06 Sep

Spovedania la distanță

În timpul unei recente „de Dumnezeu iubitoare convorbiri” ce a avut loc în cadrul unei agreabile adunări prieteneşti, s-au spus ca de obicei multe şi felurite, până când discuţia s-a oprit în jurul Tainei Spovedaniei. Aceasta s-a datorat unuia dintre participanţii la întâlnire care, pe neaşteptate, a formulat opinia potrivit căreia, în epoca noastră nu ar fi chiar lipsit de sens să se permită, în anumite cazuri, oficierea Tainei Spovedaniei prin… telefon! Înainte să-l caracterizăm drept modernist, va trebui să precizăm că persoana în cauză este comandantul unei nave maritime şi de multe ori simte nevoia să comunice cu duhovnicul său prin intermediul telefonului mobil şi să-şi mărturisească păcatele. În afară de cazul său, omul a amintit şi cazul multora dintre compatrioţii noştri care sunt risipiţi până la marginile lumii şi mulţi dintre ei nu au posibilitatea să întâlnească un preot ortodox.

Această neaşteptată propunere a căpitanului a aprins discuţia, care a mai durat multă vreme. Şi după cum este lesne de înţeles, s-au format două tabere. S-au formulat multe idei semnificative de ambele părţi. Acele idei care au fost de importanţă deosebită, fiindcă se situau în vecinătatea propunerii căpitanului, au fost cele cu privire la mărturisirea prin corespondenţă.

***

Trebuie să ne întoarcem mult în timp, cam pe la mijlocul secolului al VI-lea, atunci când marele Gheronda Varsanufie trăia într-o chilie a Lavrei egumenului Seridie, în zona Gazei Palestinei. Cuviosul Varsanufie nu era preot, dar avea binecuvântarea de a ierta păcatele, lucru nu foarte rar în acea vreme. Din pricină că Varsanufie era zăvorât, nu comunica cu nimeni din afară decât prin intermediul egumenului Seridie. Aşa încât, cei care voiau să comunice cu Gheronda îi scriau, iar acesta le răspundea prin aceeaşi modalitate.

ag varsanoufios in 1În ce priveşte harisma sfinţilor de a uşura pe oameni de păcatele lor, scrie însuşi Cuviosul Varsanufie:

Apostolul spune că „mult poate rugăciunea lucrătoare a dreptului” (Iacov 5, 16). Cu alte cuvinte, atunci când sfântul sau dreptul se roagă, iar păcătosul împreună lucrează cu acesta, pocăindu-se după puteri, multe se pot întâmpla cu puterea voii sfinţilor, aşa cum păcătosul nu poate singur să-şi plătească datoriile. Păcătosul contribuie cu puţin, în vreme ce rugăciunea sfinţilor multe poate. Spre exemplu, dacă cineva trebuie să ridice zece măsuri de grâu, iar el nu poate ridica singur nici măcar două, [trebuiesă găsească un om care se teme de Dumnezeu care să ridice nouă măsuri şi să lase acelui să care numai una, ca să fie ferit, să nu-l omoare tâlharii pe drum. La fel se întâmplă şi cu pocăinţa.

Este cunoscută următoarea întâmplare petrecută cu Cuviosul Varsanufie: atunci când unul dintre fraţi s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi se primejduia să moară, acesta l-a rugat pe marele Gheroda, căci astfel era numit cuviosul Varsanufie, să se roage pentru el şi să mijlocească pentru iertarea păcatelor lui. Răspunsul Cuviosului Varsanufie a fost următorul:

Nu te teme, frate, ci mai degrabă să se bucure duhul tău şi să salte de bucurie în Domnul. Să crezi cu adevărat că Domnul ţi-a iertat toate păcatele, câte ai săvârşit din copilărie şi până acum, după cum ai cerut. Binecuvântat fie Domnul, Care a voit să-ţi ierte toate păcatele.

În scrisorile Cuviosului Varsanufie se găsesc şi alte răspunsuri asemănătoare acestuia.

***

Agios Ioannis EleimonUrmătoarea mărturie după cea a marelui Gheronda Varsanufie provine de la episcopul Alexandriei, Ioan al V-lea, zis cel Milostiv (609-620), fiind vorba de o întâmplare petrecută cu o femeie care căzuse într-un păcat greu. Atunci când s-a dus vestea că episcopul [locului] s-a întors din călătoria pe care o făcuse în Rhodos şi că era greu bolnav, [femeia] a hotărât să-l întâlnească. S-a înfăţişat înaintea episcopului, a căzut la picioarele lui şi, cu lacrimi, i-a cerut să o ierte. Ioan i-a spus că trebuie să-şi mărturisească păcatul. Femeia a răspuns că nu îl poate mărturisi în cuvinte. Atunci, episcopul i-a propus să povestească totul în scris. Însă şi la această propunere a episcopului, femeia a răspuns: „nu pot să fac asta”. Motivul era că se temea ca nu cumva cel căruia i-ar fi încredinţat scrisoarea să o ducă episcopului ar fi putut să o deschidă. Atunci Ioan, după o oarecare tăcere, o sfătui să trimită spovedania ca scrisoare, pecetluită cu sigiliu. Femeia fu de acord cu această propunere, cu condiţia ca scrisoarea ei să nu devină cunoscută vreunei a treia persoane. Episcopul primi această înţelegere şi o trimise îndată să compună scrisoarea.

