09 Sep

Maica Domnului, cea pururea Fecioară

Întreaga învățătură dogmatică despre Maica Domnului poate fi rezumată în aceste două denumiri: Maica Domnului și cea pururea Fecioară. Ambele poartă pecetea autenticității Bisericii sobornicești, o pecete cu adevărat universală. Noul Testament mărturisește în mod vădit nașterea Mântuitorului din Sfânta Fecioară, mărturie care a devenit un element inseparabil al tradiției sobonicești. Acest lucru este mărturisit de asemenea și în Simbolul de Credință: «[…] S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara». Această sintagmă nu reprezintă o simplă relatare a unui eveniment istoric, ci o exprimare oficială, o mărturisire de credință.

Panagia-Kerkyra-0931-785x1024

Termenul «pururea Fecioară» (aeipárthenos) a fost decretat de către Sinodul V ecumenic (553). De cealaltă parte, termenul «Născătoare de Dumnezeu» (Theotókos) reprezintă mai mult decât un simplu nume onorific. Este, mai degrabă, o adevărată definiție dogmatică cuprinsă într-un singur cuvânt – Theotókos. La un moment dat, devenise piatra de încercare a adevăratei credințe și semnul distinctiv al Ortodoxiei încă dinainte de Sinodul III ecumenic de la Efes (432). Încă din secolul IV, Sfântul Grigorie de Nazianz îl avertizase pe Klidónios că «cine nu o recunoaște pe Sfânta Marie ca fiind Născătoare de Dumnezeu, se înstrăinează pe sine de Dumnezeu» (Epistola 101). Constituie o certitudine faptul că această denumire era larg folosită de sfinții Părinți în secolul IV, sau chiar și în secolul III (de pildă de către Origen, dacă e să dăm crezare istoricului Sokrátis, Istoria Bisericească, VII, 32 și textelor din seria catenaeComentariu la Luca, omilia 6 și 7, ed. Rauer 44.10 și 50.9). În orice caz, exista deja în tradiția creștină când a fost contestată și atacată de Nestorie și adepții săi. Termenul acesta nu poate fi întâlnit în Sfânta Scriptură, la fel cum nici termenul «de-o-ființă» (homooúsios) nu are temei scripturistic. Cu toate acestea, nu putem spune că la Nicea sau la Efes Biserica a greșit impunând folosirea unor termeni nescripturistici, fiindcă acești termeni existau deja în Sfânta Tradiție. Așadar nu a făcut altceva decât să exprime și să promoveze o credință și o convingere comună, care era mărturisită de secole în tradiția bisericească.

Desigur, este adevărat faptul că Sinodul III ecumenic nu-și propusese de la bun început cristalizarea învățăturii mariologice, ci a avut drept subiect dogma hristologică. Însă tocmai de aceea trebuia să aleagă și să stabilească drept criteriu absolut al dogmei hristologice un termen mariologic, care să servească ca deviză dogmatică în cadrul discuțiilor la nivel hristologic. Este vorba, într-adevăr, despre un cuvânt-cheie pentru întreaga Hristologie. Așa cum spune Sfântul Ioan Damaschin, «acest nume cuprinde întreaga taină a întrupării». De asemenea, Petavius este de părere că «quem in Trinitatis explicando dogmate omoousion vox, eumden hoc in nostro Incarmationis usum ac principatum obtinet theotokon homen». Scopul și imboldul pentru alegerea acestui termen sunt evidente: dogma hristologică nu putea fi expusă suficient de clar, dacă n-ar fi fost precedată de stabilirea unei învățături referitoare la Maica Domnului. În realitate, toate deviațiile și ereziile mariologice din zilele noastre au la bază concepții hristologice greșite sau vădesc o «neclaritate infiltrată în sânul Hristologiei». Nu putem vorbi corect despre Maica Domnului în contextul unei Hristologii defectuoase.

Teologii protestanți pur și simplu nu au nimic de spus despre ea. Însă, a o ignora pe Maica Domnului înseamnă a-L interpreta greșit pe Fiul ei. În altă ordine de idei, putem înțelege și descrie corect persoana binecuvântatei Fecioare numai în strânsă legătură cu Hristologia. Mariologia trebuie să reprezinte, fără doar și poate, parte integrantă în cadrul problemei întrupării și niciodată nu trebuie văzută ca un subiect aparte, independent. Cu alte cuvinte, nu trebuie să constituie un capitol facultativ sau întâmplător, nici nu trebuie văzut ca o anexă, ci ca aparținând întregului dogmatic. Taina întrupării o cuprinde și pe Maica celui întrupat. De multe ori, însă, această perspectivă hristologică a fost eclipsată de anumite exagerări evlavioase, de un pietism dus la extrem. Impulsul evlaviei trebuie să fie mereu ghidat și domolit de dogmă. De asemenea, trebuie rezervat un capitol special Mariologiei în cadrul dezbaterii referitoare la Biserică. În fond, învățătura despre Biserică nu este altceva decât o «Hristologie avansată», învățătura despre «întregul Hristos», totus Christus, caput et corpus.

