07 Feb

Mărturisirea lui HRISTOS

CUM TREBUIE MĂRTURISITĂ CREDINȚA (chiar și de către copii!)

ȘI CE AJUTĂ LA CONVERTIREA OAMENILOR LA HRISTOS?

(sursa: www.razbointrucuvant.ro)

– Mulți se plâng că elevul ortodox se simte izolat și marginalizat în școală. Deși lucrurile par că s-au limpezit demult, totuși el se pomenește înconjurat de colegi necredincioși care îl tachinează, îl subesti­mează sau râd de el. Cum poate fi rezolvată această problemă?

– Această problemă se poate rezolva numai pe ca­lea unirii părinților ortodocși și a copiilor lor. Înscrie­rea într-o școală sau gimnaziu cu profil ortodox este cea mai potrivită cale spre rezolvarea problemelor cu care se confruntă. Când însă lipsește beneficiul unui astfel de anturaj, părinții îl vor învăța pe copilul lor așa-numite-le „tactici de apărare”. Am vorbit despre tânărul diacon din biserica noastră. Când era elev, îl respectau toți în școală numai pentru că mergea la biserică și nu tăinuia de nimeni credința sa în Dumnezeu, deși pe atunci era un lucru neobișnuit. Când părinții își educă fiii în di­recția credinței, când reușesc să-i deprindă cu virtuțile, când le oferă cunoștințe duhovnicești, înțelepte, atunci aceștia îi vor depăși cu mult pe semenii lor necredin­cioși. Deși vor fi jigniți, clevetiți, respinși, totuși credința în Dumnezeu îi va ajuta să țină piept problemelor. În acest fel, vor deveni vii mărturisitori înaintea celorlalți.

În cărțile sale, Arhiepiscopul Ioan Sahovski descrie un moment din viața unei fetițe credincioase, mărturisit de profesoara acesteia. S-a întâmplat în anii ’30, când religia și credința erau prigonite. Bolșevicii au organizat cincinalul ateist, la care și-au propus să desființeze totalmente religia. În școala unde preda această profesoară învăța o fetiță dintr-o familie credincioasă. Avea 13 ani. Când profesorii au aflat că merge la biserică, au hotărât să o defăimeze în fața întregii școli. I-au adunat pe toți elevii și profesorii într-o aulă enormă și au exclus-o din organizația de pionieri. Apoi i-au chemat pe părinți și le-au ținut o „predică” științifico-ateistă. Părinții fetei însă nu s-au pierdut cu firea și au răspuns: Da, noi am educat-o pe fiica noastră în credința ortodoxă, dar ea este destul de matură ca să-și asume responsabilitatea faptelor și hotărârilor sale.”Astfel, o copilă a început să mărturisească Ortodoxia înaintea unei gloate înverșunate, îndrăcite. Toți râdeau de ea, o batjocoreau, o amenințau, dar ea le spunea cu tărie: „Orice mi-ați spune și orice mi-ați face, eu nu mă las de Dumnezeu. Eu merg și voi merge la biserică, orice ar fi”. Profesoara își amintește cum a rămas uluită de îndrăzneala acestui copil care își mărturisea credința înaintea unei gloate sălbatice. Ea se întreba de unde poate avea o ființă mică atât de multă tărie. După acest eveniment, ideile ateiste ale profesoarei s-au zdruncinat din temelii. În final, ea însăși a devenit creștin-ortodoxă, după care a emigrat. Iată câtă putere are credința și cum lucrează harul dăruit omului de către Dumnezeu. Menirea părinților este să descopere harul în copilul lor, să-l facă lucrător.

– Pentru a cunoaște creștinismul e nevoie de multă dorință și strădanie. În plus, omul trebuie să dispună de șansa aceasta. Ce l-ar putea determina pe tânăr să descopere frumusețea creștinismului și cum e bine să acționeze în scopul respectiv?

– Depinde mult de judecățile lui Dumnezeu, de ho­tărârile Proniei Sale. Și cât de departe sunt cerurile de la pământ, așa de departe sunt căile Mele de căile voastre și cugetele Mele de cugetele voastre (Isaia 55, 9). Apropierea oricărui om de Dumnezeu este o taină cunoscută numai de EI. La început, de regulă, în suflet apare o nemulțu­mire pentru traiul superficial, pentru viața bazată doar pe agonisirea bunurilor pe care o substituie dorința pentru cele curate, luminate, înțelepte, duhovnicești. Omul începe să caute. În cele din urmă, el înțelege că Dumne­zeu este toată lumina și liniștea de care are nevoie.