Trecuseră cinci zile de când primise scrisoarea cu pecete de la femeie, când Ioan a adormit în Domnul. Faptul acesta o tulbură pe femeie, care se umplu de teamă pentru soarta scrisorii ei. Chinuită numai de gândul că păcatul ei se va afla, „ieşită din minţi şi ca nebună, puţin a lipsit, din pricina marii frici de care era cuprinsă, să nu-şi sfâşie hainele”. Căută să găsească scrisoarea, dar fără nici un rezultat. În deznădejdea ei, se gândi că episcopul ar putea să-i indice unde se găseşte scrisoarea ei, chiar şi din lumea de dincolo, și din acel moment se așeză cu strigăte şi lacrimi lângă mormântul episcopului, unde vreme de trei zile şi trei nopţi îl rugă pe episcopul Ioan să-i spună ce s-a ales de scrisoarea ei.

Către sfârşitul celei de-a treia nopţi, Ioan i se arătă în vedenie, ca ieşind din mormânt, apropiindu-se de ea şi dându-i scrisoarea pecetluită şi spunându-i: „Recunoşti, femeie, aceasta? Ia-o şi deschide-o şi vezi lucrările lui Dumnezeu cele de neînţeles”. După aceste cuvinte, vedenia dispăru şi rămase numai scrisoarea în mâinile femeii. Aceasta constată că pecetea nu fusese ruptă. Îndată deschise scrisoarea: hârtia era aceeaşi, dar cuvintele şi semnătura sa fuseseră şterse şi deasupra lor se aflau alte cuvinte şi altă semnătură, necunoscută. Cuvintele erau următoarele: „Prin Ioan, robul meu, ţi-am şters marele tău păcat”.

***

Agios Loukas StylitisÎntr-o epocă ulterioară, în secolul al X-lea, s-au petrecut nişte întâmplări asemănătoare cu Sfântul Luca, Noul Stâlpnic, cel care vieţuia şi se nevoia în Olimpul Bithiniei. Spovedania se făcea printr-o însemnare pe care doritorul o scria la baza stâlpului Cuviosului. Scrisoarea era pusă într-un coş pe care Cuviosul îl ridica în vârful stâlpului. După ce citea mărturisirea, scria pe o hârtie răspunsul său, precum şi dacă a iertat sau nu păcatele.

***

ag theoliptos fObişnuinţa mărturisirii prin intermediul scrisorilor o întâlnim şi la începutul secolului al XIV-lea, la Sfântul Theolipt al Filadelfiei, cel care era împotriva Sinodului unionist de la Lyon, din 1274. Din această pricină, și fusese închis de împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282). Theolipt fusese şi povăţuitor duhovnicesc al Sfântului Grigorie Palama, iar din al doilea deceniu al secolului al XIV-lea fusese îndrumător duhovnicesc al monahiilor Mănăstirii Iubitorului de oameni şi Mântuitorului nostru, din Constantinopol. Mănăstirea fusese ridicată de egumena Eirinī Evloghía, fiica lui Nichifor Hoúmnos, favorit al împăratului Andronic II Paleologul. Ca duhovnic al monahiilor de la Mănăstirea închinată Mântuitorului, Theolipt îngăduise monahiilor să-i prezinte în scris spovedaniile. Acest lucru reiese dintr-o scrisoare adresată de către Theolipt egumenei, prin care îi recomandă să fie concisă în descrierea păcatelor ei, dându-i, în acelaşi timp, şi un fel de model.

***

agioi-apo-spetsesDar și în 1822 este menţionată o spovedanie epistolografică. Este vorba despre Noii Mucenici Stamátios, şi Ioan, fraţi după trup, în vârstă de 18 şi respectiv 22 de ani, de loc din insula Spétses. Corabia lor, cu care transportau mărfuri, a fost prinsă de o furtună şi a naufragiat la Alátsata, în Asia Mică, în apropiere de insula Hios. Fiind trădaţi, au fost prinşi de turci şi duşi în faţa paşei, în Hios. Acela le-a cerut să-şi renege credinţa şi să îmbrăţişeze Islamul. Închişi vreme de mai mult de o săptămână, au fost supuşi la tot felul de constrângeri ca să-şi schimbe credinţa. Tinerii au respins, însă, toate propunerile, pe care le-au primit cu multă dârzenie.

Credinţa lor era de nezdruncinat. Au înţeles că în ziua următoare vor fi decapitaţi, dar grija lor cea mare era să să-şi mărturisească păcatele şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. S-a găsit şi soluţia: o femeie creştină, pe nume Franca, care venea des la închisoare să-şi viziteze soţul care era închis. Tinerii şi-au mărturisit păcatele pe o hârtie, au înmânat-o Francăi şi au rugat-o să o predea episcopului. Arhiereul a primit mărturisirea lor şi i-a înştiinţat că la ivirea zorilor le va trimite Preacuratele Taine să se împărtăşească.

În timpul nopţii, tinerii şi-au împărţit hainele celorlalţi întemniţaţi, asemenea  şi banii pe care-i aveau. Au păstrat numai o mică sumă să fie trimisă episcopului după decapitarea lor.

Toată noaptea au cântat Paraclisul Maicii Domnului şi alte câte rugăciuni mai ştiau. La ivirea zorilor a venit şi femeia, Franca, şi după cum făgăduise episcopul, le-a adus cu sine şi Cinstitele Daruri.

Tinerii, înnoiţi de cinstitul Sânge al Domnului, cu bucurie şi-au vărsat sângele înaintea călăului, ca să-şi răscumpere intrarea în ceruri.

Sursa: Ilías Α. Voulgarákis, Kathīmerinés istoríes Aghíōn kai amartōlón sto Byzántio [Istorii din viaţa de zi cu zi a Sfinţilor şi păcătoşilor din Bizanţ], Ed. Maístros, p. 73-79.

http://www.pemptousia.ro/2013/09/spovedanie-la-distanta/#sthash.S3xKQ9Y6.dpuf

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.