Termenul Theotókos accentuează faptul că Pruncul născut de Maria nu era un simplu om, o persoană umană, ci Însuși Fiul cel Unul Născut al lui Dumnezeu («Unul fiind din Sfânta Treime»), Care S-a întrupat pentru noi. Cu siguranță că Acesta este piatra cea din colțul unghiului a credinței ortodoxe. Iată ce se spune în definiția Sinodului IV ecumenic de la Calcedon: «Urmând Sfinților Părinți, mărturisim Unul și același Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos […], Care S-a născut din Tatăl mai înainte de veci, după Dumnezeire, și Care, după omenire, în zilele cele mai de pe urmă, S-a născut din Sfânta Fecioară Maria, Maica lui Dumnezeu». Așa cum se poate constata, accentul cade pe identitatea absolută a Persoanei Logosului: «Unul și același», unus indemque, după expresia sfântului Leon. Dubla naștere a Logos-ului divin nu implică existența a doi Fii, așa cum susținea erezia nestoriană. Nu există decât un singur Fiu: cel născut din Sfânta Fecioară Maria este Însuși Fiul lui Dumnezeu. Așa cum spune sfântul Ioan Damaschin, Preasfânta Fecioară nu a născut «un om obișnuit, ci pe adevăratul Dumnezeu, întrupat, nu fără de trup». Același Fiul, Care, mai înainte de veci, S-a născut din Tatăl, «în zilele cele mai de pe urmă», S-a întrupat din Fecioara «în mod neschimbat». Acest lucru nu implică în nici un caz o confuzie a firilor. A «doua naștere» este tocmai întruparea. Faptul că Sfânta Maria a zămislit și născut un Fiu nu înseamnă că a luat existență o nouă persoană, ci că Fiul lui Dumnezeu, Care deja exista din veșnicie, S-a făcut om. Acest lucru fundamentează taina Sfintei Fecioare ca Născătoare de Dumnezeu. Căci, într-adevăr, Maternitatea (calitatea de mamă) Sfintei Fecioare vădește existența unei relații personale cu Fiul ei, Care, în același timp, este și Fiul lui Dumnezeu. Prin urmare, numele Născătoare de Dumnezeu reprezintă o consecință inevitabilă a faptului că Hristos este Dumnezeu-Om. Aceste două adevăruri merg împreună. Așadar dogma despre unirea ipostatică implică ideea referitoare la Maternitatea dumnezeiască.

Din păcate, în ultima perioadă, taina întrupării Logosului a fost tratată într-un mod cu totul abstract, ca și cum nu ar fi ceva mai mult decât o problemă metafizică sau o enigmă de tip dialectic. Cu foarte multă ușurință se pătrunde în dialectica infinitului și efemerului, a celor veșnice și a celor trecătoare, etc., ca și cum ar fi vorba despre niște simpli termeni de ordin logic sau metafizic. Dacă intrăm în acest joc, atunci ne pândește pericolul de a ne pierde scopul. Întruparea Logosului a fost un act dinamic al Dumnezeului viu, o intervenție personală din înălțimea Dumnezeirii necreate în modul de existență creat, coborârea Persoanei dumnezeiești sau, mai bine zis, coborârea lui Dumnezeu «în persoană».

Constatăm cu întristare că în multe tentative de reformulare a credinței ortodoxe într-un limbaj nou, contemporan, poate fi întrezărită o tendință subtilă, dar reală, de alunecare în docetism. Există tendința de a supra-accentua inițiativa dumnezeiască din cadrul întrupării într-o asemenea măsură, încât latura omenească a vieții Logosului întrupat pare să dispară treptat-treptat în imensitatea acestui «incognito al Fiului lui Dumnezeu». Identitatea nemijlocită a persoanei istorice a lui Iisus cu Fiul lui Dumnezeu tinde să fie respinsă în mod categoric. Întreaga însemnătate a întrupării este îngrădită într-un simbolism steril, iar Hristos cel întrupat este văzut mai degrabă ca reprezentantul unui principiu sau al unei idei respectabile (despre dragoste, milă, iertare), iar nu ca o Persoană vie. În ambele cazuri, sunt ignorate și încălcate consecințele firești ale întrupării, și anume înfierea noastră prin intermediul Persoanei umane a Logosului întrupat. În momentul în care «Cuvântul trup S-a făcut și S-a sălășluit întru noi», adică când «Hristos S-a pogorât printre noi», întreaga omenire a fost făcută părtașă unui eveniment, unui adevăr deosebit de real și important.

«Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege» (Gal. 4, 4). Aceasta reprezintă o mărturie scripturistică a tainei pentru care au luptat Sfinții Părinți la Calcedon. Care este însă sensul exact și scopul precis al expresiei «născut din femeie»? În general, maternitatea nu se epuizează în simplul fapt al nașterii. Am da dovadă de o orbire jalnică dacă am ignora însemnătatea duhovnicească a acesteia. Căci, într-adevăr, nașterea în sine duce la formarea unei strânse legături între mamă și copil. Această legătură, a cărei esență constă în iubire și afecțiune, este unică și reciprocă. Așadar avem oare dreptul să ignorăm aceste aspecte în ceea ce privește nașterea Domnului nostru Hristos din Fecioara Maria? Desigur, nici o subestimare de tip docetic nu-și are locul în cazul nașterii Mântuitorului, ca de altfel nicăieri în cadrul Hristologiei. Iisus a fost (și este) Dumnezeu veșnic, chiar și fiind în trup, iar Maria a fost (și este) Maica Sa, în adevăratul sens al cuvântului. Asta înseamnă că pentru Hristos Cel întrupat există o persoană umană specială – Maica Sa, cu care are o relație cu totul deosebită. Astfel, pentru Sfânta Fecioară, Hristos nu este numai Domn și Mântuitor, ci și Fiu. În caz contrar, întruparea nu ar fi fost autentică.

De cealaltă parte, Maria este o adevărată mamă pentru Copilul ei. Astfel, adevărul maternității sale umane nu e cu nimic mai prejos de taina maternității sale dumnezeiești. Cu toate că Pruncul era concomitent om și Dumnezeu, acest lucru nu diminuează cu nimic consecințele duhovnicești ale maternității Mariei, și nici nu înseamnă că Iisus putea eșua în a fi om adevărat sau în a răspunde dragostei materne ale celei ce L-a născut. Acesta nu este un simplu gând zadarnic, alimentat de vreun pietism exagerat. Pe cât de necuviincios este să penetrăm zona delimitată a legăturii neasemuite dintre Mamă și Pruncul sfânt, pe atât de impropriu e să ignorăm această taină. În orice caz, ar fi nedrept să o considerăm pe Sfânta Fecioară un simplu instrument, prin care Domnul nostru a luat trup omenesc. De altfel, o asemenea interpretare greșită a fost respinsă din start, în mod oficial, de către Biserică, care a decretat că Sfânta Maria nu este un simplu canal prin care a venit Domnul Hristos, ci este cu adevărat mamă, din care Domnul Și-a luat firea umană. Exact acest lucru accentuează și Sfântul Ioan Damaschin, care menționează că «Hristos nu a venit ca printr-o conductă, ci a luat din Preasfânta Maică fire omenească, asemenea nouă».

Maria «a aflat har la Dumnezeu». A fost aleasă și pusă în slujba tainei întrupării. Alegerea ei dinainte de veci i-a conferit un privilegiu și un loc aparte atât în cadrul umanității, cât și în cadrul întregii creații. Am putea spune că a trecut în spațiul transcendentului. Este și reprezentantă a neamului omenesc, dar și ceva mai mult decât atât. Aici avem de-a face cu o antinomie, din cauza alegerii sale de către Dumnezeu. Sfânta Fecioară ducea o viață sfântă. Se afla într-o relație deosebită și neasemuită cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime, chiar și înainte de întrupare, ca una care fusese aleasă să fie Mama Dumnezeului întrupat, tocmai pentru că întruparea nu a reprezentat un simplu fapt istoric, ci evenimentul în care s-a împlinit voia veșnică a lui Dumnezeu. Preasfânta Fecioară a dobândit un loc unic în cadrul planului divin al mântuirii. Prin întruparea Logosului, firea umană a fost reașezată în comuniunea cu Dumnezeu, comuniune care fusese distrusă din cauza căderii. Omenirea lui Iisus, căpătată prin intermediul Fecioarei Maria, a devenit puntea înălțată peste abisul păcatului. Însuși evenimentul întrupării reprezintă ceva cu totul nou pentru omenire, începutul unei noi omeniri, fiindcă prin ea S-a născut «omul cel nou», «noul Adam», «al doilea om, Domnul cel din ceruri».

