05 Sep

Rugăciunea minții în inimă(II)

I??????Ó ?ÇÔ????ËÉÔÇÓ ÍÁ??Á?Ô?? (2)

4.      Rugăciunea inimii și mediul din jur

Consider că în cele scrise până aici am atins anumite puncte cu privire la relația dintre rugăciune și mediul din jur. Nu mă voi lungi mult, ci voi sublinia cele mai necesare aspecte.

Când omul a fost plăsmuit de Dumnezeu se afla în starea de luminare a minții, lucru care înseamnă că avea rugăciunea minții (noetică). La omul dinainte de cădere, mintea-nous avea pomenirea lui Dumnezeu și în continuare umplea de Har rațiunea (logikí) și patimile sufletului, adică mișcările cele după fire ale sufletului. Însă, prin cădere, mintea-nous a căzut în cel mai adânc întuneric, a fost robită de rațiune (logikí), de patimi și de condițiile mediului din jur. Aceasta este adevărata cădere a omului, și acestea sunt înfricoșătoarele urmări ale căderii sale.

Rugăciunea minții în inimă este o dovadă clară că omul se reîntoarce la starea de dinaintea căderii, odată ce mintea-nous se luminează și se roagă neîncetat lui Dumnezeu. Desigur, trebuie să subliniez că, atunci când în Tradiția Ortodoxă vorbim despre luminarea minții-nous, nu înțelegem cunoașterea lumii ideilor, ci, în principal și înainte de toate, rugăciunea neîncetată care se săvârșește cu mintea-nous curată. Prin urmare, și în acest punct există o deosebire uriașă între teologie și filosofie. La nivelul limbajului poate părea că Ortodoxia se aseamănă cu filosofia greacă antică sau, încă, cu religiile orientale contemporane, însă există o deosebire uriașă între acestea. Sfântul Grigorie Palama spune că, dacă se constată că există o asemănare exterioară la nivelul limbajului între învățătura creștină și filosofie, această asemănare este valabilă doar la nivel exterior, câtă vreme însă ”în privința înțelesurilor există o mare deosebire”      . Astfel, mintea se umple de Har, se luminează, și puterile sufletului redobândesc starea lor firească.

Din acestea se vădește limpede că mintea-nous în starea aceasta este slobozită de sub tirania și stăpânirea rațiunii, așa încât se poate ruga neîncetat, se poate afla neîntrerupt în această tăifăsuire cu Dumnezeu, câtă vreme rațiunea se ocupă de alte lucruri, adică omul comunică cu ceilalți oameni, ascultă discuțiile lor, și chiar el însuși vorbește. Așadar este posibil să vorbească ore în șir și totuși să audă lăuntric inima rugându-se. De asemenea, este posibil să doarmă doar pentru a se odihni trupul, și totuși să audă inima cum se roagă. Și astfel, câtă vreme din diferite corelații înțelege bine că a dormit, totuși, în același timp, înțelege că inima i-a privegheat și s-a rugat. Nu simte că el însuși se ruga, ci auzea inima cum se roagă. Simte ca și cum inima ar avea o gură și neîncetat se roagă lui Dumnezeu.

Prin urmare, simțirile exterioare se ocupă cu diferite lucrări, dar toate simțirile noetice sunt concentrate în inimă. Câtă vreme este posibil să audă sau să vadă un interlocutor, totuși mintea-nous este adunată în inimă și se roagă. Înțelegem din aceasta că ”lucrătorul rugăciunii minții” nu este influențat de mediul din jur. Și atunci dobândește adevărata libertate. Căci în Tradiția Ortodoxă spunem că libertatea nu înseamnă posibilitatea de opțiune, ci eliberarea minții-nous de sub stăpânirea rațiunii, a patimilor și a mediului din jur.

