30 Nov

Patericul secolului XX

 

Convorbire cu Zaharia Raptopoulos, teolog, scriitor despre mucenicul Filumen

 

K.I.: Sfinţii mucenici sunt cei care au repetat jertfa de sânge a Mântuitorului. De-a lungul istoriei, Biserica a cunoscut nenumăraţi oameni sfinţi care şi-au dat viaţa pentru Evanghelie, în numele lui Hristos.
Unul dintre aceştia a fost şi mucenicul Filumen – compatriotul nostru şi fratele părintelui Elpidie –, care a primit moarte mucenicească lângă Fântâna lui Iacov.

Domnule Raptopoulos, să începem conversaţia noastră cu semnificaţia muceniciei.


Z.R.: În Apocalipsa lui Ioan, în cel de-al şaptelea capitol, există următorul pasaj: Aceştia sunt cei ce vin din strâmtoarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele mielului114(Apoc. F, 14[n.t.].).
Sfântul Evanghelist Ioan vorbeşte aici despre toţi cei care, cu putere duhovnicească şi cu îndrăzneală, au primit să-şi jertfească viaţa pentru apărarea numelui lui Hristos. Dacă ne-am învrednici să fim martori ai acestei frumoase scene, l-am putea vedea între cei ce vin în veşminte albe şi pe compatriotul nostru, Arhimandritul Filumen, care, primind mucenicia la Fântâna lui Iacov, pe data de 29 noiembrie 1979 (de ziua numelui său), a ajuns dinaintea tronului Mântuitorului, purtând pe cap cunună mucenicească.


K.I.: Este un lucru foarte important să primeşti mucenicia de ziua ta onomastică.


Z.R.: Da. Părintele Filumen se trăgea din Orunda. Familia sa a locuit apoi în Lefkosia. Avea nişte părinţi foarte evlavioşi. Erau în total 13 fraţi, dintre care doi gemeni: fericitul Filumen, care purta numele de Sofocle, şi fratele său, care a devenit mai târziu părintele Elpidie. De mici, cei doi au fost legaţi de biserică. Aşa cum am aflat de la rudele lor, cu ajutorul bunicii Loxandra, au transformat una din camerele casei în biserică, desigur, cu acordul părinţilor. Fraţii lor se rugau puţin, dar Elpidie şi Filumen se rugau atât de mult, încât îi supărau pe ceilalţi, pentru că nu mai terminau, ca să le lase şi lor loc dinaintea icoanelor, să se roage. La paisprezece ani, au plecat pe ascuns la mănăstire. Tatăl lor i-a căutat în dreapta şi în stânga şi i-a găsit în cele din urmă la Stavrovuni.
Tatăl lor a vrut să-i ia înapoi acasă. Atunci, Elpidie i-a spus (numele lui Elpidie era Alexandru): „De ce să ne iei acasă, dacă noi iarăşi o să fugim?“ Aceste cuvinte ale lui Alexandru, care reprezentau şi punctul de vedere al lui Sofocle, l-au convins pe tatăl lor, care le-a dat binecuvântarea să rămână la mănăstire. Astfel, gemenii au rămas acolo vreme de doi ani.


K.I.: Erau foarte mici.

 

Z.R.: Da. Doi ani mai târziu, a venit să se închine la mănăstire un exarh de la Patriarhia Ierusalimului, care i-a văzut pe cei doi fraţi şi i-a întrebat dacă vor să meargă în Palestina ca să se nevoiască în locurile pe unde au păşit picioarele Domnului. Gemenii au acceptat bucuroşi, din dragoste faţă de Hristos şi din dorinţa de a vedea Locurile Sfinte. S-au dus mai întâi pe la tatăl lor ca să ceară binecuvântare, după care au plecat la Ierusalim. Acolo, copiii au avut parte de o grijă specială, fiind îndemnaţi să facă şcoala gimnazială.
Patriarhia are propria ei şcoală. Mai de mult exista şi Şcoală de Teologie, la Mănăstirea Crucii, care acum nu mai este în funcţiune, din păcate. Şi astfel, cei doi au terminat gimnaziul, la vârsta de 20 de ani. După aceea, s-au călugărit, apoi au fost hirotoniţi diaconi şi, în fine, ieromonahi. Alexandru a primit numele de Elpidie, iar Sofocle, numele de Filumen. Pentru că erau fraţi gemeni, în fotografii seamănă foarte mult. Câţiva ani mai târziu, părintele Elpidie a plecat de la Ierusalim şi s-a dus în Atena, unde a studiat teologia. Părintele Filumen a rămas la Ierusalim. Mai mult decât cunoştinţele şi educaţia, i-au plăcut voia lui Dumnezeu, aprofundarea textelor ascetice şi viaţa de la mănăstirile din Palestina.