De vreme ce Maria, Maica acestui «al doilea om», a participat la taina recrării lumii, era și firesc să fie numărată printre cei mântuiți, fiindcă și ea avea nevoie de mântuire. Fiul ei este Mântuitorul ei, în același fel în care este și Mântuitorul întregii lumi. Însă ea este singura ființă umană pentru care Mântuitorul lumii este și Fiu, însuși Copilul ei, pe Care L-a născut în mod real. Într-adevăr, Iisus, Cel ce S-a născut «nu din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu» (Ioan 1, 13) [acest verset se referă și la întrupare, și la renașterea prin botez], este «rodul pântecelui Mariei». Nașterea Sa supranaturală reprezintă prototipul unei noi existențe, marcând începutul nașterii noi și spirituale a tuturor credincioșilor, care nu este nimic altceva decât participare la omenirea sfântă, înfierea de către Dumnezeu, asemănarea cu «al doilea om», cu «noul Adam».

Mama acestui «al doilea om» a avut drumul ei aparte în cadrul acestei noi vieți. Nu exagerăm dacă spunem că pentru ea mântuirea a început mai devreme, în sensul că și-a însușit-o într-un mod personal și cu totul deosebit. «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri». În această sintagmă este vorba despre o «Theofànie» (arătare dumneziească) plină de har și de Duh Sfânt. «Umbrirea» constituie simbol al «Theofàniei». Iar Maria este cu adevărat «plină de har», gratia plena. Pentru ea, Buna-Vestire a fost un fel de Cincizecime înainte de vreme. Ne permitem să facem această paralelă curajoasă datorită rațiunii incomprehensibile a alegerii Sfintei Fecioare.

Într-adevăr, nu putem considera întruparea ca fiind o simplă minune metafizică, care nu are nici o legătură cu parcursul personal și existența persoanelor implicate în ea. Dumnezeu nu îl folosește pe om ca pe un instrument, pentru că îl vede ca pe o persoană vie. Așadar nu e posibil ca harul primit de Sfânta Fecioară în momentul în care a fost umbrită de puterea Celui preaînalt să fi avut o «structură mecanică». Este clar că poziția privilegiată pe care a dobândit-o Maria nu i se datorează ei, nici nu reprezintă o «răsplată» pentru «virtuțile» sale. La fel, plinătatea harului nu i-a fost dată drept recompensă pentru virtutea și calitățile sale, ci reprezintă darul liber al lui Dumnezeu, în sensul strict al cuvântului – gratia gratis data. Este vorba despre o alegere absolută făcută din veșnicie, deși nu fără condiții, întrucât era strâns legată de taina întrupării. Sfânta Maria își păstrează relația unică cu Dumnezeu și totodată capătă o titulatură cu totul deosebită: nu de simplă Fecioară (Parthénos), ci de Fecioară-Maică (Mitropárthenos), ca ceea ce a fost aleasă să fie Maica Domnului. Rolul pe care îl îndeplinește ea în cadrul iconomiei întrupării este dublu: pe de o parte asigură continuitatea neamului omenesc. Din această perspectivă, Fiul ei este, datorită «nașterii sale celei de-a doua», Fiul lui David, Fiul lui Avraam și al tuturor strămoșilor (acest lucru este accentuat în genealogia lui Iisus, în ambele sale variante). Așa cum spune Sfântul Irineu, Hristos «a recapitulat în persoana Sa marele catalog al umanității, a adunat în Sine toate neamurile împrăștiate de la Adam și Și-a asumat vechea cale a creării». Pe de altă parte, Sfânta Fecioară a vădit «un nou tip de naștere». Fiul ei este noul Adam, Cel care a schimbat și înnoit ordinea anterioară. Iar această schimbare începe exact în clipa întrupării. Sfântul Irineu pomenește de o recapitulare de la Maria până la Eva, pentru că Maria, Maica omului nou, participă activ la această înnoire. Firește, mântuirea a venit prin Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar Maria este Mama Sa, steaua care anunță răsăritul adevăratului Soare al mântuirii – sol salutis, amurgul zilei tainice (ambele expresii sunt luate din Imnul acatist).

Chiar și nașterea Maicii Domnului, într-un anume fel, aparține tainei mântuirii. «Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, a vestit bucurie la toată lumea. Că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru» (troparul Nașterii Maicii Domnului). Gândurile creștinilor nu rămân la nivelul de idei abstracte, ci urmăresc mereu latura personală a evenimentelor. Drept pentru care concep taina întrupării ca taină a Mamei și a Pruncului. Aceasta este cea mai sigură garanție împotriva docetismului abstract, căci apără sensul concret al Evangheliei. În tradiția răsăriteană, icoana clasică a întrupării o înfățișează mereu pe Sfânta Fecioară ținând în brațe pe Pruncul Hristos. Pentru că nici o icoană, nici o reprezentare iconică a întrupării nu este posibilă fără Sfânta Fecioară-Maică.

