09 Nov

Sfântul Ierarh Nectarie

Selecțiuni din cartea Sfântului Nectarie ”Despre purtarea de grijă față de suflet”

Mântuirea se dobândește deopotrivă prin harul lui Dumnezeu și prin voința omului

Cu toate că Dumnezeiasca iubire de oameni este nemărginită și îmbelșugat este Harul lui Dumnezeu spre mântuirea omului, mântuirea este cu neputință fără consimțământul și împreună-lucrarea omului. Întâi de toate, omul se cuvine să aibă simțirea păcătoșeniei sale; să se pocăiască, să dorească și să își caute mântuirea și, astfel, Harul îl încununează cu mântuirea.

Căci simțirea păcătoșeniei și pocăința, dorul după mântuire și căutarea acesteia este semn al întoarcerii către Dumnezeu, este semn al scârbirii de păcat și al doririi de lucrare a virtuții, este deopotrivă invocare a Dumnezeieștii milostiviri, care se grăbește să miluiască pe cel aflat în înșelare. Însă, ca să ne mântuiască Harul, se cuvine să vrem să ne mântuim.

Despre acest adevăr dau mărturie Dumnezeieștii Părinți ai Bisericii. De pildă, Dumnezeiescul Gură de Aur spune: ”Harul, deși este Dar, îi mântuiește doar pe aceia care vor să se mântuiască”. De asemenea, Grigorie Theologul adeverește: ”a ne mântui presupune deopotrivă participarea noastră și a lui Dumnezeu”, iar Iustin Martirul și Filosoful adaugă: ”Deși Dumnezeu l-a plăsmuit cu Mâinile doar pe om, nu îl mântuiește însă pe om fără voia lui”. Se înșeală cei care cred că omul se poate mântui doar prin Harul lui Dumnezeu sau, alții, doar prin propria sa voință, fără dumnezeiescul Har. Pentru că Harul, pe de o parte, așa cum am atras atenția, nu îi mântuiește decât pe aceia care s-au pocăit și s-au întors la Domnul, câtă vreme voința fără de Har nu este de ajuns pentru mântuire, pentru că omul nu este în stare să se îndreptățească pe sine înaintea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, neputința omului s-a vădit în numeroșii ani ai robiei păcatului și ai tiraniei diavolului, ani în care rămânea acolo lucrând fără voia lui și gemând și din această situație nu a putut să îl elibereze nici așa-zisul său progres, nici înțelepciunea, nici nimic altceva.

Despre puterea voinței omenești ca singura în stare să îl mântuiască pe om, primul și-a dat cu părerea Pelaghie, pe la începuturile secolului al V-lea, și pelaghienii care l-au urmat. Despre puterea Dumnezeiescului Har, ca singurul care îl mântuiește pe om, s-au pronunțat, combătându-l pe Pelaghie, doi Părinți însemnați ai Bisericii Apusene, Fericitul Augustin și Fericitul Ieronim, cerând respingerea învățăturii eronate a lui Pelaghie. Cu toate acestea, întregul Bisericii, care urmează calea de mijloc, a propovăduit ca fiind greșite amândouă căile și a formulat ca dogmă adevărul că ”mântuirea omului se dobândește prin dumnezeiescul Har și prin voința și împreună-lucrarea omului”. Poziția Bisericii este singura îndreptățită și conformă Sfintelor Scripturi. Dintre Sfintele Scripturi se dovedește că amândouă sunt de trebuință, și Harul, și consimțământul omului, pentru mântuirea acestuia. Din înseși cuvintele Mântuitorului este socotită de la sine înțeleasă nevoia coexistenței celor două.

Domnul, venind pentru mântuirea neamului omenesc, nu îi mântuia pe toți, deși vroia ca toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină, ci doar pe aceia care Îl urmau; de aceea când propovăduia le spunea: ”cel care vrea să-mi urmeze trebuie să se lepede de sine”; cerea lepădare de sine ca omul să dobândească mântuirea, care este cu neputință să se întâmple fără consimțământul și voința individuală.

De asemenea, le propovăduiește celor care socotesc că mântuirea se dobândește prin împlinirea Legii, adică exclusiv prin voința umană, spunând: ”Eu sunt ușa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui” (Ioan 10:9) și ”fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15:5), din care se arată nevoia coexistenței celor două. Așadar, la mântuirea omului împreună-lucrează deopotrivă și Harul lui Dumnezeu și voința omului. Pe de o parte, Harul lui Dumnezeu stârnește, cheamă, luminează mintea-nous și inima, iar voința împreună-lucrează în deschiderea ochilor și în curățirea inimii. Prin urmare, mântuirea pornește de la Har, primește formă din voință și este desăvârșită de către Har, care o încununează. Pilda semănătorului este un exemplu potrivit. Semănătorul a semănat, pământul cel bun a primit, Dumnezeu a făcut să crească și a binecuvântat. Prin urmare este nevoie să vrem să ne mântuim, ca să putem fi mântuiți prin Harul lui Dumnezeu.

Obișnuința de a păcătui aduce moarte

Față de păcat suntem datori să fim neînduplecați, pentru că și o singură dată să consimțim la păcat, acesta se face apoi adevăratul nostru stăpân. O pildă potrivită care sugerează caracterul viclean și tiranic al păcatului este felul în care Semiramida care a uzurpat puterea împărătească și a devenit ea împărăteasă.

