08 May

Predica Sfântului Grigorie Palama la duminica Mironosițelor

 

PREDICA SFÂNTULUI GIRGORIE PALAMA LA DUMINICA MIRONOSIŢELOR

1. Învierea Domnului este înnoirea firii omenești și plămădirea din nou a lui Adam cel dintâi, care fusese înghițit de moarte prin păcat și reîntors prin moarte în pământul din care a fost plămădit; este întoarcerea omului la viața cea fără de moarte. Nimeni dintre oameni nu l-a văzut pe Adam, la început, cum a fost plămădit și dăruit cu viață, căci în acel ceas nu exista încă nici un om; însă, după ce a luat duh de viață prin insuflarea dumnezeiască, cea dintâi dintre toate făpturile omenești l-a văzut o femeie, căci Eva a fost cea dintâi ființă omenească creată după Adam; tot astfel, pe cel de al doilea Adam, Care este Domnul, n-a fost om să-L vadă înviind din morți, căci nimeni dintre cei apropiați Lui nu se afla de față, iar ostașii care păzeau mormântul, tulburați de frică, erau ca și morți. Or, după ce a înviat El, cea dintâi care L-a văzut a fost o femeie, precum am auzit astăzi din Evanghelia, cea după Marcu: “Și înviind dimineață, în ziua cea dintâi a săptămânii, El S-a arătat întâi Mariei Magdalena…” [Marcu 16, 9].

2. S-ar părea ca Evanghelistul spune deslușit ca ceasul în care a înviat Domnul era dimineață în zori, și că mai întâi s-a înfățișat Mariei Magdalena, și că această arătare s-a săvârșit în chiar ceasul învierii Sale. Însă Evanghelistul nu spune așa, după cum veți afla dacă arătați un dram de răbdare: căci cu puțin mai înainte și Marcu, la fel cu toți ceilalți evangheliști, spune că acea Marie a venit dimpreună cu celelalte purtătoare de mir la mormânt și că, văzându-l pe acesta gol, au plecat. De unde se vede că, chiar cu mult înainte de ceasul zorilor, când ea L-a văzut, Domnul înviase deja. Iar pentru a arăta acel ceas, Marcu nu a spus simplu dimineața, ca mai jos, ci dis-de-dimineață; așadar, el vorbește aici despre ceasul în care, la orizont, ziua se îngâna cu noaptea, după cum arăta și Ioan când scrie că Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineață, pe când era încă întuneric, și a văzut piatra ridicată de pe mormânt [Ioan 20, 1].

3. Așadar, după Ioan, nu numai că ea a venit la mormânt în acel ceas, dar a și plecat de-acolo fără să-L fi văzut pe Domnul. Căci a fugit să-i caute pe Petru și pe Ioan, dându-le de veste nu că Domnul înviase, ci că fusese luat din mormânt, ceea ce dovedește că ea nu știa încă de învierea Sa. Prin urmare, Domnul nu S-a arătat Mariei în primul ceas al zilei, ci ea L-a văzut după învierea zilei depline. Totuși evangheliștii au vestit în chip ascuns un fapt pe care îl voi descoperi evlaviei voastre; căci cea dintâi dintre toți oamenii care a primit vestea cea bună a învierii Domnului – așa cum se cuvenea și era drept – a fost Născătoarea de Dumnezeu; iar ea a primit vestea chiar de la Domnul. Ea a fost cea care, înaintea tuturor, a știut că El înviase, cea care s-a bucurat de cuvântul Său dumnezeiesc și nu doar că L-a văzut cu ochii și L-a auzit cu urechile, dar tot ea a fost cea dintâi și singura care I-a atins cu mâinile ei picioarele neprihănite, deși evangheliștii nu spun în chip limpede toate acestea, nevrând ca tocmai Mama să fie adusă drept martoră, spre a nu da prilej de bănuială celor necredincioși. Însă întrucât noi, acum, prin harul Celui înviat, grăim cuvântul nostru către cei credincioși, iar prilejul sărbătorii de astăzi ne îndeamnă să cercetăm cu luare aminte toate cele privitoare la Mironosițe, luând încredințare de la Cel ce a spus că “nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe față” [Luca 8, 17], vor fi dezvăluite de noi și acestea.

