19 Ene

Profetismul dostoievskian


Profetismul dostoievskian “la lucru” :
“Spre asta ne îndreptăm…”

Sursa: www.razbointrucuvant.ro


“Civilizaţia! M-am gândit eu. Cine ar îndrăzni să spună ceva împotriva civilizaţiei? Nu, civilizaţia înseamnă ceva: cel puţin aceşti copii ai noştri, care se plimbă aici în pace, pe Nevski Prospekt, nu vor vedea cum taţii lor vor fi jupuiţi de piele, iar mamele lor nu vor vedea cum sunt aruncaţi aceşti copii în sus, pentru a fi prinşi în baionetă, cum s-a întâmplat în Bulgaria. Măcar această achiziţie să fie meritul civilizaţiei! (…) Da, acest lucru e deja obţinut şi probabil niciodată nu-l vom mai pierde – iată un considerent extrem de important care se insinuează fără voie în suflet, şi nu este câtuşi de puţin neînsemnat, ceva care n-ar merita să i se acorde atenţie, cu atât mai mult cu cât lumea rămâne, totuşi, un mister, cu toată civilizaţia ei şi achiziţiile acesteia. Dumnezeu ştie ce primejdii mai pândesc lumea şi ce se poate întâmpla chiar şi în viitorul apropiat.

Şi iată, tocmai mă pregăteam să exclam în sinea mea, entuziasmat: ”Trăiască civilizaţia!”, că brusc am început să mă îndoiesc de toate:

”Oare s-o fi realizat asta măcar pentru copiii de pe Nevski Prospekt? Nu cumva nu-i decât un miraj şi aici, şi numai ni se aruncă praf în ochi?”.

Ştiţi domnilor, mi-am dat seama că-i un miraj sau, ca să mă exprim mai blând, că-i aproape un miraj şi că, dacă aici, pe Nevski, nu se jupoaie pielea taţilor sub ochii copiilor, asta nu-i decât o simplă întâmplare, datorată unor, ca să zicem aşa, ”circumstanţele care nu depind de public”, cât şi, evident, faptului că aici sunt sergenţi de stradă. (…) Îmi înţeleg cuvintele în sensul lor literal. Înţeleg literalmente jupuirea pieilor, chiar aceea care s-a întâmplat astă vară în Bulgaria şi cu care le place atât de mult turcilor victorioşi să se îndeletnicească. Şi tocmai despre această jupuire eu afirm că, dacă nu există pe Nevski, e ”doar o întâmplare, datorată unor circumstanţe care nu depind de noi” şi în primul rând pentru că deocamdată aşa ceva este interzis, că altfel, cu toată civilizaţia noastră, nu ne-am da în lături să o facem.

După părerea mea, dacă este să spunem lucrurile până la capăt, oamenii se tem pur şi simplu de un obicei, de o regulă luată drept literă de lege, aproape de o prejudecată; dar dacă cineva dintre oamenii ”competenţi” ”ar demonstra” cât de cât că pentru cauza comună ar fi chiat util să jupoi uneori pielea de pe câte o spinare şi că, deşi operaţia este dezgustătoare, totuşi ”scopul scuză mijloacele”, deci, dacă cineva s-ar pronunţa în acest sens într-un stil adecvat şi în circumstanţe propice, atunci, credeţi-mă, imediat ar apărea şi executori, ba dintre cei mai bucuroşi. O, să admitem că acesta este paradoxul meu cel mai ridicol! Sunt primul care voi semna cu ambele mâini sub această definiţie, dar, cu toate acestea, vă încredinţez că lucrurile s-ar petrece exact aşa. Există civilizaţie, există şi legile ei, există chiar şi o încredere în ele, însă, dacă ar apărea o modă nouă, o mulţime de oameni s-ar şi schimba imediat. Evident, nu toţi, dar ar rămâne un grup atât de restrâns încât chiar noi doi, cititorule, ne-am mira şi încă nu se ştie de ce parte ne-am trezi: între cei jupuiţi ori printre jupuitori?

Mi se va striga, desigur, în faţă, că toate acestea sunt baliverne, că niciodata n-ar putea apărea o asemenea modă şi că măcar atâta lucru a realizat civilizaţia. Domnilor, câtă credulitate în partea dumneavoastră! Râdeţi? Ei bine, dar în Franţa (ca să nu aruncăm o privire mai pe-aproape), în anul 1793, oare nu s-a instaurat exact această modă a jupuirii pieilor, şi încă sub forma celor mai sfinte idealuri ale civilizaţiei, Rousseau şi Voltaire! O să-mi spuneţi că a a fost vorba de cu totul altceva şi că asta s-a întâmplat demult, însă vă rog să observaţi că fac apel la istorie numai ca să nu vorbesc despre prezent. Credeţi-mă, totdeauna e posibilă cea mai deplină aberaţie şi în minţile, dar şi în inimile oamenilor, iar la noi, chiar în epoca pe care o trăim, nu numai că este posibilă, dar e şi inevitabilă, judecând după mersul lucrurilor. Ia să vedeţi dacă mulţi sunt de acord atunci când definesc binele şi răul.Şi asta nu în nu ştiu ce ”adevăruri”, ci chiar de la prima întrebare pusă. Şi cu câtă rapiditate au loc la noi schimbările şi volte-face? [schimbare bruscă şi totală de opinie – cu precădere în politică. Ce înseamnă valeţii de cupă de la Moscova? Mi se pare că nu sunt decât acea parte a fracţiunii nobilimii ruse care nu a suportat reforma ţărănească. Chiar dacă ei înşişi nu sunt moşieri, sunt însă fii de moşieri. (…) Şi nu numai reforma ţărănească a fost cauza, pur şi simplu nu au suportat ”noile idei”:

