15 Oct

Islamul și creștinismul

DSCF5199Acest articol a fost scris în contextul istoric al anului 1998, înainte de evenimentele de la 11 septembrie, în vreme ce anumite state occidentale îi sprijineau pe musulmanii din Kosovo. Mare parte din cele scrise atunci de Î.P.S. Ierotheos Vlachos sunt valabile, însă, şi astăzi.

În ultimul timp observăm o apropiere între lumea apuseană şi religia musulmană, islam. Musulmanii devin tot mai numeroşi în societăţile apusene, dezvoltându-se tot mai multe comunităţi, construind moschei în locuri foarte la vedere. În afara Europei, am sesizat un astfel de avânt la Vancouver, în Canada. Atracţia creştinilor apuseni faţă de islam se observă, pe de o parte, din studierea Coranului, pentru care se organizează congrese şi conferinţe etc., iar pe de altă parte, din atitudinea statelor creştine faţă de statele în care religia islamică este predominantă. Desigur, concomitent, există o teamă a apusenilor faţă de extinderea islamului.

Astăzi vedem o strânsă conlucrare între guvernele apusene şi statele musulmane, dar şi o trecere cu vederea a popoarelor ortodoxe. Exemplul concludent este ceea ce se petrece acum în spaţiul balcanic. Cred cu tărie, şi o pot dovedi, că acest lucru nu este doar o strategie diplomatică de pe tabla de şah internaţională ce are de-a face numai cu interese politice şi economice, ci este o strategie ce are legătură cu mentalitatea omului apusean.

S-a observat foarte corect faptul că istoria trebuie să fie studiată împreună cu teologia, şi invers. Este cert faptul că opţiunile istorice au produs în spaţiul apusean anumite denaturări, la fel cum înstrăinarea teologică a avut drept consecinţă apariţia unor daturi ideologice şi politice istorice. Mai exact, toate sistemele şi curentele politico-ideologice care au apărut în Apus, precum capitalismul, marxismul, agnosticismul, ateismul, iluminismul, nihilismul etc., provin din rezistenţa faţă de o teologie care s-a îndepărtat de cadrele teologice originare (autentice) ale Bisericii Ortodoxe.

Din acest punct de vedere trebuie să vedem şi apropierea dintre creştinismul apusean şi islam. Sunt absolut sigur, chiar dacă la prima vedere pare paradoxal, creştinismul apusean (papismul şi protestantismul) sunt mai înrudite teologic cu islamul decât cu ortodoxia. În Apus predomină punctul de vedere al teologului protestant Adolf von Harnack, cum că ortodoxia reprezintă latura idolatră a creştinismului. Astfel, în teologia şi modul lor de viaţă, apusenii îi înţeleg mai uşor pe musulmani decât pe ortodocşi.

***

Moscheea Baitul Futuh din Londra

Moscheea Baitul Futuh din Londra

Nu pot dezvolta mai mult aici acest aspect esenţial, din punctul meu de vedere, ci doar să subliniez anumite chestiuni, pe scurt.

În islam e vorbeşte mult despre unicitatea lui Dumnezeu, desigur şi despre esenţa Lui, aşa după cum a fost dezvoltată abordarea de către sufismul modern, concomitent cu o devalorizare a lui Hristos şi, din această cauză, nu se poate dezvolta o legătură de dragoste între Dumnezeu şi oameni. Această atitudine teologică este percepută de creştinii occidentali, din moment ce şi aceştia vorbesc despre esenţa pură a lui Dumnezeu, despre fiinţa Lui, iar nu despre persoană cu sensul şi înţelesul dezvoltate de Părinţii veacului al IV-lea, care puneau semn de egalitate între persoană (πρόσωπο) şi ipostas (υπόσταση).

În Apus predomină „esenţialismul”, iar acolo unde vine vorba de persoană, aceasta este înţeleasă anipostatic, un simplu personalism. Astfel, ontologia persoanei şi relaţiile interpersonale, ipostatice, sunt de neconceput creştinilor apuseni.

Coranul este caracterizat de antropocentrism, având un caracter realist, socio-politic. Atunci când, mai târziu, în cadrul islamului a apărut sufismul, s-a dezvoltat un misticism înrudit cu neoplatonismul. Occidentalii sunt caracterizaţi de aceeaşi mentalitate, sociologizând Evanghelia şi desprinzând-o de caracterul ei ontologic […]. Tradiţia grec-ortodoxă persistă în abordarea problemelor ontologice şi, fără să altereze teologia ori Cuvântul lui Dumnezeu, consideră fenomenele sociale în aceleaşi cadre teologice autentice, fără să secularizeze mesajul Revelaţiei.

Islamul promite o fericire (ευδαιμονία) seculară, lumească, satisfacerea tuturor dorinţelor şi simţurilor credincioşilor, dar şi o fericire (ευδαιμονία) sufletească după moarte, rezervată credincioşilor lui Allah. Creştinii occidentali percep mai uşor acest tip de fericire decât viaţa ascetică a Bisericii Ortodoxe, pentru că ascetica are ca obiectiv transcenderea fericirii (eudaimoniei).

Aceeaşi relaţie o sesizăm şi în alte categorii, precum chestiunea izvoarelor credinţei. Pentru musulman, Coranul este revelaţia lui Dumnezeu, iar mântuirea credinciosului depinde de această carte şi de recunoaşterea ei. Această concepţie o întâlnim şi la creştinii occidentali, pentru care Sfânta Scriptură reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu şi unicul izvor de credinţă, drept pentru care occidentalii percep mai uşor punctul de vedere musulman cu privire la Revelaţie, iar nu cel ortodox, conform căruia Evanghelia nu este Revelaţia, ci interpretarea acesteia. Aceeaşi relaţie o vedem între musulmani şi occidentali şi în cazul războiului, al teocraţiei etc., despre care, însă, nu putem vorbi aici nici măcar telegrafic.

* * *

Repet, relaţia dintre state, tradiţii culturale şi religii nu trebuie să o vedem numai prin prisma foloaselor politice, ci în cadre teologice. Din acest motiv, în Grecia de astăzi trebuie să acordăm o mare atenţie specificităţii Tradiţiei Ortodoxe şi, desigur, expresiei ei autentice, şi cu aceasta să întărim Neamul, pentru că ea este cea care constituie fondul nobleţei noastre. Ea nu poate fi percepută nici de creştinii occidentali, nici de musulmani, şi, astfel, ea dă caracter conştiinţei noastre de sine. ipografi nafpaktou_gif

sursa: http://www.pemptousia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.