4. Așadar, Mironosițele sunt femeile care au însoțit-o pe Maica Domnului și au rămas alături de ea în vremea-pătimirii celei mântuitore [a Domnului], apoi s-au silit să ungă cu mir trupul Mântuitorului. Căci, atunci când Iosif și Nicodim au cerut și au primit de la Pilat trupul învățătorului, l-au pogorât de pe Cruce, l-au învelit în pânză de in îmbibată cu miresme, l-au așezat într-un mormânt săpat în stâncă și au pus o piatră mare la gura acestuia, Maria Magdalena și cealaltă Marie – spune Marcu – erau de față, dinaintea mormântului. Iar spunând “și cealaltă Marie”, Marcu o arată în chip deslușit pe Maica Domnului. Și dacă ea este numită mamă a lui Iacov și a lui Iosif, e pentru că aceștia erau fiii lui Iosif, logodnicul Maicii Domnului. Acestea n-au fost singurele care erau de față la punerea Domnului în mormânt: mai erau și alte femei, după cum arată Luca: “Și urmându-L femeile, care veniseră cu El din Galileea, au privit mormântul și cum a fost pus trupul Lui… Iar ele erau: Maria Magdalena și Ioana și Maria lui Iacov și celelalte împreună cu ele…” [Luca. 23, 55; 24, 10].

5. Acestea, stă scris, s-au întors ca să cumpere miresme și mir [vezi Luca, 23, 56]: căci încă nu cunoșteau, în chip limpede, că El este cu adevărat mireasma vieții pentru cei ce vin la El cu credință, precum mirosul morții le este hărăzit celor ce rămân până la capăt necredincioși; iar mireasma veșmintelor Sale, adică a trupului Său, este mai presus decât toate miresmele; și numele Său este mir revărsat, prin care lumea întreagă s-a umplut de bună mireasmă a Dumnezeirii. Totuși, dacă Ele au pregătit miruri și miresme, au făcut-o, pe de o parte, în cinstea Celui ce zăcea în mormânt și, pe de altă parte, spre acoperirea mirosului greu al trupului ce urma să putrezească; fiindcă socoteau ca astfel, multumiță ungerii lor, cei care vor dori se vor putea apropia de trup.

6.  Așadar, după ce au pregătit mirul și miresmele, s-au odihnit Sâmbătă, după poruncă. Căci, într-adevăr, încă nu înțeleseseră care era adevăratul Sabat, nici nu cunoscuseră acea Sâmbătă binecuvantată mai presus de toate, care a strămutat firea noastră din străfundurile adânci ale iadului către înălțimile cele prealuminoase, cerești și dumnezeiești. Precum spune Luca: “Iar în prima zi de după sâmbătă (Duminica), foarte de dimineață, au venit ele la mormânt, aducând miresmele pe care le pregatiseră” [24, 1]. Iar Matei scrie: “După ce a trecut sâmbăta, când se lumină de ziua întâi a săptămânii (Duminica)…” [28, 1], și zice că erau două femeile care veniseră. Iar Ioan scrie: “… dis-de-dimineață, fiind încă întuneric…” [Ioan 20, 1] și spune că Maria Magdalena era singura care a venit. În sfârșit, Marcu grăiește: “Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii (Duminica)…” [Marcu 16, 2] și arată că trei erau femeile ce veniseră. Așadar, toți evangheliștii vorbesc despre ziua întâi a săptămânii, despre Duminică. “După sâmbătă”, “când se lumină”, “foarte de dimineață”, “dis-de-dimineață, fiind încă întuneric”, toate acestea înseamnă: în ceasul din preajma zorilor, când se îngemănează lumina cu întunericul; e ceasul în care răsăritul începe să strălucească la orizont, vestind ziua. Privind de departe, se poate vedea că o geană de lumină colorează cerul în preajma ceasului al nouălea al nopții, astfel încât mai rămân trei ore până să se facă lumină deplină.

