01 Nov

O viață dedicată etnografiei

„Ca români, ar trebui să milităm mai mult pentru păstrarea tradiţiei“

Otilia Bălinișteanu

Simplitate, bun gust, pasiune pentru tradiţie, fascinaţie pentru lumea satului de altădată, o enciclopedie în materie de etnografie. Aşa ar arăta, fără exagerări, portretul Angelei Paveliuc Olariu, un om devotat unei meserii care se confundă cu viaţa însăşi, trăită într-un alt timp, cu alţi oameni, cu alte repere şi cu tot ce-a avut poporul ăsta bun, curat, autentic.

V-aţi petrecut copilăria în lumea fabuloasă a satului de demult. În ce măsură universul acela a influenţat preocupările dumneavoastră de mai târziu?

M-am născut în Basarabia, în comuna Ţipleşti, nu departe de Bălţi. Tata a făcut studiile teologice la Cernăuţi şi a fost numit preot acolo. Am ajuns la Corni, lângă Botoşani, după refugiu. Tata, ca preot refugiat, cu foarte mici posibilităţi materiale, a cumpărat cu greu o casă mică, veche de o sută de ani. Aşa că eu copilăria mi-am petrecut-o într-o casă tradiţională, aşa cum o numesc eu acum, ca etnograf. O casă cu două camere şi tindă la mijloc, având în camera de locuit vatra, cuptorul cu horn şi plita. Iar după cuptor, un spaţiu minunat, unde mă retrăgeam când primeam câte o pedeapsă binemeritată. Acesta este tabloul pe care-l păstrez în amintire: acea casă cu nişte camere modeste, cu nişte geamuri mici, prin care de-abia pătrundea lumina, cu vatra care ocupa un sfert din încăpere. Acolo îmi erau părinţii, acolo am fost înconjurată de dragostea adevărată, acolo, la lumina unei lămpi cu douăsprezece focuri, îmi citea tata din isprăvile lui Creangă, pe care, apoi, le mai repetam şi eu, acolo erau iernile acelea de basm. Aşadar, îmi amintesc cu multă plăcere de tot ce înseamnă viaţa la ţară, cu toate frumuseţile şi cu toată poezia ei.

Ca etnograf de mai târziu, lucrul acesta m-a ajutat, pentru că am înţeles foarte bine lumea satului, iar când am poposit, în cercetările mele, în toată România m-am simţit ca acasă.

Dar v-aţi gândit vreo clipă, în copilărie, că poate mai târziu veţi încerca să înţelegeţi lumea satului şi prin alte metode, decât cele care ţin de afectiv, de suflet?

Nu pot spune că m-am gândit la asta, pentru că perioada copilăriei mele a coincis cu cea în care preoţii erau persecutaţi. Iar eu, ca fiică de preot, la fel. După ce am plecat la Liceul teoretic de fete din Botoşani, am dus o existenţă extrem de modestă. Ca fiică de preot nu aveam dreptul la bursă, deşi învăţam destul de bine.

Dar mi-a plăcut toată viaţa să citesc. De aceea, când am început să pricep şi să mă gândesc la viitoarea mea carieră, am vrut să devin profesor de limba şi literatura română şi, dacă se poate, şi de istorie. În liceu citeam enorm, nu numai lecturile obligatorii, ci şi critica literară. Aşa se face că atunci când profesorul Alexandru Dima a venit, aşa cum se obişnuia în acea vreme, din partea Facultăţii de Filologie din Iaşi, să afle dacă există elevi pasionaţi, care doresc să urmeze astfel de studii, profesoara Elena Darie-Turuşanko m-a recomandat pe mine. Am terminat, deci, Filologia la Iaşi, în 1960, secţia Română-Istorie. După facultate, am fost repartizată ca profesoară la Dorneşti – Suceava, unde am stat o scurtă perioadă, apoi am ajuns la Şcoala din Corni, în comuna natală.

Profesoara devine etnograf

Parcursul dvs. profesional părea să aibă un curs bine definit. Cum aţi făcut trecerea către etnografie?

La un moment dat, la Corni, a venit o echipă de control de la minister. Eu eram dirigintă la clasa a VII-a, o clasă-model în şcoală. Începusem să fac un mic muzeu la şcoală. Toată activitatea mea a făcut o impresie foarte bună în rândul inspectorilor.

A trecut inspecţia şi, după vreo trei săptămânit, m-am trezit cu un telefon de la Regionala de învăţământ Suceava, să mă prezint acolo. M-am speriat, pentru că în continuare era o perioadă grea pentru copiii de preoţi.

