29 Feb

Plânsul de miercuri seară

Cele șapte plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul

Plânsul de miercuri seară

Dorul de-a grăi către Tine, Doamne, mă sileşte să-Ţi vorbesc, dar nevrednicia şi păcătoşenia mea îmi poruncesc să tac. Durerile şi necazurile vieţii mă îndeamnă să cuvântez, dar fărădelegile trecutului îmi spun să fiu mort. Sufletul meu geme din adâncuri şi ochii mei lacrimi poftesc. Greşit-ai, suflete !

Pocăieşte-te ! Căci iată, zilele noastre ca umbra trec şi înfricoşate şi groaznice locuri va să treci, sufletul meu! Nu întârzia multă vreme amânând zi de zi întoarcerea ta la Domnul !

Umileşte-te, sufletul meu, de toate bunătăţile câte le-ai luat de la Domnul şi nu le-ai păzit. Umileşte-te pentru toate câte ai lucrat şi Dumnezeu îndelung a răbdat pentru tine ca nu întru intunericul cel mai dinafară să te dai înaintea înfricoşatului Divan al lui Hristos. Vai mie, păcătosului, că am întinat şi de-a pururi întârzii curăţenia inimii mele din pricina trândăvirii.
Îndrăzneala inimii mele a fost ruşinată adânc de lene şi de făţărnicie, iar pofta cea rea, ca un stăpân robului, îmi porunceşte. Şi eu, întocmai ca un prunc, cu frică o ascult. Mă rătăceşte şi mă pierde pe mine, iară eu mă bucur.
Vai mie, Doamne, căci Darul Tău mă trage pe mine la viaţă iară eu, mai vârtos, spre moarte mă trag.

Dimpotrivă şi-ntocmai cu îngerii, Te sârguieşti ca să mă faci!
Iar eu, întru răutate, pe mine mă micşorez . Înmulţitu-s-au păcatele mele, şi de-a pururea se înmulţesc şi nu este margine întru mulţimea lor. Şi cine va plânge pentru mine? Numai Tu singur, Mântuitorule, de-a Ta bunătate îndemnat fiind, cauţi spre mine, cel necăjit. O, cum Te voi ruga pe Tine, Stăpâne, când gura mi-am umplut-o cu ocări? Sau cum Te voi iubi când sunt plin de patimi ? Sau cum va sălăşlui în mine adevărul când eu cu minciuna pe mine m-am ocărât? Sau cum Te voi chema pe Tine, când poruncile Tale nu le-am păzit ? Căci după ce-am luat cunoştinţă adevărului m-am făcut răpitor, prigonitor, rău sfătuitor, aspru şi cu cugetele asupra aproapelui aruncându-mă. Nemilostiv spre săraci, mânios, leneş şi de haină strălucitoare iubitor. Şi încă şi acum mă aflu întru gânduri întinate, întru întărâtaţi, întru iubire de plăcere, întru slava deşartă, întru mândrie, întru voirea cea rea, întru prigonire, întru mânie.
Nimic fiind, mă socotesc pe sine-mi că sunt ceva. Minţind, de-a pururea împotriva celor mincinoşi strig. Întind biserica trupului meu cu gânduri şi cu fapte curveşti, împotriva curvarilor propovăduiesc. Judec pe cei ce greşesc, însumi de greşeli fiind plin. Judec pe deosebitori şi furi, însumi fiind fur şi deosebitor. Luminat oamenilor vreau să mă arăt, înăuntrul sufletului fiind necurat. În biserică şi la masă în faţă vreau să stau. Femeilor vreau să mă arăt vesel şi înaintea străinilor mă înalţ. Şi între ai mei, cuminte şi înţelept, iar între cei înţelepţi, desăvârşit mă socotesc. Şi către cei credincioşi numai înţelept mă am pe sine-mi, iar pe cei fără de minte şi neînvăţaţi, ca pe nişte dobitoace îi defaim. Când sunt vrednic de ocară, mă mândresc. Când gândesc să fiu cinstit, mă dispreţuiesc. Dacă mi se cere să fiu drept, mă răzvrătesc. Iar când cele adevărate mi se spun, urăsc. Mustrat fiind de fratele meu, mă mânii. Iar voind să mă împotrivesc ispitei, obosesc. Nu voi a cinsti pe cel vrednic şi nevrednic fiind, cinste cer. Nu voiesc a mă osteni. Dacă nu-mi slujeşte cineva, mă mânii pe el. Nu vreau a merge cu cei ce lucrează. Şi dacă nu mă laudă pe mine cineva, îl grăiesc de rău. Când îl văd pe fratele meu în nevoi, nu-l cunosc, iar când e sănătos şi-n cinste, îl vizitez. Pe cei mai mari ca mine îi defaim, iar pe cei mai mici îi trec cu vederea. Când izbutesc să mă stăpânesc de la vreo faptă rea, mă trufesc. Dacă voi isprăvi, postul şi privegherea, cu nesupunere şi cu grăire de rău, ca într-o cursă mă prind. Iar când întru rugăciune stau şi stăruiesc, nu iert. Când face cineva o faptă bună, nu o văd. Dar e destul cu o mică faptă să greşească şi-l mustru. Pe toate cele frumoase ale oamenilor le nesocotesc, însă de faptele cele deşarte ale lor, mă las robit.