Desigur, acest lucru nu este ușor atunci când omul se află pe acea treaptă în care încearcă să facă rugăciune rațională neîncetată, pe cât este cu putință, adică atâta vreme cât mintea-nous este încă în legătură cu rațiunea (logikí). În această situație, omul se luptă să se elibereze de orice imagine sau sunet care cad sub incidența simțurilor, încearcă să se elibereze de imaginile închipuirii și îndepărtează orice gând care intră în rațiune (logikí). Evită până și lumina sensibilă, căci lumina smulge mintea-nous de pe drumul către inimă. Astfel se explică de ce Părinții niptici, la începuturile acestei strădanii a lor, evită convorbirile, întâlnirile cu oamenii, gândurile, imaginile etc. Pe această cale doresc să elibereze mintea-nous din condițiile mediului din jur și chiar și de rațiune. Însă, atunci când mintea-nous își găsește locul, sălașul ei firesc, atunci este posibil ca simultan mintea-nous să se roage, iar rațiunea să își aibă gândurile (logismoí) ei și chiar ca omul să fie activ în societate. În această stare, mintea-nous omului nu se mai întunecă din pricina întunericului din jur, ci fiind luminată, dimpotrivă, ea e cea care luminează întunericul mediului în care se află. Toți Sfinții care au ajuns să facă lucruri temerare, să intre până și în bordeluri ca să mântuiască pe frații lor, se aflau în starea de luminare a minții. Nebunii pentru Hristos aveau această experiență. De aceea, cel ce dorește să cerceteze cele despre nebunii pentru Hristos în afara acestei perspective, cel mai probabil eșuează în demersul lui. De asemenea, toți Sfinții nevoitori și Sfinții Mucenici ajunseseră cel puțin la treapta de luminare a minții, aveau această experiență lăuntrică, de aceea nici nu erau înrâuriți de condițiile mediului din jur.

Ceea ce descriu în acest punct este așa-numita metodă apofatică a Bisericii și care este Golgota rațiunii (logikí) umane. Lucrarea de-la-sine a inimii prin puterea dumnezeiescului Har adună mintea în inimă, și acolo se concentrează și vederea sufletului. Și această concentrare este mai puternică decât cea mai mare putere a unui radiofon, de pildă. E posibil ca omul să audă radioul și totuși mintea-nous să fie adunată în inimă și să se roage neîncetat. Astfel, omul nu se îndepărtează de lume și oameni și, deși se află în mijlocul societății, se roagă neîncetat. Desigur, așa cum am menționat anterior, la început, îndepărtarea fizică, căutarea liniștii sunt necesare și ajută. Când însă mintea-nous s-a îndulcit cu unirea inimii, atunci nu o mai tulbură nici toate condițiile grele ale mediului din jur.

Toată această stare este și se numește de către Părinți răpire, extaz (ékstasi)Și aici trebuie subliniat că, deși folosim același cuvânt ca în filosofia greacă, totuși ne referim la altceva. Extazul nu este suspendarea energiilor sufletești, nu este îndepărtarea minții de trup, ci îndepărtarea minții de cugetul trupesc și lumesc și întoarcerea ei în inimă. Când mintea se îndepărtează de lumea din jur, când se dezleagă din robia rațiunii și a patimilor și se roagă neîncetat, chiar dacă omul se află în mijlocul lumii, în tradiția patristică aceasta este și se numește răpire, extaz.

Astfel, problema nu este să înceteze ispitele și greutățile din viața noastră, ci să le depășim prin strădania de a elibera mintea de sub tirania condițiilor mediului din jur, a patimilor și a rațiunii. Prin urmare, nu sunt de vină ceilalți, nici ispitele care ne vin în viață, ci sinele nostru bolnav, care nu lucrează în chip firesc.

Când vorbesc despre aceste lucruri de obicei întâmpin o obiecție: că toate astea nu se pot realiza fiind în lume, că, adică, nu e posibil ca un om să trăiască în lume și să aibă asemenea experiențe. Cu privire la această obiecție doresc să subliniez următoarele lucruri.

În primul rând, toate lucrurile acestea pe care încerc să le descriu aici nu țin de starea unui supraom, ci reprezintă starea firească a omului creat de Dumnezeu. Nu vorbesc de lucruri exagerate, ci de lucruri care se pot realiza. Este o blasfemie să credem că Hristos, Apostolii și Sfinții Părinți cer de la oameni lucruri irealizabile. Luminarea minții este starea firească a omului.