Am ajuns acolo şi prima întrebare a fost: "Aţi fost vreodată în excursie prin nordul Moldovei?". Am crezut că nu-nţeleg bine. Ce excursie prin nordul Moldovei, când eu nu ştiam decât Iaşul şi Corni…

Mi-au spus apoi că merg cu ei într-o excursie în nordul Moldovei. M-am speriat, le-am spus că eu am ore a doua zi şi că nu pot să lipsesc. După ce m-au asigurat că nu e nici o problemă, ne-am urcat cu toţii într-o maşină Moskvici – asta a fost bomba – şi am pornit. Eram aşa de emoţionată că n-am scos o vorbă. Am ajuns la Câmpulung, iar acolo au oprit în faţa muzeului, chipurile să-l vizităm. S-a deschis uşa şi m-a întâmpinat un domn, cu un braţ de crizanteme albe, spunându-mi: "Bine aţi venit, tovarăşa directoare!" După ce m-au lăsat să mă dezmeticesc, mi-au spus că m-au numit directoarea muzeului, în urma inspecţiei pe care o făcuseră la Corni. Aşa a început o poveste minunată.

Acolo v-aţi ocupat de reorganizarea muzeului, centrându-l pe civilizaţia tradiţională a lemnului, o marcă a acestei zone. Cum a fost perioada aceea, care a constituit, practic, debutul dumneavoastră nu numai în etnografie, ci şi în muzeografie?

N-a fost meritul meu. Eram la început de carieră. Muzeul avea exponate deosebit de interesante, care probau faptul că în zona etnografică a Câmpulungului Moldovenesc se întâlnesc toate tehnicile de ornamentare artistică a lemnului. De aceea, trei mari etnografi de la Muzeul de Artă al Republicii din Bucureşti, Tancred Bănăţeanu, Milcana Pauncev şi Hedviga Formagiu, au venit cu ideea să transformăm muzeul, dintr-unul mixt, într-unul profilat numai pe civilizaţia tradiţională a lemnului. Împreună cu ei am alcătuit tematica. Eram numai ochi şi urechi să învăţ, că aveam de la cine. Aşa am trecut la organizarea muzeului, care s-a deschis în 1967.

Muzeul "Arta lemnului" din Câmpulung Moldovenesc este unic în ţară

Muzeul "Arta lemnului", aşa cum se prezintă acum, s-a păstrat în linii mari la fel ca la începuturi sau a mai suferit transformări?

Iniţial a funcţionat într-o clădire veche, foarte frumoasă, aproape de spitalul din localitate. Ulterior, când eu nu mai eram deja în Câmpulung, clădirea fostului consiliu raional a fost dată muzeului. Aşadar, a fost transferat tot inventarul muzeului în această clădire, aflată în centrul oraşului, dar s-a păstrat modul de organizare, ca şi concepţie. Acolo e epopeea lemnului, pornind de la materia primă şi mergând până la ocupaţii. Ţăranul român a gândit întotdeauna practic: trebuia să traiască, să aibă o casă în care locuieşte, să rodească ogorul. Dar, pe o anume treaptă a acestei gândiri practice, a apărut gustul pentru frumos, care s-a dezvoltat ca niciunde în altă parte. Toate uneltele erau înfrumuseţate prin crestare: coasa, jugul, sania, carul, bâta ciobanului, cu o întreagă poveste.

Muzeul de la Câmpulung este unic în ţară?

Da, este singurul muzeu din România specializat pe civilizaţia tradiţională a lemnului. Are şi un patrimoniu extrem de bogat. Îmi amintesc cum am bătut cu piciorul toate satele din zona Câmpulung pentru a aduna obiecte vechi de la oameni. Făceam câte 25 de kilometri pe zi. Este expus în muzeu un dulap vechi de lemn, pe care apare un splendid motiv solar: rozeta. Povestea lui: am mers la o bătrână din Demăcuşa, despre care aflasem că are un dulap straşnic. Am ajuns acolo, iar bătrânica mi-a spus foarte necăjită: "Ei, draguţă, daâ nu ţi-l dau. Eu mi-am pus cloştile la clocit în el şi mata nu ştii, că eşti tânără şi poate eşti de la oraş, daâ cloştile, dacă le iei de acolo, e nenorocire; nu mai fac pui". Eu nu voiam să renunţ în ruptul capului. I-am spus mătuşii că sunt fiică de preot şi că am văzut la mama cum se schimbă cuibarul (habar n-aveam!), am rugat-o mult şi am convins-o până la urmă. La sfârşit mi-a zis: "Iaca-ţi dau dulapul. Să te văd cum ai să-l duci". Eram în stare să-l târâi în spinare, numai să-l iau de acolo. Am găsit până la urmă doi băieţi şi am plecat cu dulapul. Acum e una din piesele deosebite ale muzeului.