Semiramida a reușit prin tot felul de lingușiri să îl convingă pe soțul ei Ninus, regele Asiriei, să renunțe doar o zi la demnitatea sa regală și să îi predea ei sceptrul împărăției. Dar care a fost prima faptă a Semiramidei ca împărăteasă? A poruncit să fie asasinat Ninus, regele și soțul ei, ca să își asigure pe viață puterea unică. Asemănarea este deplină și se potrivește întru toate. Păcatul, precum Semiramida, se luptă prin tot felul de lingușeli să obțină consimțământul omului, iar îndată ce obține ce dorește, subjugă, robește și omoară rațiunea. Își instalează tronul în inimă și o direcționează toată viața unde vrea el. Acesta este păcatul, acestea sunt însușirile lui. Prin urmare, nu, să nu cedăm nicidecum la lingușelile păcatului, să nu predăm acestuia puterea noastră, să nu săvârșim ceea ce nu dorește voința a noastră lăuntrică, să nu robim voința noastră liberă voinței păcatului, să nu consimțim la ceea ce este potrivnic legii morale.

Nimic să nu înmoaie inima noastră, nici chiar cuvintele cele mai ispititoare, inima noastră să se vădească mai tare decât oțelul. Să nu ne impresioneze cu nici un preț lacrimile, oftaturile, făgăduințele, amenințările. Să rămânem statornici și neclintiți în cugetul nostru, ca nu cumva să ni se întâmple după scurtă vreme ca obrajii uscați de păcat să ni se ude cu lacrimile unei pocăinței fără rod. Faptul de a ceda nebărbătește în fața păcatului ne va aduce o îndoită durere: mai întâi rușinea și apoi nefericirea. Dimpotrivă, bărbăția va aduce curajul, slava și fericirea. Cele mai potrivite pilde le arată Sfânta Scriptură. Dintre bărbați, preafrumosul Iosif, care a dovedit stăruință, deși trecea prin rele pătimiri, încă fiind amenințat și cu moartea, ca să urmeze principiile sale morale, să își păstreze libertatea morală, să țină Legea lui Dumnezeu. Dintre femei, virtuoasa Suzana, care a preferat să moară decât să păcătuiască. Dacă Ninus nu ar fi cedat la lingușelile Semiramidei, aceasta i-ar fi rămas supusă toată viața. Prin urmare, să avem statornicie și bărbăție, pentru că numai prin acestea vom păstra stăpânirea asupra rațiunii și a libertății noastre morale.

Pilda lui Ninus ne învață că nu doar reaua obișnuință păcătoasă, ci și păcatul care s-a săvârșit o singură dată este lucru primejdios și înfricoșător. Prin urmare, este nevoie să fugim de păcat cu toată puterea. Totuși, dacă păcătuim, degrab să ne pocăim, ca să nu fim robiți de el. ”Dacă a păcătui este împovărător”, spune Marele Vasilie, ”cu cât mai împovărător este să stărui în păcat?”, iar Dumnezeiescul Gură de Aur adaugă: ”cumplit nu este să cazi, ci să cazi și să nu te ridici, să pătimește rău din propria ta voință și să fii îndobitocit de gândurile deznădejdii, încercând să ascunzi alegerea ta bolnavă”; și îndată: ”a păcătui cineva este mai degrabă omenesc, dar a stărui în păcat nu este omenesc, ci întru totul satanic”.

Despre adevărata pocăință și roadele acesteia

Adevărata pocăință curățește mintea-nous a celui care se pocăiește, spune înțeleptul Didim. De asemenea, Sfântul Nil spune că pocăința cea bună are mare putere pentru mântuire, de aceea și trebuie necontenit să o cultivăm, ca să ne mântuim, și să nu o pierdem, pentru că atunci când te întorci și suspini, te vei mântui, după cum spune Prorocul Isaia: ”Tristețea cea după Dumnezeu duce la pocăință și astfel se lucrează mântuirea”. Nimeni nu se va pierde, dacă se folosește de lucrătorul medicament al pocăinței. La rândul său, Dumnezeiescul Gură de Aur spune: ”Pocăința se face pricinuitoare a Împărăției Cerurilor, intrare în Rai și desfătare a fericirii veșnice. Cel care s-a pocăit pentru relele făcute, chiar și dacă nu a arătat o pocăință vrednică de păcatele sale, are de la Dumnezeu răspuns pentru această pocăință pe care a arătat-o”. Clement al Alexandriei subliniază: ”Adevărata pocăință niciodată nu îl lasă pe om să se simtă vinovat de aceleași păcate, ci dezrădăcinează din suflet, din adânc, păcatele, din pricina cărora sufletul lui a cunoscut moartea”, și îndată: ”a înceta să mai privești către cele dinapoi, înseamnă că într-adevăr ai scăpat de păcat”; și în altă parte: ”Desăvârșit este să nu păcătuiești, bine este însă ca aceia care păcătuiesc să se pocăiască, după cum, desăvârșit este să fii totdeauna sănătos, bine este însă să te refaci după boală”.

Încă și Marele Vasilie îndeamnă, spunând: ”Nu deznădăjdui, nici nu lăsa rugăciunea, ci vino, așa păcătos cum ești, să Îl slăvești și tu pe Stăpânul și să îi pui înainte darurile dragostei tale pentru iertarea pe care ți-a dăruit-o. Căci, dacă te temi să te apropii, atunci împiedici bunătatea Lui să vină asupra ta și oprești generoasa Lui dreptate, care oricum te va cerceta”. Și adaugă: ”am suferit din pricina păcatelor, să ne tămăduim însă prin pocăință; dar o pocăință fără post, rămâne nelucrătoare”.

pemptousia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.