19 Ago

Rugăciunea

www.doxologia.ro

Cum se simte unul care se roagă și ce simte el că este rugăciunea

Rugăciunea o trăim inițial – când începem să ne rugăm – ca pe o luptă, ca pe o înfruntare. Dar atenție, nu luptă în sensul că este greu să mă rog, nu în sensul că mă lupt să-mi adun gândurile sau să îmi birui somnul sau să îmi birui oboseala genunchilor mei sau că îmi vine să mă scarpin și nu știu ce să fac și fac eforturi să nu mă scarpin. Nu cu lupta faptului că mi-e foame și vreau să mă duc să mănânc și zic: „Nu, voi continua să mă rog”. Nu înțeleg lupta aceasta. Aceasta este nevoință, este ceva cu totul diferit. Altceva este aici. Vorbesc de lupta pe care o ducem, nu cu noi înșine, – aceasta este lupta cu sine însuși – ci lupta pe care o ducem cu Dumnezeu. Mă lupt cu Dumnezeu. Foarte clar.

Se presupune totuși că și rugăciunea are spațiul ei cu totul propriu, numai al ei, un spațiu de taină, înlăuntrul căruia este cultivată, așa cum pentru a sădi o floare, sapi acolo pământul, pui gunoi, pui orice altceva e nevoie, ca să prindă rădăcină. Dar dacă nu pui îngrășământul acela, dacă pământul nu este corespunzător, dacă este, de pildă, nisipos, degeaba pui rădăcina. Rugăciunea este fără rod și nu străbate spațiul de deasupra capului nostru – darmite să mai ajungă deasupra norilor și mai presus de ceruri! – dacă nu are locul ei de taină, îngrășământul ei de taină, care, cum am spus, este privegherea specială, meditația și postul.

Prin urmare, degeaba mă rog, dacă nu priveghez. Nu doar când mănăstirea noastră are priveghere – aceea este ceva special și are alte rațiuni, nu cele despre care vorbim acum. Acea priveghere are legătură cu slujirea și nu cu rugăciunea. Dacă nu priveghez, dacă nu postesc mereu și dacă nu meditez – acestea constituie spațiul cu totul special al rugăciunii – degeaba mă rog. Drept care, după ce am făcut această precizare, ne putem concentra mai mult atenția asupra rugăciunii, asupra a ceea ce ne preocupă, pentru a putea după aceea să înaintăm.

Ce este rugăciunea? Când spunem acum ce este rugăciunea, nu vă voi da nici o definiție a rugăciunii. Dacă deschidem pe Sfântul Ioan Scărarul, dacă deschidem pe Sfântul Ioan Damaschinul, dacă deschidem pe toți sfinții, vedem că fiecare dintre ei au definiții excelente, care ne vor fi de folos. Dar eu vă voi spune acum ce este rugăciunea, ca să o trăim lăuntric în lupta sufletului nostru, adică nu voi spune ce este rugăciunea în mod obiectiv, ci cum trăim noi rugăciunea în mod subiectiv. Cum se simte unul care se roagă și ce simte el că este rugăciunea.

La început am spus că rugăciunea este o călătorie către Dumnezeu. Dumnezeu totuși este nevăzut. Dumnezeu este în cer și eu sunt jos pe pământ. Dumnezeu este lumina, iar eu sunt întuneric. Știi ce înfricoșător lucru este să poată întunericul să destrame lumina, dacă ar fi cu putință ca întunericul să destrame lumina, pe cât lumina destramă întunericul. Și totuși noi ne ducem să facem ceva de felul acesta în rugăciune : Să risipim întunericul nostru, desigur, prin venirea lui Dumnezeu, ca să intrăm în spațiul luminii și să devenim noi înșine luminoși. Știi ce va spune trupul să intre în spațiul duhului ? Trupul, care nu moștenește Împărăția cerurilor[1], să intre înăuntru la Dumnezeu ? Știi ce va spune Dumnezeu Cel necuprins de nimic[2] să fie cuprins înlăuntrul sufletului meu ? În sufletul meu, care nu destul că este mic, dar mai este și înecat, plin de patimile lui, de voile lui și de poftele lui ?

Când, așadar, mă rog, imediat simt această piedică de netrecut, care mă desparte de Dumnezeu: Faptul că eu sunt trup, adică sunt om trupesc, (iau cuvântul trup, în sens evanghelic, și nu că nu am avea suflet). Faptul că eu sunt trup și Acela este duh. În raport cu transcendența lui Dumnezeu, cu sfințenia și strălucirea Lui, simt imediat neputința mea. Simt că nu pot să fac nimic și că încep o luptă înfricoșătoare, o luptă pe care Vechiul Testament ne-o prezintă prin lupta aceea, prin încleștarea aceea, prin înfruntarea aceea a lui Iacov, acolo la cunoscuta lui scară. Va trebui ca eu, omul cel mic, să cuceresc cerurile și să-L împresor pe Dumnezeu, să-L biruiesc pe Dumnezeu, și să-L fac supus dorințelor mele, dorului meu pe care îl ascund în sufletul meu.