Primul etnograf care a pus în valoare zona Botoşanilor

De aici aţi plecat la Botoşani. Cum s-a întâmplat?

Asta a fost tristeţea vieţii mele. După ce am deschis muzeul, s-a vorbit foarte mult în presă, a fost foarte apreciat. La vremea aceea, Muzeul din Botoşani rămăsese fără director, care tocmai ieşise la pensie. Au început telefoanele, să vin la Botoşani; mi-au promis şi locuinţă. La început nici nu voiam să aud. La Câmpulung se formase un colectiv sudat, o adevărată familie. Apoi eram legată de colecţia aceea, pentru că fiecare obiect îmi trezea o amintire. Toată lumea îmi spunea: "Cum, laşi muzeul tău de lemn şi te duci acolo, unde nu există nici muzeu etnografic?"

Mi-a scris tata să vin şi n-am rezistat, pentru că aveam un cult pentru părinţi. Am ajuns la Botoşani, am primit locuinţă, aveam tot ce-mi trebuie, dar n-aveam brazii, n-aveam spiritul acela al Bucovinei cu totul special. Un an de zile am suferit. Cred că am făcut o criză de dezadaptare la mediu.

Au urmat ani mulţi petrecuţi în Muzeul de la Botoşani şi o uriaşă muncă de cercetare a zonei etnografice a Ţării de Sus, o zonă insuficient sau deloc cunoscută până atunci.

Zona Botoşanilor, adică teritoriul dintre Siret şi Prut, era o pată albă pe harta etnografică a ţării. Toţi cercetătorii veneau să studieze până în Suceava, spunând despre Botoşani că este o zonă de interferenţe, pe unde au trecut şi polonii, şi tătarii, şi ruşii. Dar eu am găsit acolo lucruri foarte interesante: lăicere, scoarţe, prostiri, feţe de masă, toate de o valoare inestimabilă. Piese cu colorit vegetal, o ornamentică bazată pe nişte motive simbolice: arborele vieţii, motivul solar într-o diversitate de forme. Aşa am început să colecţionez şi să lupt pentru un muzeu etnografic la Botoşani. Muzeu care s-a şi înfiinţat apoi.

Ce particularizează zona aceasta, a Botoşanilor?

Zona aceasta are un anumit specific. Eu am studiat practic toate compartimentele civilizaţiei tradiţionale: istoricul, continuitatea de locuire, ocupaţiile, arhitectura laică şi religioasă, textilele de interior, obiceiuri, tradiţii, credinţe, meşteşuguri.

Există biserici în zona Botoşanilor foarte modeste la exterior, dar foarte valoroase în interior. Lucrul acesta se explică prin faptul că ţăranul de aici nu a avut la îndemână lemnul, cum era în zona de munte, unde pădurea cădea pe om. Şi-atunci şi-a manifestat talentul în interiorul bisericilor, în cheile de boltă, în încadramentul uşilor.

Arhitectura laică are iarăşi un aspect particular. Am descoperit în urma cercetărilor în jur de 50 de ratoşe. Ratoşele acestea aveau o arhitectură diferită de cele din restul ţării. Erau ca nişte mici cetăţui, care cuprindeau sub acelaşi acoperământ şi oamenii, şi avutul lor. Erau străbătute de un culoar central, unde intra căruţa cu tot cu marfa respectivă şi exista o apropiere a oamenilor, dar şi a oamenilor de animale. Acolo se deschidea sufletul oamenilor veniţi de cine ştie unde.

Apoi bogăţia textilelor de interior, de un rafinament extraordinar. Sunt valoroase printr-un colorit vegetal, care acolo s-a menţinut mai multă vreme decât în alte părţi, prin motivele utilizate. Dacă în satele de răzeşi femeile dispuneau de timpul lor cum doreau, în satele de clăcaşi femeile aveau timp liber doar iarna, când se aşezau la războiul de ţesut şi făceau adevărate opere de artă. Bogăţia şi valoarea lor constituie o marcă a acestei zone.

Aţi fost un călător toată viaţa. De la Botoşani aţi ajuns apoi la Iaşi.

Între timp îmi dădusem doctoratul, un lucru la care nici nu îndrăzneam să sper, pentru că nu aveam studii de specialitate. Am fost încurajată de marii etnografi cu care am lucrat, care mi-au sugerat că aş putea face o teză de doctorat care să însemne tocmai stabilirea unei noi zone etnografice pe harta ţării – zona aceasta a Botoşanilor, care nu figura nicăieri. Astfel că teza mea de doctorat s-a intitulat "Monografia de artă populară a zonei Botoşanilor" şi am susţinut-o în 1977.