”Dacă tot ce am învăţat, cică, nu sunt decât prejudecăţi, atunci de ce le mai urmăm? Dacă nu există nimic, înseamnă că putem face totul – iată ideea!”.

Observaţi că este o idee incredibil de răspândită, o împărtăşesc nouă zecimi din adepţii noilor, cu alte cuvinte, nouă din zece progresişti nu sunt capabili să înţeleagă altfel noile idei. (…) A, desigur, omenirea a acumulat de veacuri o mulţime de reguli de umanitate şi unele dintre ele trec drept intangibile. Însă

eu vreau doar să spun că, în pofida tuturor acestor reguli, principii, religii, civilizaţii, întotdeauna se salvează o mică parte, cea mai neînsemnată, a omenirii; ce-i drept, aceasta iese victorioasă, dar numai în cele din urmă, iar la ordinea zilei, în mersul curent al istoriei, oamenii rămân parcă aceiaşi pentru totdeauna, adică în marea lor majoritate nu au o concepţie cât de cât fermă nici despre sentimentul datoriei, nici despre sentimentul onoarei, şi dacă ar apărea o modă cât de cât nouă, imediat ar începe să alerge cu toţii în pielea goală, ba încă şi cu plăcere.Există reguli, însă oamenii nu sunt deloc pregătiţi pentru ele. Mi se va spune: păi nici nu-i nevoie de pregătire, e suficient să găsim doar aceste reguli! Aşa să fie, şi oare vor rezista mult timp regulile, oricare ar fi ele, dacă ţinem morţis să alergăm în pielea goală?

După părerea mea, un adevăr rămâne clar: e posibil să gândeşti şi să simţi de unul singur şi dintr-o dată, dar să devii om dintr-o dată nu e posibil, ci trebuie să îţi faci ucenicia de om. Aici e vorba de disciplină. Tocmai această disciplinare neobosită a sinelui e respinsă de unii din gânditorii noştri contemporani: ”a existat, cică, prea mult despotism, e nevoie de libertate”, iar marea majoritate nu este condusă de această libertate decât la un servilism de lacheu faţă de ideile străine, căci grozav îi place omului tot ce i se serveşte de-a gata. Mai mult chiar: gânditorii proclamă legi generale, adică reguli conform cărora toţi vor deveni subit fericiţi, fără nicio ucenicie, imediat ce regulile vor intra în vigoare. Însă, chiar dacă un asemenea ideal ar fi posibil, cu oameni neisprăviţi nu s-ar înfăptui niciun fel de reguli, nici cele mai evidente. Disciplinarii neobosite şi muncii neîntrerupte asupra sinelui ar putea să li se consacre cetăţeanul nostru. Cu acest travaliu generos asupra sinelui ar fi trebui să începem, pentru că mai apoi să putem face această ”desţelenire” a noastră, altfel n-ar mai avea rost să răsturnăm brazdele”.

Da? Însă principalul lucru pe care nu-l ştim este ce e bine şi ce e rău. În acest sens, ne-am pierdut orice simţ. Am spulberat toate autorităţile vechi şi am instaurat altele noi,însă cei mai inteligenţi dintre noi nu cred în noile autorităţi, iar cei mai curajoşi se prefac din cetăţeni, valeţi de pică.Şi asta încă nu-i tot.

Zău că nu-i mare lucru să se apuce de jupuit pielea de pe spinări, ba încă şi proclamând că operaţia este utilă pentru cauza comună şi că, deci, este sfântă. Cum, în ce sens să începi munca asupra sinelui, dacă nu ştii ce e bine şi ce e rău?

(…) Nu, e nevoie …să fie recunoscut acelaşi adevăr, adevărul lui Hristos, recunoscut pentru fiecare credincios. Măcar pe undeva trebuie să se păstreze acest adevăr, măcar o naţiune trebuie să poarte lumina. Altfel ce se va întâmpla? Totul se va întuneca, se va învălmăşi şi se va scufunda în cinism. Dacă nu veţi menţine moralitatea indivizilor luaţi în parte, cum va mai putea trăi întregul organism al poporului? E nevoie de autoritate, e nevoie de un soare care să lumineze. (…) Altfel riscăm să înălţăm un stindard cu inscripţia: Apres nous, le deluge (După noi, potopul!). Se poate ca o ”civilizaţie” atât de glorioasă să-l conducă pe omul european la această deviză, sfârşind-o astfel cu el?

Spre asta ne îndreptăm”.

(F. M. Dostoievski, Jurnal de scriitor, vol. II, Polirom)



Comments are closed.