«Astăzi este începutul mântuirii noastre și arătarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Fecioarei se face si Gavriil harul îl binevestește» (troparul Bunei-Vestiri). Așa cum se știe, arhanghelul Gavriil i-a vestit Fecioarei voia dumnezeiască. Iar Fecioara nu a rămas indiferentă, ci a răspuns la chemarea dumnezeiască cu smerenie și credință: «iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău». Iar răspunsul ei pozitiv era exact ceea ce era necesar în acel moment. Ascultarea Mariei contrabalansează neascultarea Evei și astfel Fecioara devine a doua Evă, iar Fiul ei al doilea Adam. Acest paralelism a fost realizat foarte devreme. Cea mai veche mărturie o avem de la sfântul Iustin (Dialogul 100), în timp ce la sfântul Irineu găsim deja o concepție bine conturată, care inițial fusese corelată cu învățătura sa principală despre «recapitulare» (anakefaléosi). Așa cum Eva a fost înșelată de cuvântul unui înger (rău) și astfel s-a îndepărtat de Dumnezeu, încălcând porunca Sa, tot astfel Maria a primit Buna-Vestire din gura unui înger (bun) și a acceptat să-L primească pe Dumnezeu înlăuntrul ei, făcând astfel ascultare față de porunca divină. În timp ce prima a neascultat cuvântul Domnului, a doua a făcut ascultare, devenind astfel apărătoarea celei dintâi. Din cauza unei fecioare, neamul omenesc a intrat sub stăpânirea morții și tot printr-o Fecioară a fost mântuit, pentru a se restabili echilibrul dintre neascultarea Evei și ascultarea Mariei.

«Astfel, legăturile morții provocate de neascultarea Evei au fost dezlegate prin ascultarea Mariei, căci ceea ce o fecioară (Eva) a legat prin necredință, a fost dezlegat de altă Fecioară (Maria) prin credință». Această concepție era răspândită mai ales în învățătura catehetică atât a Răsăritului, cât și a Apusului. «Este o mare taină faptul că din cauza unei femei am moștenit moartea și tot printr-o femeie ni s-a născut viața», spune Fericitul Augustin. În aceeași notă se situează și constatarea Fericitului Ieronim, conform căreia «prin Eva am gustat moartea, iar prin Maria viața».

Întruparea a fost cu siguranță o acțiune dumnezeiască. Înainte de a fi un semn prin care s-a arătat atotputernicia lui Dumnezeu, a fost mai întâi o manifestare a dragostei și afecțiunii Sale. Această acțiune mântuitoare a Dumnezeirii lansează un nou apel către libertatea omului, așa cum s-a întâmplat și în cazul creării ființelor raționale. Desigur, inițiativa Îi aparține lui Dumnezeu. Întrucât însă, calea mântuirii aleasă de El presupunea asumarea firii umane de către o Persoană dumnezeiască, omul trebuia să ia parte în mod concret și activ la această taină. Datorită răspunsului său pozitiv la decizia izbăvitoare a iubirii dumnezeiești, Maria a devenit reprezentanta întregului neam omenesc. Am putea spune că a însumat în persoana sa întreaga omenire. Acceptarea bucuroasă a lucrării mântuitoare a Dumnezeirii, exprimată atât de frumos în cântarea «Mărește sufletul meu pe Domnul…», a fost un act de libertate. Este vorba despre libertatea ascultării, și nu a inițiativei; în orice caz, este o libertate adevărată, o libertate care denotă iubire, evlavie, smerenie, încredere, în ultimă instanță o libertate de conlucrare.

«Maria a conlucrat de bună voie la planul iconomiei dumnezeiești» – în asta constă libertatea exprimată de ea. Harul lui Dumnezeu nu poate niciodată să acționeze în mod mecanic, ci trebuie să fie acceptat prin ascultarea și plecarea de bună voie a omului. În cazul de față, Maria a acceptat să devină Maica Dumnezeului întrupat. Trebuie să subliniem faptul că era, într-adevăr, potrivită pentru a îndeplini acest minunat rol, în virtutea căruia fusese pregătită de către Însuși Dumnezeu. Oare putem stabili cu exactitate natura și sensul acestei pregătiri? Mai degrabă putem spune că ne aflăm în fața unei importante antinomii (la care ne-am referit și puțin mai sus). Fecioara era reprezentanta neamului omenesc căzut, a vechiului Adam, dar în același timp era și a doua Evă. Odată cu ea începe noua creație. Fusese aleasă prin voia dumnezeiască mai dinainte de veci, însă această alegere nu a distrus reciprocitatea esențială față de restul umanității. Putem oare să dezlegăm acest mister al antinomiei pe cale logică?