În al doilea rând, întreagă această învățătură care se recunoaște limpede în Sfânta Scriptură este ignorată astăzi peste măsură și inadmisibil, dar nu doresc să mă refer la acest lucru aici. Și asta pentru că trăim un creștinism secularizat, lumesc. Secularizarea este cea mai mare vătămare pentru creștinii de azi. Am ajuns să considerăm starea firească a omului, anume luminarea minții, ca fiind o stare suprafirească. Însă această stare pe care noi o socotim suprafirească este o stare pe deplin firească în viața Bisericii, care este Trupul lui Hristos.

În al treilea rând, eu unul cel puțin vorbesc cu atâta certitudine despre aceste lucruri, adică nu am absolut nici o reținere, pentru că am cunoscut mulți oameni care trăiesc aceste lucruri. M-a învrednicit Dumnezeu să cunosc oameni care au experiențe ale rugăciunii minții (noetice) și chiar ale vederii Luminii necreate. Și printre acești oameni nu se numără doar monahi, ci și oameni care trăiesc în lume. Acest lucru mă face să spun că rugăciunea minții (noetică) este starea firească a omului și singura cale de reuşită în rezolvarea problemelor noastre.

În al patrulea rând, din experiența mea pastorală am constatat că mulți oameni au dobândit în viața lor, fie și pentru un scurt interval de timp, cunoașterea luminării minții și a rugăciunii minții în inimă. Probabil că cei mai mulți nu știu ce înseamnă acest lucru și nu îl pot explica, dar l-au trăit. Pot să spun că mulți oameni dobândesc cunoașterea acestei rugăciuni a minții (noetice) pe primele ei trepte și la începuturile intrării în perioada pocăinței. Poate să dureze puțin timp, câteva zile, câteva săptămâni sau luni sau chiar și un an, acest lucru depinde de modul lor de viață. Vreau să spun însă că mulți trăiesc această stare. Pot să adaug că în mod obișnuit se întâmplă la oameni care ani la rând au trăit în afara Bisericii și la un moment dat s-a aprins în ei pocăința. Câtă vreme, dimpotrivă, oameni care de mici trăiesc în Biserică, dar în mod convențional, și au ajuns la un formalism și la o obișnuință exterioară cu cele bisericești, de regulă nu trăiesc aceste stări și chiar ei sunt cei care aduc obiecții cum că este imposibil să trăiești în lume și să ai experiența rugăciunii minții.

Totuși, dacă cercetăm bine Sfânta Scriptură, mai ales Epistolele Sfântului Apostol Pavel, vom constata că primii creștini, deși trăiau în societate, în condițiile grele și obișnuite ale vieții, totuși aveau o puternică rugăciune a minții în inimă.

 

prosevhi in 2

5.      Diferențieri ale rugăciunii minții

Lucrarea-energia rugăciunii, care în realitate este lucrare-energie  a dumnezeiescului Har în inima omului, deși în esență este aceeași la toți – și astfel cei care se află în această stare au o experiență comună – totuși se diferențiază în funcție de fiecare om. Acest lucru depinde de măsura lucrării-energiei dumnezeiescului Har, de alcătuirea psiho-somatică particulară a fiecărui om și de modul particular de viață, adică de condițiile în care trăiește fiecare. Încă pot să adaug că în mod aparte lucrează Harul în același om în momente de timp diferite. Și, ca să fiu mai clar, aș dori să menționez câteva situații semnificative.

Părinții spun că, de vreme ce unirea minții-nous cu inima se face prin lucrarea-energia dumnezeiescului Har, de măsura lucrării dumnezeiescului Har depinde și măsura rugăciunii. Astfel, uneori omul are multă putere și lucrare a rugăciunii și este ca îmbătat, iar alteori simte o uscăciune duhovnicească. Și Părinții spun că sub acest aspect se aseamănă viața duhovnicească cu râurile. Când plouă, râurile au multă apă, iar când este secetă, scade și chiar dispare cu totul apa. La fel se petrece și cu rugăciunea. În aceste stări de uscăciune omul nu trebuie să fie nerăbdător.

