02 Ene

MONAHISMUL PRIGONIT

Sfântul Serafim de Sarov și MONAHISMUL PRIGONIT

 

“[…] Această temă este, incontestabil, una din cele mai adânci și mai greu de atins.Contemporanii, auzind din gura celor vii aceleași cuvinte pe care le citesc în Sfânta Scriptură, nu îi rabdă, îi socotesc nebuni și mândri, îi gonesc cu deplină conștiință a propriei lor dreptăți, ba chiar sincer gândesc că “aduc slujbă lui Dumnezeu (Io. 16:2). Și dacă nu am avea înaintea ochilor noștri pilda proorocilor, Apostolilor și Sfinților Părinți ai Bisericii, fără greș ne-am pierde și am deznădăjdui; pentru că ceea ce întâlnim este total opus a ceea ce dorim din tot sufletul. Noi tânjim către dragoste și întâlnim ură. Noi tânjim către unire, și drept răspuns primim respingere și sfâșieri. Dară culmea celor pomenite sunt evenimentele din Vinerea Mare. Această culme nimenea dintre oameni nu a atins și nu va atinge. Însăși Dragostea, Dumnezeu, s-a arătat în lume, pentru nemărginita Lui dragoste pentru ea, iar lumea L-a lepădat și L-a răstignit. În acea zi, cu adevărat stranie și înfricoșată, Hristos singur stătea înaintea judecății Stăpânirii Imperiului Roman, cel mai drept în acea vreme; și în sfârșit, înaintea judecății poporului simplu care se adunase în mulțimi în Ierusalim, de praznicul Paștilor. Și toți l-au osândit morții. Iar mai presus și mai mult decât toți, reprezentantul Bisericii Vechiului Legământ. Vrăjmășia lor nu s-a potolit nici cu moartea. Și după moarte, când stăpânirea s-a liniștit, când poporul, în deșertăciunea lui, deja uitase de El, slujitorii Bisericii nu încetau să-l urmărească.

Vorbesc despre cele de mai sus ca despre o lege duhovnicească în virtutea căreia, după cuvântul Apostolului Pavel, toți care voiesc cu bună-cinstire a viețui întru Hristos Iisus prigoni-se-vor (2 Tim. 3:12). Și aceasta este de neocolit. Dar mai mult, în momentul de față voiesc să evidențiez această lege încă și pentru că tot ce pășește pe această cale duhovnicească trebuie să aibă în vedere nu numai aspectul ei negativ, adică prigoana, dar și cel pozitiv – ca manifestarea unei anumite dreptăți a lui Dumnezeu, ca o pronie plină de purtarea de grijă pentru robii și slujitorii lui Dumnezeu, ca ceva de absolută trebuință pentru înșiși cei prigoniți. Sfântul Isaac Sirul spunea că dacă lui Pavel îi trebuia un “îmbolditor trupului” (2 Cor.12:7), ca să-l “bată peste obraz”, atuncea tacă toată gura – adica nouă tuturor ne trebuiesc acei îmbolditori, acele prigoane, ca niște condiții pentru înălțarea către cunoașterea lui Dumnezeu și a dragostei Lui; ca niște condiții neocolite nouă, pentru a păstra harul primit de sus.

[…]

Cuvântul despre monahism este deosebit de greu, mai cu seamă când despre el vorbește un monah. A spune că monahismul este “sarea lumii“, îndreptățirea a înseși existenței ei (fiindcă mai ales prin monahism se atinge țelul pus înaintea omului – îndumnezeirea, se înfăptuiește chemarea pusă în om de către suflul dumnezeiesc), înseamnă a stârni un vifor de indignare împotriva luiși. Când întâlnim această conștiință la Apostolul Pavel, ea nu stârnește nici un protest. Dar când un om viu vorbește despre ea, el neapărat “va fi scos afară”. Astfel de pilde ni s-au arătat în viețile sfinților, precum Cuviosul Simeon Noul Teolog și Cuviosul Serafim din Sarov.

Citiți cu atenție viața celui din urmă, și veți vedea câte prigoane a suferit din partea tuturor: chiar și de la episcopi, chiar și de la stareți, chiar și din partea fraților mănăstirii. Desigur, dacă ani de zile s-a ascuns în pădure, hrănindu-se cu lobodă, oare nu este limpede că mănăstirea nu-i dădea nici de mâncare? Nu putea să-și apere netulburarea, nu putea să-și apere libertatea decât pe calea îndepărtării și a înfrânării la culme. Ani de zile a tăcut, a trăit ca un ieșit din minți. Cu orișicine se întâlnea, cădea cu fața la pământ și rămânea așa până plecau oamenii, monahii, ca să nu spună nici un singur cuvânt, pentru că orice cuvânt ar fi întețit vrăjmășia împotriva lui. Ca un ieșit din minți, ca unul ce nu îngreuia mănăstirea materialmente cu nimic, mai era încă răbdat. Și așa au trecut zeci de ani până să iasă la slujirea oamenilor, după o vădită poruncă de sus; și nici după aceea nu a încetat să apară îndoielnic în ochii mai-marilor clericiNici printre frații mănăstirii nu se bucura de autoritate. Numai poporul l-a iubit și venea către el. Dacă ne uitam cu luare-aminte la viețile sfinților nevoitori, citindu-le cu dreaptă înțelegere, vom descoperi această lege duhovnicească aproape în toate cazurile. Excepțiile au fost extrem de rare. Și aceasta se întâmpla numai atunci când înaltele stăpâniri, bisericești sau statale, îi apărau și îi acopereau așa cum se cuvine.

Zicând “îi acoperea așa cum se cuvine”, vreau să adaog că printre credincioși sau ierarhi adesea se poate observa înclinarea de a veni în ajutor, dar aproape întotdeauna, la“înclinarea de a ajuta”, ei pun celui ce primește ajutorul condiții de un soi sau altul. Cu alte cuvinte, ei se vor implica în viața lor într-un fel sau altul; iar când condițiile lor nu se împlinesc, căci nu corespund căutărilor monahilor, atunci se retrage și ajutorul. Aceasta se poate observa din experiența întregii istorii a monahismului. Tocmai de acest fel de implicare cu prilejul ajutorului a condus la faptul că Sfântul Munte Athos s-a sustras de sub conducerea stăpânirilor. Mai târziu independența monahilor a fost întrucâtva stăvilită, dar totuși până astăzi mănăstirile de la Sfântul Munte rămân “stavropighice”. În aceste condiții, până astăzi mănăstirile se bucură de drepturi foarte ample de autogestiune. Și, în esență, supravegherea sau stăpânirea patriarhului de Constantinopol are caracterul de acoperire, și nu de implicare...”.

(in: Arhimandritul Sofronie, “Nașterea întru Împărăția cea neclătită“, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003).

 sursa:www.razbointrucuvant.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.