Dogma romano-catolică despre Imaculata Concepție a Fecioarei Maria reprezintă o tentativă de rezolvare logică a acestui mister. Însă rezolvarea propusă de aceasta este valabilă numai în cadrul unei concepții unilaterale și cu totul insuficientă despre păcatul strămoșesc. În afara acestui context strict delimitat nu are nici o valabilitate. În fond, această dogmă este o complicație inutilă și o terminologie nereușită, care nu face nimic altceva decât să umbrească adevărul incontestabil al credinței sobornicești. «Privilegiile» Maternității dumnezeiești nu depind de «absolvirea de păcatul strămoșesc». Deplinătatea harului i-a fost dăruită Fecioarei, care și-a păstrat curățenia sufletească cu harul Sfântului Duh. Însă acest lucru nu a însemnat anularea păcatului. Păcatul a fost omorât numai pe lemnul Crucii. Până atunci nu era posibilă nici o excepție de la păcat, deoarece aceasta era starea comună și generală a întregii omeniri. Deci nu în momentul întrupării a fost omorât păcatul, deși aceasta a marcat inaugurarea noii creații. Întruparea nu a reprezentat decât fundamentul și punctul de plecare a lucrării mântuitoare a Domnului. Însuși al doilea Adam intră în plinătatea slavei prin porțile morții.

Lucrarea mântuirii este un act complex. Trebuie să distingem cu multă atenție stadiile sale, cu toate că ele reprezintă un tot unitar în voia unică și veșnică a lui Dumnezeu. Unite în cadrul planului din veșnicie, în desfășurarea lor temporală, stadiile se reflectă unul într-altul, iar etapa finală se întrezărește deja în etapele anterioare. A existat un real progres în istoria mântuirii. Maria a avut harul ca cea din care s-a născut Mesia, dar acest har nu era deplin, de vreme ce lucrarea mântuirii încă nu fusese înfăptuită. Curăția ei personală era posibilă chiar și într-o lume încă neizbăvită sau, mai bine zis, într-o lume aflată pe cale de a fi izbăvită… Problema teologică care se pune este alegerea dumnezeiască. Mama și Pruncul sunt strâns legați în decizia unică de întrupare. Ca eveniment, întruparea reprezintă tocmai momentul de cumpănă al Istoriei, un moment cu totul antinomic: aparține și trecutului și prezentului. Trebuie să stăm cu evlavie și frică de Dumnezeu în fața importanței tainei.

Cea mai adâncă experiență a Maicii Domnului este ascunsă de la fața noastră. Nimeni vreodată nu va putea împărtăși această experiență unică tocmai din cauza naturii ei. Fiindcă este vorba despre taina persoanei Fecioarei. De aceea dogmatica Bisericii tace în cazul Mariologiei. Sau dacă vorbește, vorbește într-o limbă cu totul sfântă, într-o limbă plină de metafore și imagini antinomice. Nu există nici un motiv să admitem faptul că Fecioara a înțeles îndată – în toată plinătatea lor – toate consecințele privilegiului oferit ei de către Dumnezeu. La fel, nu există nici un motiv să înterpretăm mot-a-mot «plinătatea» harului, adică faptul că include toată perfecțiunea posibilă și întreaga varietate de daruri spirituale. Pentru ea, această plinătate însemna faptul că era plină de har. Desigur, este vorba despre o «plinătate cu totul deosebită», despre harul Maicii Domnului, al pururea Fecioarei, al Miresei nenuntite. Cu adevărat, Fecioara avea propriul ei drum duhovnicesc, propria «doză» de har, care i-a permis să înțeleagă treptat-treptat sensul complet al tainei mântuirii și să aibă propria ei contribuție la jertfa de pe Cruce: «prin sufletul tău va trece sabie».

Lumina completă a strălucit abia la Înviere. Până atunci, Iisus încă nu fusese slăvit. După Înălțare, o aflăm pe Fecioara printre cei doisprezece ucenici, în centrul activității Bisericii. Un lucru este cert: Fecioara se afla mereu sub înrâurirea salutării și înștiințării îngerești din momentul Binei-Vestiri, precum și a tainei de necuprins a nașterii feciorești. Și cum era posibil să nu fie adânc marcată de acest lucru?