 

K.I.:  Făcea parte din Frăţia Sfântului Mormânt?

 

Z.R.: Desigur. Elpidie a plecat şi nu s-a mai întors, pe când Filumen a rămas în Frăţia Sfântului Mormânt până la moarte. Părintele Filumen a stat prin diferite locuri de închinăciune. Mai întâi, la Sfântul Sava cel Sfinţit, după aceea, la Sfântul Teodosie, la Sfântul Constantin, la biserica patriarhală din Ierusalim, iar mai târziu, a fost trimis ca stareţ în Tiberiada, în Ioppe, la Proorocul Ilie, iar în ultimii ani ai vieţii sale a stat la Fântâna lui Iacov.


K.I.: Acolo era singur, sau mai avea alături de el şi alţi călugări?


Z.R.: La Fântâna lui Iacov era singur. Părintele Filumen nu era un simplu monah. Era păzitor al Fântânii. Toţi călugării de la Locurile Sfinte împlinesc funcţia de păzitor – la Fântâna lui Iacov, în Tiberiada, pe Tabor şi aşa mai departe. Ei au nevoie ca noi toţi să ne rugăm pentru ei, să fie întăriţi de Dumnezeu ca să nu piardă aceste locuri sfinte. Nu este puţin lucru ca ortodoxul să meargă în acele locuri binecuvântate şi să constate că ele sunt sub oblăduirea Bisericii noastre Ortodoxe.

 

K.I.: Aşa este. V-am întrebat dacă părintele era singur, pentru că atunci când m-am dus eu însumi la Ierusalim, cu mulţi ani în urmă, am văzut acolo un singur monah.

 

Z.R.: Era singur.

 

K.I.: Ceea ce s-a întâmplat acolo este în acelaşi timp un episod tragic şi eroic.


Z.R.: În anumite locuri de închinăciune, mai ales la Fântâna lui Iacov, există localnici care, deşi sunt musulmani, sunt binevoitori şi ajută cu ce pot. Desigur, sunt hrăniţi de mănăstire. Dacă sunt creştini, e şi mai bine. La Fântâna lui Iacov era pe vremea părintelui Filumen o asemenea familie care îl ajuta, păzind Fântâna. În locul acela, este foarte uşor să intri înăuntru şi să faci rău, aşa cum s-a întâmplat şi cu părintele Filumen.
Părintele Filumen era un om cu multă râvnă, care nu făcea compromisuri. Pentru el, credinţa ortodoxă era totul. Nu îi puteai găsi cusururi.
Era pe deplin dedicat ascezei şi studiului.

 

K.I.: A fost chemat din pântecele mamei sale, am putea spune.


Z.R.: Îîntocmai. Era ca o piatră preţioasă în această lume, şi mai ales printre membrii Frăţiei Sfântului Mormânt: blând, împăciuitor, cu perseverenţă, credinţă, curaj şi cu hotărârea nestrămutată de a nu pierde 
Fântâna lui Iacov.
L-am cunoscut pe părintele Filumen o perioadă destul de mare de timp, pe când se afla la Fântâna lui Iacov. Mi-a mărturisit că, în repetate rânduri, au fost făcute asupra lui presiuni pentru a pleca din locul acela. Aşa cum ştiţi, Fântâna lui Iacov se află în mijlocul bisericii de la subsol, iar în stânga şi în dreapta, pe perete, sunt icoane. Mai există un grilaj care separă altarul de locul unde este Fântâna. Coloniştii evrei i-au cerut părintelui Filumen să mute icoanele şi pe Iisus Hristos Răstignit, pentru că nu sufereau să-L vadă acolo. Fântâna lui Iacov este pomenită în Vechiul Testament şi este considerată de către evrei un loc sfânt. Dar părintele zicea: „Aici a şezut Domnul, aşa că este loc de închinăciune ortodox“..


K.I.: Acolo S-a întâlnit Domnul cu samarineanca.

 

Z.R.: Da. Iar dacă fântâna aceasta ar putea să vorbească, ne-ar spune că cei care se închină Sfintei Treimi sunt în duh şi adevăr.

 

K.I.: …Nu aceia care se închină pe muntele Garizin, cum spuneau samarinerii, sau în Templul lui Solomon, aşa cum zic evreii.