De asemenea, rugăciunea se face în funcție de starea sufletească și trupească aparte a rugătorului. Uneori omul simte că rugăciunea lucrează când merge, alte ori când stă și alteori când se află în pat. Există chiar și situația ca îndată ce se trezește să simtă lucrarea rugăciunii și să îl însoțească toată ziua. Acest lucruri sunt cumva ”taine”, dar cred că acela care cunoaște această rugăciune poate să mă înțeleagă. Singura explicație este că omul nu este doar suflet sau doar trup, ci un întreg alcătuit din amândouă, de vreme ce sufletul este unit cu trupul.

Mai mult încă, manifestările trupului pe durata rugăciunii nu sunt aceleași. Există oameni care în timpul rugăciunii au lacrimi nestăvilite. Ochii lor se fac izvoare de lacrimi. Există însă alții care nu au multe lacrimi trupești, dar au lacrimi ale inimii. Adică simt, nu își imaginează, că le plânge inima și este spălată de un ocean de lacrimi. Lacrimile inimii sunt legate de o durere foarte adâncă. Aceștia din urmă uneori plâng și trupește.

De aceea, nu este nevoie de o insistare exagerată sau de o absolutizare a diferitelor stări. Aș putea spune că omul nu trebuie să își devină sieși iscoadă, nu trebuie să încerce să își cerceteze starea lăuntrică. Nu este corect ca experiența unuia să se impună altuia în toate amănuntele ei, pentru că asta poate face rău. Rugăciunea se manifestă și se intensifică diferit în fiecare om. Părintele duhovnicesc cu discernământ, care cunoaște din experiență aceste stări, îl poate ajuta pe om. Ajutorul, desigur, constă în a elibera mintea-nous a rugătorului din tirania rațiunii, a patimilor și a mediului din jur și să o lase să se îndrepte liber și personal către Dumnezeu. Când cineva se abate de la această învățătură patristică, atunci apar stări de melancolie, anomalii ale vieții duhovnicești, neliniște și multe alte probleme care fac viața grea. Uneori, atunci când un om încearcă să îl imite pe un altul sau să guste în scurt timp lucrarea-energia rugăciunii curate, și anume când face acest lucru cu egoism și mândrie, se ajunge chiar și la multe anomalii trupești, adică la surmenaj, la dureri de cap etc.

 

korifi

6.      Rugăciunea minții (noetică) și Părintele duhovnicesc

Sfinții Părinți învață că însăși rugăciunea se face învățător omului. Rugăciunea însăși îl învață ce trebuie să facă. Când, desigur, spunem că rugăciunea se face învățătorînțelegem mai ales că prin această rugăciune este prezent dumnezeiescul Har, așa că prin diminuarea Harului, prin încuviințarea sau dezaprobarea acestuia, omul este călăuzit în viața duhovnicească.

Știm bine din îndelunga experiență a Bisericii că pe durata rugăciunii se petrec multe în viața omului. Acesta ajunge să străbată căi care mai înainte îi erau necunoscute. La început trăiește o uimire față de noutatea în care a intrat. Apoi vine entuziasmul. După un răstimp, care este diferit pentru fiecare în parte, are loc ridicarea dumnezeiescului Har, și astfel se micșorează lucrarea-energia rugăciunii pe care o avusese mai înainte. Apoi însă rugăciunea devine statornică în inimă. În fiecare zi va întâmpina lucruri noi, experiențe duhovnicești noi. Rugăciunea este cea mai mare știință.

Pe durata rugăciunii apar multe primejdii. Aș dori să mă refer mai ales la patru dintre acestea.