 7. Doar că evangheliștii par să nu fie întru totul de acord asupra acestui ceas și asupra numărului femeilor. Precum am spus, Mironosițele erau multe, iar ele nu au venit la mormânt o singură dată, ci în două sau trei rânduri, mai multe împreună, nu aceleași de fiecare dată, însă toate de dimineață. Așadar, n-au venit toate la același ceas: doar Maria Magdalena, singura dintre celelalte, a revenit și a rămas mai mult. Deci fiecare dintre evangheliști, spunând că n-au venit împreună decât o singură dată, trece sub tăcere celelalte veniri. Dar pentru mine, care am pus laolaltă spusele tuturor evangheliștilor, după cum v-am arătat la început, Maica Domnului este aceea care a venit mai întâi dintre toate la mormântul Fiului și Dumnezeului ei, luând-o înaintea Mariei Magdalena. Aceasta mi-o arată mai cu seamă Evanghelistul Matei, care spune: “… au venit Maria Magdalena și cealaltă Marie” – adică, fără îndoială, Maica Domnului – “ca să vadă mormântul. Și iată, s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deasupra ei. Și înfățișarea lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Și de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau și s-au făcut ca morți” [Matei 28, 1-4].

8. Așadar, toate celelalte femei au venit după cutremurul de pământ și după fuga păzitorilor; ele au găsit mormântul deschis și piatra rostogolită. Maica Fecioara era de față când a fost cutremurul, când a fost rostogolită piatra, când a fost deschis mormântul, fiind de față și paznicii lui, chiar dacă erau căzuți la pământ de frică. De aceea, după cutremur, de îndată ce s-au ridicat, nu s-au gândit decât la fugă. Însă Maica Domnului se desfăta cu această priveliște, fără a le împărtăși teama. Iar mie mi se pare că pentru ea, în primul rând, s-a deschis acel mormânt dătător de viață. Fiindcă pentru ea, înainte de toate, și apoi prin ea, toate câte sunt sus în cer și jos pe pământ s-au deschis nouă; pentru ea a străfulgerat astfel îngerul încât, deși ceasul acela era încă învăluit în beznă, a putut vedea nu numai mormântul gol, dar și cele din mormânt [giulgiurile și mahrama] așezate de o parte, ca tot atâtea mărturii ale trezirii din morți a Celui ce fusese înmormântat.

9. Desigur, îngerul vestitor era însuși Gavriil. Căci, de îndată ce a văzut-o pe Maica lui Dumnezeu grăbind către mormânt – el, care odinioară îi grăise: “Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu” [Luca 1, 30] -, se grăbește [la rându-i] să coboare și în acea zi, ca să-i grăiască din nou aceleași cuvinte celei de-a pururea Fecioare, vestindu-i învierea din morți a Celui Născut din ea fără de sămânță, să ridice piatra și să arate mormântul gol și giulgiul, întărind astfel, pentru ea, vestea cea bună. Căci stă scris: “Iar îngerul, răspunzând a zis femeilor: Nu vă temeți, căci știu că pe Iisus cel răstignit ÎI căutați. Nu este aici, căci S-a sculat, precum a zis; veniți de vedeți locul unde a zăcut” [Matei 28, 5-6]. El spune: “Chiar dacă îi vedeți pe paznici cutremurați de frică, nu vă temeți; căci eu știu că voi ÎI căutați pe Iisus cel răstignit, dar El S-a trezit, nu mai este aici. Nu numai că închizătorile, zăvoarele, pecețile iadului, ale morții și ale mormântului nu-L pot ține, ci, mai mult, El este Domnul nostru, al îngerilor celor nemuritori și cerești, singur Domn al lumii întregi; “Veniți de vedeți locul unde a zăcut. Și degrabă mergând, spuneți ucenicilor Lui că S’a sculat din morți…” [Matei 28, 6-7]“.

10. Și s-au dus ele degrabă “cu frică și cu bucurie mare” [Matei 28, 8]. Iar mie îmi pare că Mariei Magdalena, ca și celorlalte femei care au mers atunci împreună la mormânt, le era întrucâtva teamă. Căci ele nu înțeleseseră încă puterea celor grăite de către înger și nici nu izbutiseră să primească în întregime lumina, ca să o vadă și să o înțeleagă pe deplin: însă Maica Domnului a simțit marea bucurie despre care vorbește Matei; înțelegând cuvintele îngerului și fiind cuprinsă toată de lumină – ea, care era pe deplin curată și plină de dumnezeiescul har; ea, care dăduse crezare arhanghelului, întrucât acesta se arătase deja de multă vreme vrednic de încredere, prin faptele sale – cum oare, fiind de față la toate aceste întâmplări, ar fi putut Fecioara cea plină de dumnezeiasca înțelepciune să nu fi înțeles ceea ce s-a înfăptuit? Căci a văzut cutremurul de pământ, acel mare cutremur de pământ, pe îngerul cel din ceruri pogorâtor, acel înger strălucitor ca fulgerul, spaima de moarte a paznicilor, rostogolirea pietrei, mormântul cel gol, minunea cea mare a giulgiului care nu fusese dezlegat, ci era încă îmbibat de mir și de aloe, arătându-se însă golit de trupul pe care-L înfășurase; dar, mai cu seamă, a auzit Maica Domnului vestea dumnezeieștii bucurii pe care îngerul i-a adus-o. Iar după auzirea vestirii celei bune, ele au plecat, iar Maria Magdalena, ca și cum nu ar fi ascultat cele grăite de înger (care, de altfel, nici nu glăsuise pentru ea), nu ia seama decât la mormântul cel gol, nu și la giulgiu: și aleargă să-i caute pe Simon Petru și pe celalalt ucenic, precum spune Ioan [20,2].