Pe dinafară mă arăt smerit şi blând, dar pe dinlăuntru sunt mândru şi neîndurat. Cu părerea sunt ca şi cum n-aş dori nimic, dar în fundul inimii sunt bolnav de dragoste de argint. Şi ce să mai vorbesc despre chipul în care îmi folosesc vremea, căci numai cu părerea m-am lepădat de lume, pe când înlăuntrul cugetului, eu lumii vorbesc. Bârfirile cele din adunări, cercetările, gândurile ascunse ale oamenilor, pomenirile cele deşarte, vorbirile cele fără de folos de la mese, nesaţiul darurilor şi al luărilor, certurile cele pierzătoare, iată lucrurile pe care le fac cu cugetul meu.
Aceasta este viaţa mea. Acesta este cugetul cu care mă lupt împotriva mântuirii mele. Şi trufia, şi slava deşartă a mea nu mă lăsa să-mi privesc rănile ca să mă vindec. Acestea sunt vitejiile mele. Aceasta e oastea de păcate cu care vrăjmaşul mă cuprinde. Şi întru acestea aflându-mă şi rămânând eu, ticălosul, cu slava sfinţeniei caut să mă înfăşor.
Petrecând în păcate, vreau să fiu socotit un drept. Şi ce răspuns pot să dau pentru toate astea? Că diavolul este cel care m-a sfătuit. Dar nici lui Adam un astfel de răspuns nu i-a folosit. Sau poate vreau să mă îndreptăţesc cu ispita lui Cain? Dar nici el n-a scăpat de-a Domnului dreaptă hotărâre. Ce răspuns voi da eu când mă va judeca Dumnezeu?
Nu este nici un răspuns pentru lenevirea mea. Mă tem să nu fiu şi eu dintre aceia pe care i-a zugrăvit Pavel drept vase ale urgiei pe care diavolul le cere în stăpânire, pe care, pentru nebăgare de seamă, în patimi şi în necinste i-a lăsat Dumnezeu. O, cât îmi este de frică să nu cadă o astfel de hotărâre asupra mea !

Doamne, Tu mie, păcatosului, mi-ai pus pocăinţa. Şi pururea vrei să mă mântuieşti pe mine, nevrednicul. Înviază, Dătătorule de viaţă, sufletul meu cel omorât cu păcatele. Spală-mi orbirea cea învechită a ticăloasei mele inimi. Şi plângi ! Căci cu adevărata lepădare de lume încă nu m-am lepădat şi de lanţurile trufiei mele încă nu m-am scuturat. Din postul cel adevărat al Bisericii n-am gustat. Şi cu slava cea înşelătoare a lumii sunt înfăşurat. Pragurile facerilor de bine nu le-am trecut şi bucuriile cele adevărate ale dragostei nu le-am cunoscut. La îndrăzneala facerilor de bine n-am păşit. Iar pentru greşelile lui, pe fratele meu l-am osândit. La lumina cunoaşterii adevărului n-am ajuns, dar pe alţii despre mântuire vreau să-i învăţ. Toate ţi le-a dat ţie Prea Bunul Dumnezeu, o suflete: cunoştinţă, pricepere, înţelepciune. Cunoaşte-ţi folosul ! Cum te socoteşti a da lumini aproapelui, întunecat fiind? Fă-te ţie doctor, o suflete! Suspină! Lăcrimează ! Şi spala-ţi prin post cuviincios necurăţia păcatelor!