Omul nu percepe imediat acest lucru. La început, căutătorul vrea să-și vadă idealurile materializate în altă persoană. E valabil mai ales în cazul tinerilor pentru care iubirea reprezintă cel mai important aspect al vieții. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că e un lucru firesc, deoarece omul este o creație minunată și sublimă a lui Dumnezeu. De asemenea, el este o ființă neputincioa­să, pentru că sufletul aflat în căutare nu va fi mulțumit în totalitate nici de persoane, nici de oricare alt lucru. Probabil, cu ajutorul omului sau grație lui, sufletul Îl va înțelege pe Dumnezeu, va descoperi mai ușor calea cu­noașterii Sale. Cu toate acestea, până când sufletul nu-L va descoperi pe Dumnezeu Însuși, nu-și va găsi liniștea. Setea de absolut îl determină pe om să cerceteze, să descopere. El citește cărți, caută persoane care ar putea să-l îndrume și să-i vorbească despre Dumnezeu. Astăzi, bisericile sunt deschise. E bine să meargă în biserică, să se apropie de preot sau de tinerii inteligenți, instruiți, care există în fiecare lăcaș, să discute cu ei, pentru că tot cel ce caută găsește (v. Matei 7, 8). Mai devreme sau mai târziu, va găsi un om care îi va vorbi despre Dumnezeu. Nu atât cuvintele, cât exemplul și faptele acestuia vor vorbi de la sine.

– Cunosc o situație concretă de viață, când pilda unui preot de la țară a influențat atât traiul oame­nilor care comunicau direct cu el, cât și pe cel al pri­etenilor sau cunoscuților acelora. Eu împreună cu prietenii mei credeam în Dumnezeu, dar în mintea noastră era o mare harababură. De pildă, când vor­beam despre credință, un prieten destul de autoritar și important pentru mine în acea vreme se exprima așa: „Ei și? Ce vrei să fac acum? Să-mi agăț demon­strativ crucea la gât? Nu e normal”. Fiind student, el a fost trimis împreună cu colegii la practică, în col­hozul unui sătuc înfundat. Biserica de acolo era des­chisă. Astfel, a hotărât împreună cu un alt amic de-al său să discute cu preotul paroh. Dialogul ce a urmat i-a impresionat profund.

Apoi, imediat ce ne-am întâlnit, a început să-mi is­torisească cu elan despre cât de virtuos era preotul din acel sat, despre ochii săi sinceri și limpezi, lucru pe care nu-l văzuse la nimeni vreodată. Când a vrut să se împărtășească, el a mers și s-a spovedit la părin­tele respectiv, deși a parcurs o distanță destul de ma­re până acolo. Treptat, o parte din studenții grupei noastre au devenit credincioși, se încurajau reciproc pe calea mântuirii și frecventau din ce în ce mai mult biserica. De asemenea, colegii altor facultăți, chiar și unii profesori, ne-au urmat exemplul. Cei doi tineri care vorbiseră cu preotul din sat și alți cățiva prieteni de-ai lor au fost hirotoniți; o prietenă de-a mea este preoteasă și altele două s-au călugărit. Toate acestea s-au realizat grație părintelui din sătucul depărtat, care a reușit să dezvăluie esența credinței ortodoxe unor persoane cuprinse de duhul vremii.

– Vă voi istorisi și eu un caz uimitor de convertire. Odată, la un preot a venit un tânăr care i-a spus:

„Părinte, am venit să vă mulțumesc”.

„Pentru ce să-mi mulțumești?”, s-a mirat preotul.

„Pentru faptul că mi-ați arătat calea către Dumnezeu”. „Cum? Eu nu-mi amintesc cine ești. De fapt, nici nu te cunosc”.

„Poate că nu mă cunoașteți, dar eu vă cunosc. Unitatea în care îmi efectuam serviciul militar se afla în apropierea localității dumneavoastră. Într-una din duminici, fiind în trecere pe lângă biserică, am hotărât să intru un pic. Pe atunci nu mă interesa nimic din ce ține de Dumnezeu. Înăuntru nu era decât un singur om, care cânta în strană. La un moment dat, dumneavoastră ați ieșit la amvon și ați rostit predica într-o biserică pustie — pe mine nu m-ați observat, pentru că stăteam în spatele unei coloa­ne. Am fost cutremurat. M-au uimit nu atât cuvintele, cât faptul că predicați într-o biserică pustie. Erați senin și foarte încredințat în tot ceea ce rosteați, chiar dacă nu vă asculta nimeni. Impresionat de ceea ce vedeam, am înțeles că, de vreme ce le predicați, acele învățături au sens și importanță profundă. De multe ori îmi amintesc de gestul dumneavoastră, care m-a determinat să citesc Sfânta Evanghelie și să frecventez biserica. De aceea, am venit să vă mulțumesc”.

(în: Ieromonah Serghie Rabko, “Este posibilă mântuirea în secolul al XXI-lea?“, Editura Sophia, 2010)

 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.