27 Oct

Sf.Cuvios Dimitrie cel Nou

Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou 

îi adună în jurul său, nu de azi, de ieri, ci de peste 200 de ani pe pelerini.

Din 1792 este considerat ocrotitor al Bucureştiului. 


Pelerinii primesc de la moaştele sale făcătoare de minuni vindecarea bolilor trupeşti şi pleacă uşuraţi, senini, luminaţi şi îndreptaţi prin rugăciunile şi binecuvântarea sfântului. Născut la începutul secolului al XIII-lea, într-o familie de ţărani din satul Basarabi, în sudul Dunării, aparţinând în vremea aceea regatului Bulgariei, Sfântul Dimitrie a purtat din fragedă pruncie lupte acerbe pentru a dobândi o viaţă virtuoasă, în post şi rugăciune. Într-o zi, pe când se dusese să pască, a călcat pe un cuib acoperit de ierburi şi a strivit puişorii care se aflau în el. Profund mâhnit, s-a hotărât, spre pocăinţă, să lase desculţ timp de trei ani, fie iarna, fie vara, piciorul care strivise cuibul, faptă considerată de el a fi ca o crimă. Apoi s-a ataşat unei comunităţi monastice, iar după ce a ucenicit cele ale ascultării, s-a retras în pădure unde şi-a statornicit adăpostul într-o peşteră, aproape de râul Lom, neştiut de oameni şi aducând zi şi noapte rugăciunile şi lacrimile sale ca ofrandă lui Dumnezeu.

Cunoscând dinainte ziua morţii sale, s-a întins între două lespezi de piatră şi şi-a dat în pace sufletul lui Dumnezeu. Au trecut ani mulţi şi lumea uitase de existenţa acestui pustnic, până într-o zi când – la trei veacuri după moartea Sfântului – o inundaţie a făcut ca apele râului să urce până la peşteră. Curentul a ridicat lespezile de piatră şi a purtat cu el, îngropat în noroi, trupul rămas nestricat. După alţi o sută de ani, Sfântul îi apăru în vis unei fetiţe bolnave de duh necurat, poruncindu-i să ceară părinţilor ei s-o ducă la malul râului, pentru a-şi afla tămăduirea. De cum s-a aflat această vestire, o mare mulţime de oameni, în frunte cu clericii din episcopie, a însoţit familia fetiţei până la locul în care, mai înainte, locuitorii observaseră deja o lumină misterioasă şi credeau că este o comoară. S-au pus pe săpat şi, de îndată, au descoperit trupul Sfântului, întreg şi strălucind de harul Duhului Sfânt. Fetiţa s-a vindecat pe loc. Trupul sfântului a fost transportat cu mare cinstire până în satul Basarabi, unde alte vindecări s-au petrecut. Atunci, poporul a venit din toate părţile să cinstească moaştele Sfântului. Domnitorul Ţării Româneşti a trimis preoţi şi slujitori ca să constate această descoperire minunată şi să-l aducă pe Sfânt la Bucureşti, la biserica Curţii domneşti. L-au luat aceia pe Sfânt şi au plecat spre Bucureşti, dar când au ajuns aproape de Ruse, lângă o fântână, boii n-au mai vrut să meargă cu nici un chip. Văzând această minune, cei trimişi s-au sfătuit şi au hotărât să înjuge la car doi junci tineri neînvăţaţi, ca să vadă încotro vrea Sfântul să meargă. Şi aşa s-a întors Sfântul la Basarabi în mijlocul satului şi a rămas acolo. Trimişii domnitorului s-au întors la Bucureşti şi au povestit cele petrecute, după care domnitorul a trimis alţi oameni şi puse să se ridice, pe cheltuiala lui, o biserică în sat. Aşezat acolo, Sfântul a făcut, de-a lungul vremii, multe alte minuni. Spre sfârşitul Războiului ruso-turc (1774), armata rusă a ajuns în preajma satului Basarabi. Generalul Piotr Saltikov a poruncit că moaştele Sfântului Dimitrie să fie transportate în Rusia, spre a le pune la adăpost de o eventuală profanare de către turci. Atunci când cortegiul a ajuns la Bucureşti, un creştin evlavios, Hagi Dimitrie, care era prieten cu generalul, i-a cerut acestuia să lase românilor moaştele Sfântului, spre mângâiere, după toate durerile pricinuite de război. Generalul Saltikov a fost de acord. Trupul Sfântului Dimitrie, întâmpinat cu mare alai, a fost aşezat în biserica cea mare a Mitropoliei de la Bucureşti. Ca ocrotitor al Bucureştiului a păzit ca un străjer, de pe Dealul Mitropoliei, locuitorii de pe malurile Dâmboviţei. În vremurile de necaz, racla cu sfintele sale moaşte era scoasă în procesiune pe străzile Capitalei. Aşa s-a întâmplat în timpul epidemiei de ciumă bubonică din anii 1813-1814, numită şi 'ciuma lui Caragea' (pe atunci era domnitor Ioan Gheorghe Caragea). Mureau zeci de oameni zilnic. La cererea domnului, s-a făcut procesiune cu moaştele Cuviosului Dimitrie. Drept răsplată pentru ajutorul invocat, epidemia a scăzut în intensitate, locuitorii Capitalei reuşind să scape de cumplitul blestem. Sfântul Cuvios Dimitrie a răspuns rugăciunilor credincioşilor şi pe timp de secetă, când sub domnia lui Grigore Ghica, pe la 1827, în Muntenia, lipsa apei făcuse rasvagii mari în agricultură. Legat de procesiunea de atunci a rămas şi o întâmplare hazlie. Ploaia a căzut chiar din timpul pelerinajului, încât 'Vodă, boierii şi norodul care erau după Sfânt fură udaţi până la piele. Şi ploaia a ţinut trei zile, cu mici întreruperi', aveau să scrie cronicile vremii. Şi holera din 1831 a stârpit-o rugăciunile Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. La cererea generalului Pavel D. Kiseleff, preşedintele Divanului Ţării Româneşti de atunci, în data de 15 septembrie, moaştele Sfântului au fost duse pe Câmpia Filaret, unde, în prezenţa autorităţilor militare ruse, a preoţilor şi credincioşilor, mitropolitul şi călugării au făcut rugăciuni pentru încetarea urgiei. 'Din ziua aceea şi până la începutul lunii octombrie a scăzut repede numărul morţilor, care până atunci atinsese 160 pe zi', mai consemnează cronicile.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă pomeneşte pe Sfântul Mucenic Nestor, Sfintele Muceniţe Capitolina şi Erotida şi pe Sfânta Procula, femeia lui Pilat.

sursa:patriarhia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.