11. Dar Fecioara Maica a lui Dumnezeu, însoțită de celelalte femei, s-a întors acolo de unde venise și, precum spune Matei, “iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă!” [28, 9]. Vedeți, așadar, că mult înaintea Mariei Magdalena, Maica lui Dumnezeu L-a văzut pe Acela Care pentru a noastră mântuire a pătimit și S-a îngropat și a înviat cu trupul? Căci spune Evanghelistul: “Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat” [Matei 28, 9]. Așa precum, aflându-se în tovărășia Mariei Magdalena, Maica Domnului a fost singura care a auzit vestea cea bună a învierii și a înțeles puterea acelor cuvinte, tot astfel, aflându-se în tovărășia celorlalte femei, ea a ieșit în întâmpinarea Fiului și Dumnezeului ei; ea cea dintâi dintre toate L-a văzut și L-a recunoscut pe Cel înviat și, căzând la picioarele Lui, le-a îmbrățișat, devenind Apostol pe lângă Apostolii Săi. Iar faptul că Maria Magdalena nu era împreună cu Maica Domnului când aceasta s-a întors de la mormânt și când Domnul i S-a arătat și a grăit cu ea, îl aflăm de la Ioan, care spune: “Deci ea a alergat și a venit la Simon Petru și la celălalt ucenic, pe care îl iubea Iisus, și le-a zis: “Au luat pe Domnul din mormânt și noi nu știm unde L-au pus” [Ioan 20, 2]. Dar dacă L-a văzut, dacă L-a atins cu mâinile ei, dacă L-a întâlnit și L-a ascultat, cum a putut spune cuvinte ca acestea: “L-au luat” și “nu știm unde”? Însă, după ce Petru și Ioan au alergat la mormânt, după ce și ei au văzut giulgiul și după ce s-au întors de-a-colo, “Maria stătea afară lângă mormânt plângând” [Ioan 20, 11].

12. Vedeți, dară, că nu numai că ea [Maria Magdalena] nu-L văzuse încă, dar nici măcar n-avusese parte de copleșitoarea bucurie de a-L auzi? Iar când îngerii care erau de față au întrebat-o: “Femeie, de ce plângi?” [Ioan 20, 15], ea nu le vorbește, în răspunsul ei, decât despre Cel mort. Și când, întorcându-se ea, L-a văzut pe Iisus, tot n-a înțeles, ci fiind întrebată de El: “De ce plângi?”, a răspuns în cuvinte asemănătoare, până când Domnul, chemând-o cu numele ei, a arătat că este viu. Atunci, căzând și ea înaintea Lui și căutând să-I îmbrățișeze picioarele, L-a auzit spunându-i: “Nu te atinge de Mine!” [Ioan 20, 17]; iar prin acest cuvânt aflăm că, atunci când, pentru întâia oară, s-a arătat Maicii Sale și femeilor care o însoțeau, El i-a îngăduit doar ei să se atingă de picioarele Lui, chiar dacă Matei face ca această atingere să fie împărtășită și de celelalte femei, nevoind Evanghelistul, din pricina pe care am pomenit-o la început, să vorbească deslușit despre rolul pe care Maica Domnului l-a avut în acele împrejurări.