Tentaţia pentru Iaşi era că puteam să-mi extind cercetarea în toată zona Moldovei. Aici am organizat un sector cu obiceiurile tradiţionale de iarnă, am construit şi realizat interiorul de Iaşi, am reorganizat Muzeul etnografic, am obţinut şi terenul pentru un muzeu al satului, un muzeu etnografic al Moldovei în aer liber, dar acesta, din cauza unor piedici, nu a mai putut fi pus în practică.

Tradiţia trebuie înţeleasă cu sufletul, nu doar cu mintea

Aţi bătut Moldova în lung şi-n lat, aţi făcut cercetări în toate zonele etnografice ale ţării. Cum aţi rezuma, într-o foarte scurtă descriere, satul românesc tradiţional?

Este matricea din care au izvorât valorile civilizaţiei noastre materiale, dar şi locul din care vin folclorul, lirica populară, literatura populară, obiceiurile, tradiţiile, meşteşugurile. Trebuie să fim mândri că avem o civilizaţie tradiţională atât de interesantă. Iar noi, etnografii, avem datoria să-i facem pe tineri să înţeleagă şi să perceapă cuvântul tradiţie cu sufletul, nu doar cu mintea.

Mai există în Moldova de azi sate tradiţionale?

Sate tradiţionale întru totul sunt din ce în ce mai puţine. Dar o să-ţi dau exemplul unui sat din judeţul Botoşani, Ibăneşti, cu o arhitectură moldovenească reprezentativă, case cu tindă şi două camere, cu obiceiuri care se păstrează încă (claca de scărmănat pene). Iată, deci, că s-ar putea păstra nişte rezervaţii etnografice, cum, din păcate, nu prea am făcut noi, românii.

Apropo de asta, noi, ca popor, ştim să ne conservăm tradiţiile, trecutul, zestrea pe care-o moştenim din vechime?

Nu e o noutate când spun că toate localităţile din apropierea oraşelor, unde a existat acel fenomen nociv pentru păstrarea tradiţiei – navetismul, au suferit foarte mult. Navetism însemnând transferul acesta de populaţie din lumea ruralului către oraşe, în aşa fel încât să nu fie nici orăşeni şi nici ţărani aşa cum trebuie.

Mai există enclave în zonele izolate, izolarea constituind, paradoxal, un lucru bun pentru păstrarea satului de altădată. Din păcate nu ştim cât o să mai găsim astfel de zone, pentru că generaţiile tinere manifestă insuficient interes pentru ceea ce înseamnă tradiţie, din nepricepere de cele mai multe ori, din neînţelegerea mesajului.

Ca români, ar trebui să milităm mai mult pentru păstrarea tradiţiei şi să încercăm s-o facem înţeleasă de cei tineri. Să sperăm că măcar muzeele noastre vor fi cele care vor păstra pentru veşnicie patrimoniul acesta uriaş şi să ne străduim să-l îmbogăţim acum, cât încă mai avem cu ce.

O viaţă dedicată etnografiei

Născută în 1938, în Basarabia, Angela Paveliuc Olariu şi-a petrecut copilăria la Corni, lângă Botoşani. Satul moldovenesc avea să-i prefigureze destinul, Angela Olariu fiind astăzi una dintre cele mai competente voci ale etnografiei româneşti.

Între 1964-1968 a fost director al Muzeului din Câmpulung Moldovenesc, transformându-l dintr-un muzeu mixt, într-unul specializat în cultura tradiţională a lemnului.

La Botoşani, între 1968-1977 a condus destinele Muzeului Judeţean, a realizat o imensă muncă de cercetare etnografică în tot judeţul, reuşind să demonstreze că această zonă "nu este o pată albă pe harta etnografică a României", a pus bazele Muzeului de etnografie din Botoşani, a reorganizat Casa Memorială "N. Iorga", Casa Memorială "George Enescu" din Liveni şi Muzeul memorial "G. Enescu" din Dorohoi şi a înfiinţat "Muzeul 1907" de la Flămânzi.

În 1978, s-a transferat la Muzeul etnografic al Moldovei din Iaşi, unde a activat până la pensie, desfăşurând şi aici o bogată activitate de cercetare.

A făcut cercetări în toate zonele etnografice ale ţării, iar rezultatele muncii s-au concretizat în 14 lucrări publicate până acum şi într-un uriaş material documentar.

După pensionare a fost consultant în cadrul Centrului de Creaţie Botoşani şi a sprijinit înfiinţarea unor muzee săteşti. Timp de 10 ani (1994-2004) a fost preşedinta Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române (SOFR) filiala Iaşi, a cărei membră este şi în prezent.

Sursa: www.doxologia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.