Taina experienței sale deosebite este ascunsă de la fața noastră. Putem oare să încercăm să pătrundem în adâncul acestei taine fără să cădem în pericolul de a o trăda? «Iar Maria păstra mereu aceste cuvinte, punându-le în inima sa». Viața ei lăuntrică trebuia să fie dedicată în întregime acestui eveniment fundamental al nașterii Mântuitorului. Pentru că, într-adevăr, pentru ea, taina întrupării a reprezentat și taina existenței personale. Starea ei existențială era unică și cu totul deosebită. Ea însăși urma să se bucure de o cinste fără precedent. Aceasta este poate esența postulatului ei deosebit, care constă în faptul că a rămas pururea Fecioară. Desigur, fecioria nu constituie o simplă stare trupească sau o însușire firească, ci, mai întâi de toate, este o stare lăuntrică, duhovnicească, fără de care fecioria trupească nu ar fi avut sens. Denumirea de «pururea Fecioară» înseamnă, cu siguranță, ceva mai mult decât o simplă stare «fiziologică». Nu se referă numai la nașterea din postura de Fecioară și nu implică numai excluderea oricărui amestec trupesc (care oricum ar fi fost cu totul nefondat, dacă credem cu adevărat în nașterea din Fecioară și în Dumnezeirea lui Hristos). Cu alte cuvinte, nu numai că elimină din start orice aluzie la vreo formă de plăcere sau patimă trupească, sau la tulburarea minții sau a inimii, întrucât intergritatea și neprihănirea trupească nu este decât semnul curăției lăuntrice. Cel mai important lucru este, desigur, curăția inimii, această condiție absolut necesară pentru a deveni «vasul ales al Dumnezeirii». Curăția inimii constă în libertatea față de patimi, în neprihănirea lăuntrică, care reprezintă esența vieții duhovnicești. Așa cum menționează Sfântul Ioan Damaschin, curăția inimii se vădește în libertatea față de patimi și pofte trupești și înstrăinarea față de gândurile viclene. Putem spune că sufletul ei era locuit numai de Dumnezeu și că întreaga ei existență era dedicată cu totul iubirii dumnezeiești. De aceea nu avea nici o patimă, căci dobândise fecioria minții, sufletului și trupului: «pururea Fecioară și la minte, și la suflet și la trup».

În altă ordine de idei, întreaga ei viață era îndreptată și dedicată lui Dumnezeu. Într-adevăr, pentru a deveni «roaba lui Dumnezeu» trebuia să fie pururea Fecioară și liberă de orice legătură trupească. Fecioria duhovnicească, de care am pomenit mai sus, înseamnă neprihănire, dar nu «perfecțiune», nici scutire de ispite. Însuși Domnul Hristos nu a fost scutit de ispite. Știm foarte bine că a fost ispitit de diavol în deșert. Așadar și Fecioara a avut parte de ispite, dar le-a învins datorită credinței sale neclintite și statorniciei în chemarea lui Dumnezeu.

Este de netăgăduit faptul că, în general, iubirea de mamă înseamnă jertfă și lepădare de sine de dragul copilului. Acest lucru este valabil cu atât mai mult în cazul Maicii Domnului, al cărei Prunc era Însuși Fiul Celui Preaînalt, Mesia, Cel ce vine întru numele Domnului, fapt mărturisit chiar de ea în cântarea «Mărește sufletul meu pe Domnul», care este un imn de laudă și mulțumire adresat lui Dumnezeu. Drumul său a fost unul unic, ca una care a primit făgăduințele slavei în inima sa. Fidelitatea și supunerea ei totală față de voia Domnului se vădește în faptul că Acesta «a căutat spre smerenia roabei Sale» și că «mi-a făcut mie mărire Cel puternic», adevăr mărturisit și de Sfântul apostol Pavel: «și femeia nemăritată și fecioara poartă grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă și cu trupul și cu duhul» (I Cor. 7, 34). Fecioria Sfintei Maria și-a găsit împlinirea firească în sfințenia și cinstea deosebită de care aceasta s-a învrednicit.

Cardinalul Newman, în cunoscuta sa scrisoare către E. B. Pusey D.D., trimisă cu ocazia publicării de către acesta din urmă a lucrării sale Eirenicon (1865), zice: «Teologia este preocupată de supranatural și tinde mereu spre taină, pe care rațiunea nu o poate explica sau interpreta. Gândirea ei străbate până în străfundurile credinței. A încerca să o descrii sau să o completezi e ca și cum te-ai încumeta să cuprinzi abisul. Fericitul Augustin ne avertizează că, dacă vom încerca să găsim și să unim capetele liniilor care tind spre infinit, nu vom reuși decât să ajungem să ne contrazicem pe noi înșine».

