04 May

Înțelepciunea Sfinților Părinți – CONȘTIINȚA

Conștiința este o simțire a duhului omenesc, subțire, luminoasă, care deosebește binele de rău. Această simțire deosebește mai limpede binele de rău decât mintea.

 

Este mai greu să amăgești conștiința decât mintea. Și cu mintea amăgită, care e sprijinită de voia iubitoare de păcat, conștiința se războiește îndelung.

 

Conștiința este legea firească.Conștiința l-a călăuzit pe om până la Legea scrisă. Omenirea căzută și-a însușit treptat un fel nepotrivit de a gândi cu privire la Dumnezeu, cu privire la bine și rău: rațiunea cu nume mincinos a împărtășit nedreptatea sa conștiintei. Legea scrisa a devenit un lucru de neapărată trebuință pentru călăuzirea spre adevărata cunoștință de Dumnezeu și spre lucrarea bineplăcută Lui.

Învățătura lui Hristos, pecetluită de Sfântul Botez, tămăduiește conștiința de viclenia cu care a molipsit păcatul (Evr. X, 22). După ce ni s-a înapoiat, lucrarea cea dreaptă a conștiinței e sprijinită și înălțată de ur­marea învățăturii lui Hristos.

Starea de sănătate a conștiinței și lucrarea ei cea dreaptă sunt cu putință numai în sânul Bisericii Orto­doxe, fiindcă orice gând nedrept primit de om are înrâurire asupra conștiinței, abătând-o de la lucrarea ei cea dreaptă.

Păcatele de bună voie întunecă, înăbușă, adorm conștiința.

Orice păcat necurățit prin pocăință lasă o întipărire vătămătoare în conștiință.

Viața păcătoasă îndelungată, aleasă în chip liber, omoară oarecum.

A omorî conștiința este, de fapt, cu neputință. Ea îl va însoți pe om până la înfricoșatul județ al lui Hristos: acolo îl va da în vileag pe cel ce nu a ascultat-o.

După tâlcuirea Sfinților Părinți, [pârășul] omului pomenit în Evanghelie (Mt. V, 25) este conștiința. Întocmai: ea este un “vrăjmaș” […] fiindcă se împotrivește oricărei întreprinderi potrivnice Legii lui Dumnezeu pe care o facem.

Păstrează pacea cu acest “pârâș” pe calea ta către cer, în vremea vieții pământești, ca să nu te pârască în vremea când se va hotărî soarta ta pentru veșnicie.

Spune Scriptura: Mântuiește din rele sufletul martorul credincios (Pilde XIV, 26). Martorul credincios este conștiința nespurcată: ea izbăvește sufletul ce ia aminte la sfaturile ei, de greșale până va veni moartea și de mun­cile veșnice după moarte.

Precum tăișul cuțitului e ascuțit de gresie, așa și conștiința e ascuțită de Hristos: ea se luminează prin învățarea poruncilor evanghelice și se ascute prin pli­nirea lor.

Conștiința luminată și ascuțită de Evanghelie arată omului, cu de-amănuntul și deslușit, toate greșalele lui, până și cele mai mărunte.

Nu fă silnicie [pârâșului] tău – conștiința: altminteri te vei lipsi de libertatea duhovnicească; păcatul te va robi și te va lega. Se tânguie Proorocul, în numele Domnului, pentru cei ce își calcă în picioare conștiința, ce își întind curse loruși: Asuprit-a Efraim pe vrăjmașul său și a călcat judecata, că a început a merge după deșertăciuni (Osie V, 11).

Tăișul conștiinței e foarte gingaș: el trebuie păzit me­reu. El e păzit atunci când omul plinește toate cerințele conștiinței și spală călcarea fie din neputință, fie din nepăsare, a oricărei dintre aceste cerințe prin lacrimi de pocăință.

Să nu socoți cu privire la nici un păcat că e de mică însemnătate: orice păcat e o călcare a Legii lui Dumnezeu, împotrivire față de voia lui Dumnezeu, călcare în picioare a conștiinței.

De la părutele fleacuri, de la păcate neînsemnate la arătare, trecem treptat la căderi mari.