Prin urmare, rugăciunea o trăim inițial – când începem să ne rugăm – ca pe o luptă, ca pe o înfruntare. Dar atenție, nu luptă în sensul că este greu să mă rog, nu în sensul că mă lupt să-mi adun gândurile sau să îmi birui somnul sau să îmi birui oboseala genunchilor mei sau că îmi vine să mă scarpin și nu știu ce să fac și fac eforturi să nu mă scarpin. Nu cu lupta faptului că mi-e foame și vreau să mă duc să mănânc și zic: „Nu, voi continua să mă rog”. Nu înțeleg lupta aceasta. Aceasta este nevoință, este ceva cu totul diferit. Altceva este aici. Vorbesc de lupta pe care o ducem, nu cu noi înșine, – aceasta este lupta cu sine însuși – ci lupta pe care o ducem cu Dumnezeu. Mă lupt cu Dumnezeu. Foarte clar.

Încep o luptă care va fi dureroasă, care va fi nesfârșită – fiindcă nu știu dacă se va opri în cealaltă viață –, o luptă cu Însuși Dumnezeu. Când Sfântul Pavel zicea: „împreună cu mine luptați în rugăciuni”[3], ceva de felul acesta înțelegea. El însuși simțea că luptă cu Dumnezeu fie pentru sine însuși, fie pentru bisericile pe care le preluase și zicea: „Luptați și voi cu Dumnezeu, prin rugăciunile voastre, astfel încât să se unească aceste lupte ale noastre și așa, toți împreună, să luptăm cu El, ca să-L biruim”. Exact așa cum, atunci când nu pot să te biruiesc, aduc și pe alții și îi chem în ajutor, ca să pot înainta.

Așadar, cea dintâi trăire pe care o am este simțirea unei piedici de netrecut care este înaintea mea, a micimii mele, prin urmare, simțirea Dumnezeului transcendent și trăirea luptei dramatice pe care o duc cu Dumnezeu. Ia închipuiți-vă un om care lovește aerul cu pumnul. Acesta nu întâmpină nici o împotrivire și poate foarte ușor să-și îndrepte mâna unde crede. El lovește în aer. Nu pățește nimic. Nu simte că ceva se împotrivește mâinii lui. Când însă ai un adversar, imediat te încordezi. Pumnul tău imediat se întărește. Mușchii tăi, îi vezi, se încordează și ei. Găsești o împotrivire. Înțelegi că lovești sau că vei fi lovit. Simți imediat că lovești și că ești lovit. Când nu am simțirea acestei lupte cu Dumnezeu, înțelegeți că încă nu am început deloc să mă rog.

Să presupunem totuși că am început să ne rugăm și simt că am de dus această înfricoșată luptă cu Dumnezeu, că am intrat mai mult în luptă, că mi-am pus mănușile în mâini și încep să-L lovesc pe Dumnezeu. Opune rezistență Acela, opun rezistență și eu și se pune problema fie voi învinge, fie va învinge. Nu este cu putință decât fie să cad jos scăldat în sânge, fie să Îl biruiesc pe Acela și să-mi spună: „M-ai biruit!” Să mi se predea, cum a făcut cu toți sfinții care L-au făcut pe Dumnezeu orice au voit.

Dacă mă voi opri, voi fi o făptură zdrobită, voi fi un om pentru totdeauna ratat. Nu pot să spun că muncesc, că trăiesc sau că mă rog, dacă nu voi birui în această luptă. Cu cât mai mult, dacă nici nu am început lupta. Să presupunem, așadar, că am toată această simțire, toată această trăire. Am intrat în luptă. Încep să mă lupt cu Dumnezeu. Luptându-mă cu Dumnezeu, simt că această luptă a mea, nu are loc cu pumnii mei, cu mâinile mele, cu picioarele sau cu orice altceva, ci se face cu mintea mea. Se face cu duhul meu, cum spunem, se face cu partea inteligibilă.   

Ceea ce poate să se unească cu Dumnezeu este duhul meu. Or, duhul meu – „pentru faptul că aceștia sunt numai trupuri”[4], zice – duhul meu devine trup în viața noastră de zi cu zi. Duhul nostru care are proprietatea urcușului, a tinderii spre înalt, a înălțării și a unirii cu Duhul Sfânt – drept care se împlinește ipostasul lui – duhul meu învață să trăiască în sărăcie, să trăiască în josnicie, în țărână. Și ce îl preocupă? Îl preocupă voia mea și se frământă cu ea. Îl preocupă ce voi mânca, ce voi scrie în acte, cum voi depăși problema că vor să facă drumuri în Sfântul Munte, cum una, cum cealaltă. Și duhul meu devine acte, duhul meu devine drum, duhul meu devine voie, duhul meu devine orice altceva. Devine trup! Devine înghițit de către puterile mele sufletești și nu mai pot face nimic cu Dumnezeu! Pentru mine Dumnezeu este neatins, este impalpabil.

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena 2004)

[1] 1 Cor. 15, 50.

[2]Utrenia Nașterii Domnului, a 3-a sedealnă. Vezi. Grigorie Teologul, Cuvântul 38, La Botezul Domnului, 13, PG 36, 325C.

[3] Rom. 15, 30.

[4] Fc. 6, 3.

traducere şi adaptare: Laura Enache

sursa: Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena 2004

 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.