Tradiția creștină poate fi interpretată numai plecând de la precepte dogmatice. Nici un argument pur istoric nu se poate dovedi a fi suficient de potrivit. Toate chestiunile teologice trebuie analizate din perspectiva întregului credinței creștine, și nu independent de aceasta. Întrebarea care se pune este următoarea: primești cu adevărat credința Bibliei și a Bisericii, primești și rostești Simbolul de credință așa cum a fost el scris și stabilit dintru început și crezi cu adevărat în adevărul întrupării? Se cuvine în acest punct să cităm din nou din Newman: «Când ne gândim că (Sfânta) Maria a născut, a alăptat și a ținut în brațe Veșnicia sub forma unui Prunc, ce obstacol ar putea stăvili revărsarea de gânduri care decurg din această dogmă? Cine nu este cuprins de evlavie și uimire gândindu-se că o ființă creată a ajuns atât de aproape de esența dumnezeiască?». Din fericire, acest teolog romano-catolic nu se lasă dominat numai de precepte raționale, ci este călăuzit și de credință: «credo ut intelligam». Credința ancorată în experiența Bisericii este cea care luminează rațiunea. Acest teolog se lasă condus de autoritatea Bisericii, de tradiția ei vie. Taina întrupării se continuă în Biserică, care este Trupul lui Hristos, iar «consecințele» sale se vădesc și se descoperă în trăirea și participarea la tainele bisericești.

În comuniunea Sfinților, care este Biserica cea una, sfântă și sobornicească, taina Omului nou se descoperă ca un nou mod de existență. În această perspectivă nouă, în cadrul Trupului tainic al lui Hristos, persoana Sfintei Fecioare apare în toată splendoarea și slava ei. Biserica consideră că acesta a ajuns la starea de desăvârșire; o vede unită și neseparată de Fiul ei, Care «șade de-a dreapta Tatălui». O vede în plinătatea vieții: «mutatu-te-ai la viață, fiind Maica vieții». «Pe Născătoarea de Dumnezeu, cea întru rugăciuni şi ajutor neadormită, nădejdea cea neschimbată, mormântul şi moartea nu o au ţinut, căci ca pe Maica Vieţii a mutat-o la viaţă Cel ce S-a sălăşluit în pântecele ei cel pururea fecioresc» (troparul și condacul Adormirii Maicii Domnului). Din nou trebuie spus faptul că aceasta nu este o răsplată, un premiu pentru curăția și virtutea ei, ci mai degrabă «consecința» cinstei de care s-a învrednicit devenind Maică și Născătoare de Dumnezeu.

Biserica triumfătoare este prin excelență un spațiu al cultului divin. Existența ei este asociată cu participarea vie la iubirea mântuitoare a lui Hristos. Cuprinderea sa în Hristos, Care este esența ei și a întregii suflări creștine, înseamnă, mai întâi de toate, cuprinderea în iubirea nemărginită a lui Hristos, în virtutea căreia S-a jertfit pentru om. În această Biserică există un loc special pentru cea care este unită cu Mântuitorul lumii printr-o legătură unică de iubire și afecțiune maternă. Născătoarea de Dumnezeu este, cu adevărat, mama tuturor celor vii, a tuturor creștinilor, a celor născuți și renăscuți în duh și adevăr. Legătura sa afectivă cu Fiul său și-a găsit împlirea desăvârșită. Biserica nu insistă prea mult asupra dogmelor referitoare la tainele existenței ei personale, pentru că taina Fecioarei este aceeași cu taina Bisericii. Mater Ecclesia și Virgo Mater nasc viața cea nouă. Ambele se roagă continuu (orantes). Biserica îi cheamă necontenit pe credincioși, oferindu-le hrana duhovnicească, care izvorăște din aceste taine ale credinței, care sunt și taine ale existenței, ale unei destinații spirituale. În Biserică, credinciosul învață să-L slăvească pe Hristos, dimpreună cu toată ceata sfinților, ale căror nume au fost scrise în ceruri. În centrul acestei slăvite cete de sfinți, credinciosul vede chipul Maicii Domnului și Mântuitorului nostru, al celei care este «mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii» și «care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul» a născut. În lumina acestei vederi și în duhul acestei credinței teologul trebuie să-și împlinească lucrarea de interpretare a tainelor dumnezeiești față de cei care căută adevărul în frumusețea negrăită a întrupării. Taina întrupării nu ar fi fost posibilă fără cea care are un nume unic și preaslăvit: Maria, de Dumnezeu Născătoarea și Maica Dumnezeului întrupat.

Sursa: Părintele Gheorghe Florovsky, Θέματα Ορθοδόξου Θεολογίας (Subiecte de Teologie Ortodoxă), editura Ártos zoís, pp. 125-138.

http://www.pemptousia.ro/2013/05/maica-domnului-cea-pururea-fecioara/#sthash.nehQgYOP.dpuf

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.