Ce însemnătate are asta“. „Doar nu e un păcat ma­re!” „Ce, asta e păcat!?” „Asta nu e păcat!“. Astfel ju­decă cel nepăsător față de mântuirea sa atunci când se hotărăște să guste din roada păcătoasă oprită de Legea lui Dumnezeu. Întemeindu-se pe astfel de judecăți neîntemeiate, el nu contenește a călca în picioare conștiința sa.

Tăișul acesteia se tocește, lumina ei se înnegurează; în suflet se revarsă întunericul și frigul nepăsării și nesimțirii.

Nesimțirea devine în cele din urmă starea obișnuită a sufletului. Sufletul este adesea mulțumit de ea; ade­sea o socoate stare plăcută lui Dumnezeu, tihnă a conștiinței, în vreme ce ea este pierdere de către suflet a simțirii păcătoșeniei sale, pierdere a simțirii vieții harice, duhovnicești, adormire și orbire a conștiinței.

Într-o astfel de stare de întunecare și nesimțire înfricoșată, feluritele păcate intră slobod în suflet, tocmindu-și în el bârlog.Păcatele, învechindu-se în suflet, se preschimbă în obiceiuri la fel de puternice ca și firea iar câteodată și mai puternice decât ea. Obiceiurile păcătoase se numesc patimi. Omul nu bagă de seamă asta și este ferecat din toate părțile, pe nesimțite, în lanțurile păcatului, intrând în robia lui. Cel care, trecând în chip statornic cu vederea înștiințările conștiinței, se lasă a cădea în robia păcatului, numai cu foarte mare oste­neală, cu împreună lucrarea unui ajutor deosebit al lui Dumnezeu, poate să rupă lanțurile acestei robii, să biruie patimile care s-au prefăcut, parcă, în însușiri ale firii.

Preaiubite frate! Cu toată luarea aminte și râvna de care ești în stare să îți păzești conștiința.

Păzește-ți conștiința față de Dumnezeu: plinește toa­te poruncile dumnezeiești, atât cele învederate tuturor, cât și cele neștiute de nimeni, văzute și știute numai de Dumnezeu și de conștiinta ta.

Păzește-ți conștiința față de aproapele: nu te mulțu­mi doar cu o purtare părut bună față de aproapele! Să ceri de la tine însuți ca să fie mulțumită și conștiința ta de această purtare. Ea va fi mulțumită atunci când nu doar faptele, ci și inima ta vor fi în privința aproapelui așa cum poruncește Evanghelia.

Pazește-ți conștiința față de lucruri, îndepărtându-te de ceea ce este de prisos, de lux, de nepăsare, amintindu-ți că toate lucrurile de care te folosești sunt zidiri ale lui Dumnezeu, daruri date de Dumnezeu omului.

Pazește-ți conștiința față de tine însuți. Nu uita că ești chipul și asemănarea lui Dumnezeu, că ești dator să înfățișezi acest chip, întru curăție și sfințenie, lui Dumnezeu Însuși.

Vai, vai! Vai și amar va fi dacă Domnul nu va recu­noaște chipul Său, nu va găsi în el nici o asemănare cu Sine. El va rosti înfricoșata osândă: Nu vă cunosc pe voi (Mt. XXV, 12).Chipul netrebnicit va fi aruncat în văpa­ia nestinsă a gheenei.

Nesfârșita bucurie va cuprinde acel suflet la care căutând Domnul, va recunoaște în el asemănarea cu Sine, va vedea în el frumusețea pe care El, în nesfârșita Sa bunătate, a împropriat-o lui atunci când l-a zidit, pe care a refăcut-o și a înmulțit-o atunci când l-a răs­cumpărat, pe care i-a poruncit să o păzească întreagă întru neprihănire prin îndepărtarea de tot păcatul, prin păzirea tuturor poruncilor evanghelice.

Netăcutul, nepărtinitorul paznic și aducător aminte al acestei îndepărtări și păziri e conștiinta. Amin”.

(în: Sfântul Ignatie Briancianinov, “Experiențe ascetice”, Editura Sophia, București, 2009)

sursa: www.razbointrucuvant.ro

 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.