Dumnezeule Cel prea bun şi înalt, Care singur ai, Stăpâne, stăpânire peste viaţă şi moarte, dăruieşte-mi, mie păcătosului, în ceasul acela înfricoşat al venirii Tale, îndurările Tale cele multe, ca să nu fiu pârât acolo, înaintea straşnicului Tău Divan, şi să nu fiu de ocară înaintea privitorilor : îngeri, arhangheli, prooroci, apostoli, patriarhi, ucenici, pustnici şi drepţi. Mântuitorul meu, pedepseşte-mă aici, unde de dulceaţa păcatului m-am îndulcit, ca un părinte bun şi iubitor de fii. Şi acolo iartă-mi, ca un Dumnezeu ceresc, singur şi fără de păcat. Căci tot păcatul eu, ticălosul, l-am lucrat. Şi dacă pornesc să mă pocăiesc, nu am lacrimi.
Vai mie ! Cu ce ochi voi mai vedea eu, păcătosul şi trândavul straşnicul Tău Divan pe care, Doamne, şezând, mă vei vădi pe mine.
Te ştiu Judecător înfricoşat întru Slava dumnezeirii, vrând să mă mustri pe mine. Toată viaţa mea, vrednicul de jale, cu înverşunare am cheltuit-o totdeauna şi în noroiul dezmierdărilor m-am tăvălit. Toate greşelile ascunse în adâncul sufletului meu, Tu singur le cunoşti, Ziditorul meu!
Nimenea nu este ca mine, un locaş al păcatului. Nimenea aşa ca mine n-a întărâtat bunătatea Ta, Stăpâne, pornirile răutăţii întru toate urmând. Dar pentru că eşti adânc fără de fund al tuturor milelor, arde adâncul păcatelor mele ! Şi să nu-mi răsplăteşti mie cu răsplătiri vrednice de cele ce-am lucrat. Să nu mă osândeşti în văpaia gheenei, căci nesuferită este urgia Ta,Doamne.

Căci cine va putea suferi oare, îngrozirea ei? Pentru că focul nu se stinge şi viermele nu doarme. Teme-te de îngrozirea iadului, o suflete al meu! Leapădă somnul cel greu al lenevirii şi dormirea cea pierzătoare a trândăvirii. Aproape este sfârşitul ! Lângă uşă, Judecata. Oare ce ne va întâmpina după ce se va despărţi sufletul de trup ? Adunaţi-vă împreună cu mine, Cuvioşi şi Drepţi, cei ce cu nevoinţa cea bună v-aţi nevoit şi ca pe un mort plângeţi-mă sau ca pe un jumătate viu şi jumătate mort înduraţi-vă, fiindcă eu sunt plin de ruşine şi nu am îndrăzneală pentru păcatele făcute de mine întru cunoştinţă. Vărsaţi peste mine mila voastră ca pe o tainică lucrare a milostivului Dumnezeu, Mântuitorul nostru.
Rugaţi-vă Lui ca în dar să mă întoarcă şi nu nevrednic să mă aflu în ceasul venirii Lui. Şi să nu aud nicidecum acea înfricoşată hotărâre: " Du-te de la Mine, blestematule, lucrător al nedreptăţii, căci nu te cunosc !". De aceea, Te rog pe Tine, Lumina cea adevărată, Naştere binecuvântată din Sfântul Tău Părinte, Chipul Ipostasului Lui, Cel ce şezi de-a dreapta Slavei Lui necuprinse, Fiu al lui Dumnezeu prea dulce, Hristoase al meu!
Să nu mă lepezi pe mine cel urât. Căci mult se veseleşte vrăjmaşul meu când vede că deznădăjduiesc din pricina răutăţii şi se bucură când în deznădejde mă dau lui orbit. Tu, cu milostivirea Ta, ruşinează nădejdea lui şi mă smulge din dinţii şi din lanţurile lucrării lui, care, cu mult meşteşug, a tăbărât Doamne, asupra mea.

Dăruieşte-mi lumina lăuntrică ca să cunosc deplin meşteşugurile lui. Căci nenumărate sunt alunecările pe care mi le pune înainte: seminţele, vătămările, multa câştigare, trufia, plăcerile cele trupeşti, teama de post, fuga de rugăciune, lene şi odihnă multă pentru zburdălniciile trupului. Pe cât se sârguieşte ca să mă piardă pe mine, de atâta mă lenevesc pentru a mă mântui. Şi pe cât acela mă pândeşte şi mă vânează, pe atât eu nu mă bag în seamă şi mă las prins.

Ia aminte, suflete ! Grijeşte-te şi nu dormi ! Nu lua aminte la greşelile altora, ci mai vârtos cercetează-ţi greşelile tale. Nu umbla să scoţi paiul din ochiul fratelui şi al aproapelui, ci osteneşte-te zi şi noapte, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-ţi scoţi bârna din ochii tăi. Sârguieşte-te ! Apucă a te judeca înainte de Hristos, Cel Ce pentru tine S-a răstignit cu trupul pe cruce, căci de nu ne vom judeca aici cu asprime pe noi înşine, cum vom putea scăpa dincolo de judecata cea groaznică şi de osânda lui Dumnezeu?
Îndură-Te spre Mine, Doamne pentru milostivirea Ta ! Şi mă mântuieşte pe mine pentru bunătatea Ta, cu solirile Prea Curatei noastre Stăpâne, de Dumnezeu Născătoare, şi ale tuturor Sfinţilor Tăi. Că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.