Prima este dispoziția egoistă și arogantă. Omul se simte mândru pentru lucrarea aceasta, fără să înțeleagă că este darul lui Dumnezeu. Se naște în el o disprețuire a celorlalți. În răstimpul respectiv simte că nimeni altul nu a mai trecut prin asta și nu are această experiență. Simte că îi reușește și îi deplânge pe oamenii care eventual nu au această experiență. Dacă se întâmplă ca cineva să îi pomenească de ceva asemănător, îndată îl subapreciază și își promovează propria stare ca fiind mai înaltă și mai desăvârșită. De asemenea, îi disprețuiește pe acei oameni care eventual se îndoiesc de el.

A doua primejdie este atunci când pe durata diminuării acestei rugăciuni omul se dezamăgește, se revoltă, se tulbură și cade într-o adâncă melancolie. Mai înainte trăia o stare minunată, acum însă a pierdut-o. Și cade într-o adâncă melancolie, în mâhnire.

A treia primejdie este atunci când rugăciunea se pierde și se micșorează din propria noastră neglijență sau, mai rău chiar, din pricina păcatului pe care îl săvârșim. Aceasta este foarte cumplită. Pentru că atunci vătămarea este aproape de neîndreptat. Spun aproape de neîndreptat nu pentru că nu există pocăință, ci pentru că omul respectiv s-a învățat să primească darurile lui Dumnezeu cumva cu nepăsare. Este cumplit să ai darul rugăciunii minții și să păcătuiești.

A patra primejdie provine de la gândurile (logismoí) demonice cum că rugăciunea minții este zadarnică, se face cu mult efort, nu aduce nici un folos societății și că mai bine este să înlocuiască rugăciunea minții (noetică) cu rugăciunea rațională. Diavolul îi laudă pe oamenii care lucrează în misiunea creștină, ca să îl facă să oprească râvna pentru rugăciunea minții.

Există și alte ispite și primejdii, dar am insistat mai ales pe cele principale. Pentru toate aceste motive este de trebuință un Stareț cu discernământ, care să aibă experiență personală a acestor lucruri, să fi parcurs el însuși diferitele trepte ale rugăciunii. Cel care iubește cu discernământ, va ști să aline în încercări, îl va ține pe om în neîncetată pocăință, îl va smeri și va deosebi gândurile demonice. Căci trebuie spus că rugăciunea minții nu este o metodă mecanică de repetare a Rugăciunii lui Iisus, cumva în mod buddhist, ci se face în atmosfera de pocăință și smerenie. lipsa climei smereniei înseamnă că rugăciunea nu este însuflețită de învățătura creștină. De aceea, Părintele duhovnicesc încercat va călăuzi pe om cu discernământ pe durata lucrării rugăciunii minții, ca rugătorul să nu facă ceva rău, și îl va odihni în perioada micșorării rugăciunii. Astfel, Părintele duhovnicesc cu discernământ și experiență este înfățisat de toți Sfinții Părinți precum Moise care prin rugăciune și prin Harul lui Dumnezeu îl eliberează pe om din tirania Egiptului, de sub stăpânirea lui Faraon celui înțelegător și care îl va călăuzi în pământul făgăduinței.

Va trebui să pun aici capăt cuvântului despre rugăciunea minții. Trebuie însă să precizez că acest subiect este vast, este cu adevărat cea mai mare știință și nu se epuizează în puținele rânduri pe care le-am scrijelit aici. De asemenea, trebuie să mărturisesc că obrăznicia mea de a vorbi despre acest lucru m-a luat pe sus, pur și simplu nu m-am putut opri. Dacă la această nouă impertinență a mea se mai adaugă și altele pe care fără de minte fiind le-am săvârșit în trecut, atunci veți înțelege de ce am nevoie de rugăciunile voastre, ca să mă miluiască Dumnezeu!

Sursa: Μητροπολίτου Ναυπάκτου καὶ Ἁγίου Βλασίου, Ἱεροθέου, Καιρός τοῦ ποιῆσαι, Ἱερά Μονή Γενεθλίου τῆς Θεοτόκου, 2002, pp. 139-163.

http://www.pemptousia.ro/2013/09/rugaciunea-mintii-in-inima-partea-ii/#sthash.xsUp2Cp7.dpuf

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.