 

Z.R.: Întorcându-ne la părintele Filumen, se înţelege că îi era cu neputinţă să dea curs cererii evreilor. Era zelot şi un om fără ambiţii lumeşti. Îl interesa numai voia lui Dumnezeu. Îşi făcea cu sfinţenie datoria de păzitor al locurilor sfinte. Mai presus decât această datorie se afla numai asceza. Era un pustnic desăvârşit. A pustnicit câţiva ani împreună cu Imeneu, Mitropolitul Lidei, şi se spune că, în vremea aceea, cei doi nu s-au aşezat niciodată la masă. Mâncau în picioare. Credeau că hrana nu este altceva decât o materie care îl ţine pe om în viaţă, pentru ca el să poată să se nevoiască şi să împlinească voia lui Dumnezeu.

 

K.I.: Domnule Raptopoulos, pentru că m-am ocupat cu biografia fratelui părintelui Filumen, care a fost de-a pururi pomenitul părinte Elpidie, am aflat că în ceasul în care părintele Filumen era înjunghiat la Fântâna lui Iacov, părintele Elpidie l-a auzit din Sfântul Munte strigându-i: „Mă taie, frate!“


Z.R.: Am auzit şi eu despre faptul acesta, care nu este ceva ciudat în Ortodoxie. Mulţi părinţi au harisma înainte-vederii şi pot afla ce se întâmplă departe de ei.

 

K.I.: Domnule Raptopoulos, nu am povestit nimic despre felul cum am fost ucis părintele Filumen.

 

Z.R.: A fost omorât în biserică. Ucigaşii au intrat înăuntru, l-au lovit cu toporul în frunte şi i-au scos ochii. Cu a doua lovitură, i-au rupt maxilarul. Părintele a alergat spre ieşire, ca să ceară ajutor, dar i-au tăiat picioarele de la genunchi. L-au omorât în timp ce săvârşea Vecernia şi purta patrafirul la gât. Paznicul a anunţat autorităţile, iar trupul lui sfânt a fost luat la Tel-Aviv, pentru autopsie. După cinci zile, trupul a fost predat Frăţiei Sfântului Mormânt. Trei ani mai târziu, în timpul înmormântării fericitului Claudiu, Arhiepiscopul Pellei, i-au deschis mormântul ca să vadă starea în care se găseau rămăşiţele sale pământeşti. Înainte de aceasta, avusese loc o minune.

Compatriotul nostru, părintele Sofronie, care era stareţ la Mănăstirea Sfântului Spiridon din Ierusalim, a fost cel care a pregătit trupul părintelui Filumen pentru înmormântare şi i-a păstrat degetul mic de la mână într-o cutiuţă. În zilele acelea, după moartea părintelui Filumen, s-a îmbolnăvit Paladie, Arhiepiscopul Iordanului. A făcut un atac cerebral şi a paralizat pe partea stângă. A stat la spital o săptămână. Într-o seară, părintele Filumen i s-a arătat în somn lui Sofronie şi i-a spus: „Să te duci la Arhiepiscop şi să-i spui că sunt aici“. Aşa că părintele Sofronie, convins că era vorba despre o poruncă, s-a sculat a doua zi, a luat degetul şi s-a dus la spitalul unde era Arhiepiscopul Paladie şi i-a făcut cruce pe tot trupul. După aceea, bolnavul s-a trezit şi s-a făcut bine.

Faptul acesta a stârnit curiozitatea oamenilor, care au vrut să vadă ce se întâmplase cu rămăşiţele sale pământeşti. Între timp, am vorbit cu Arhiepiscopul Paladie şi l-am întrebat dacă era adevărat. Mi-a răspuns: „Eu eram în comă. Ştiu doar că am avut atac cerebral şi m-am trezit sănătos. Mi s-a spus că, în timp ce dormeam, a venit la mine părintele Sofronie şi mi-a atins trupul cu degetul mucenicului Filumen“. Aceste cuvinte au fost, practic, o mărturisire.
În 1984, i-au scos trupul din mormânt şi l-au aşezat într-o raclă de sticlă, pe care au pus-o în Sfântul Sion. Cu toţii se închină la moaştele sale, fiind convinşi că părintele Filumen a fost primit în rândul sfinţilor lui
Dumnezeu.


K.I.: Nu cred să mai treacă mult până când Biserica îi va recunoaşte sfinţenia în mod oficial.

 

Z.R.: Părintele Filumen era un om atât de virtuos, încât se distingea de toţi ceilalţi monahi. Încă de mic s-a dedicat lui Dumnezeu, ducând o viaţă ascetică autentică. În fine, a fost învrednicit în zilele pe care le trăim să primească moarte mucenicească. Ce să mai spunem… Fericit eşti, părinte Filumen. Domnul te-a iubit mult. Te-a primit la El cu patrafirul la gât, ca să continui sfânta slujbă dinaintea jertfelnicului celui de sus, lângă tronul harului lui Dumnezeu.

 

Comments are closed.