13. Căci, după ce Maria cea pururea Fecioară a venit cea dintâi la mormânt și ea cea dintâi a primit vestea învierii Lui, multe au fost cele care au venit și au văzut piatra rostogolită, i-au auzit pe îngeri și, întorcându-se după ce priviseră și ascultaseră, s-au despărțit. Iar unele, precum spune Marcu, “au fugit de la mormânt, ca erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau” [Marcu 16, 8]. Celelalte, care o urmau pe Maica Domnului, au avut parte să-L vadă și să-L asculte pe Domnul. Maria Magdalena, însă, s-a dus la Petru și la Ioan, cu care iarăși s-a întors singură la mormânt; o dată plecați aceștia, ea a rămas și s-a învrednicit la rându-i de vederea învățătorului, fiind apoi trimisă către Apostoli și, ducându-se la ei, le-a vestit tuturor, precum arată Ioan, că “a văzut pe Domnul și acestea i-a spus ei” [20, 18]. Așadar, după spusa lui Marcu, această întâlnire s-a petrecut dimineața devreme, deci când se luminase de ziuă pe deplin, zorile fiind trecute; dar tot Marcu susține cu tărie că învierea Domnului și întâia Sa arătare nu s-au petrecut atunci.

14.  De asemenea, am cercetat cele privitoare la Mironosițe și la felul în care cele patru Evanghelii se potrivesc întreolaltă. Dar ucenicii, auzind în ziua aceea a învierii, de la mironosițe, de la Petru, de la Luca și de la Cleopa, că Domnul trăiește și că a fost văzut de către ei, nu le-au dat crezare; din această pricină au fost certați de către El mai târziu, când S-a arătat lor și erau adunați toți la un loc. După ce El S-a înfățișat viu față de mulți și de multe ori, nu numai că au crezut cu toții în învierea Sa, dar au și vestit-o pretutindeni, căci “în tot pământul a ieșit vestirea lor, și la marginile lumii cuvintele lor” [Psalmi 18, 4] și “Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul, prin semnele care urmau” [Marcu 16, 20]. Se vede că minunile erau neapărat de trebuință, până ce Cuvântul a fost vestit în întreaga lume. Căci, totuși, este nevoie și de semne, și de minuni pentru a întări adevărul vestirii, dar este nevoie [numai] de semne, nu și de minuni, pentru a-i ajuta pe cei ce au primit Cuvântul, dacă l-au crezut ei cu tărie. Și cine oare sunt aceștia? Cei care-și arată credința prin fapte. Căci stă scris: “… arată-mi credința ta după fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credința mea ” [Iacov 2, 18] și “Cine este, între voi, înțelept și priceput? Să arate, din buna-i purtare, faptele lui…” [Iacov3, 13]. Căci cine va putea crede că nutrește gânduri mari, înalte, dumnezeiești și, precum se spune, cerești (precum sunt gândurile evlaviei), dacă săvârșește fapte rele și este țintuit de pământ și de cele pământești?

15. Nu este, deci, de nici un folos, fraților, dacă spune careva că are credință în Dumnezeu, dar nu are și faptele potrivite credinței sale. Căci spre ce folos le-au fost fecioarelor nebune candelele lor fără de untdelemn, adică [fără de] faptele dragostei și ale milosteniei [vezi Matei 25, 1-13]? Ce folos a avut acel om bogat care se cocea în focul nestins din pricina că fusese nemilos cu Lazăr, atunci când 1-a chemat pe părintele său Avraam [vezi Luca 16, 19-31]? Iar celui ce nu a dobândit, prin faptele sale bune, un veșmânt potrivit cu nunta cea dumnezeiască și cu acea cămară a neputrezirii, la ce i-a folosit că va fi răspuns chemării la nuntire [vezi Matei 22, 12]? Căci el a fost chemat și s-a dus având credința întreagă, și a fost chemat dimpreună cu acei oaspeți sfinți, dar a fost alungat și făcut de rușine, ca unul ce era înveșmântat în josnicia obiceiurilor și faptelor sale, și fiind fără de milă legat de mâini și de picioare, a fost aruncat în gheena focului, unde este plângerea și scrâșnirea dinților.

16. De care fie să nu se facă părtaș nimeni dintre cei chemați de către Hristos, ci cu toții să arate prin credința lor o viață potrivită acestei credințe, și să intre în cămara de nuntă a bucuriei celei fără de sfârșit, petrecând în vecii vecilor dimpreună cu sfinții, în lăcașurile preafericiților. Amin.(sursa:crestinortodox.ro)

 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.