aduce următorul exemplu pentru a ne ajuta să înţelegem ce este conştientul, ce este subconştientul, ce este inconştientul şi cât de mare sunt subconştientul şi inconştientul.

         Într-un vas cu apă aruncăm un pepene. O parte a pepenelui iese afară din apă, însă cea mai mare parte se află în apă. Ei spun că, dacă vrem să vedem analogia în sufletul omului, să presupunem că tot conţinutul sufletului omului este 10/10 şi doar 1/10 este în afara apei, doar 1/10 este conştientul. Închipuiţi-vă că apa din vas este foarte tulbure, aşadar nu vedem nimic înăuntru şi vedem doar acea parte a pepenelui care iese afară. 1/10 din suflet este conştientul, îl vedem, îl ştim, îl controlăm. Însă 9/10 din suflet sunt necunoscute. O parte, cam 3/10, o constituie subconştientul, care este puţin mai jos de stratul conştientului şi avem o idee despre el, însă 6/10 o constituie inconştientul, care este un beci întunecat pe care nu-l cunoaştem câtuşi de puţin.

         Omul se chinuie, se luptă ani de zile, se străduieşte să facă ceva şi nu se vede sporind în viaţa duhovnicească. Nu doar că nu sporim în viaţa creştină, în viaţa duhovnicească având de-a face cu un conţinut necontrolat care face ce vrea. Se mai întâmplă şi altceva. De vreme ce suntem de atâta timp creştini şi auzim atât de multe, citim atât de multe şi avem dispoziţie bună, începem să ne prefacem, făcând pe cuvioşii. Nu că ar face-o cineva dinadins! Nu. Luăm cazul în care cineva are dispozitie bună, dar nu reuşeşte să fie om duhovnicesc aşa cum ar vrea, aşa cum a auzit, aşa cum a citit în vieţile sfinţilor şi începe să se prefacă. Astfel, nu numai că acel cineva nu se cunoaşte pe sine şi întreaga realitate în care se află, nu numai că nu poate face lucruri importante, în plus rămâne prefăcut şi nu se mai poate vindeca nicicum. Astfel, viaţa trece, se sfârşeşte, plecăm din lumea aceasta şi ce vom face? Doar Dumnezeu ştie!

         Dumnezeu ştie, dar El vrea să cunoaştem şi noi, încă din lumea aceasta, şi să facem ceea ce trebuie pentru a ne sfinţi. Nu este de glumă. Astfel nădăjduiesc, ca cele pe care le vom spune în continuare să aibă tocmai acest scop; să ne ajute, să fim cu luare-aminte ca efortul şi osteneala noastră să aibă rod cât mai bogat şi să fie cât mai de folos.

 

Ce înseamnă pun început?

         Ce înseamnă în faptă pun început? Să începem cu partea teoretică, cu partea psihologică pe care trebuie să o înţelegem. Apoi vom trece la partea practică.

         Cel care spune că pune început spune, cu alte cuvinte: “Mă predau pe mine lui Dumnezeu. Îmi silesc sinele să se supună lui Dumnezeu, să asculte de Dumnezeu, să-L iubească pe Dumnezeu, să facă voia Lui, să săvârşească poruncile lui Dumnezeu!”.

         Astăzi cineva a mers la biserică, s-a cucernicit, a fost atins în suflet şi spune: “Dumnezeul meu, până astăzi m-am jucat, de astăzi mă încredinţez Ţie!”. Sau cineva a citit o carte duhovnicească sau a ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi spune : “Am terminat cu minciuna. Pun început. Mă încredinţez pe mine lui Dumnezeu şi pun început ca de aici încolo să fac voia Sa!”.

         Cel care face acestea cinstit, sincer, din tot sufletul lui, fără nici p reţinere şi fără nici cea mai mică şovăială şi se va încredinţa lui Dumnzeu, aş putea spune că deja din ziua următoare nu va putea spune pe deplin : “Ieri am pus început, ieri m-am încredinţat lui Dumnezeu şi astăzi continui aceasta!”. Dacă este onest cu sine, simte şi astăzi nevoia de a face ceea ce a făcut ieri, adică să spună :”Dumnezeul meu, eu astăzi Te cunosc prima oară. Astăzi pentru prima oară vin în contact cu Tine. Astăzi, Dumnezeule, simt nevoia să mă încredinţez Ţie!”. Deşi, acestea le-a spus şi le-a făcut şi ieri. Nu înseamnă că ieri s-a amăgit pe sine. Nu. Sincer şi cinstit a făcut-o ieri, însă totodată simte nevoia să o facă şi astăzi.

 (extras cules de preoteasa Camelia Solomon din cartea : “Arhim.Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temniţa mea, Traducere de Cristian Spătăreanu, Ediţie îngrijită de Garoafa Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2009, pag.15 – pag.22)

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.