15 Feb

INIMA ÎNDURERATĂ

friday_14.jpg

În contextul pregătirii pentru traversarea ultimei perioade a Postului celui Mare și a apropierii Patimilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos,[…]reproducem și noi un fragment dintr-o carte de excepție tocmai despre tinerii de astăzi și cultura nihilistă. Cartea este intitulată Tinerii vremurilor de pe urmă – ultima și adevărata răzvrătire și îi are ca autori pe John Marler și Andrew Wermuth, doi călugări americani de la Mănăstirea Noul Valaam, din Insula Spruce, Alaska, ucenici și continuatori ai lucrării Sfântului Seraphim Rose și împreună-lucrători cu părintele Gherman Podmosenski. Textul de față a fost publicat mai întâi pe Orthoblog. Este vorba în acest subcapitol despre rolul indispensabil al suferinței și al durerii inimii pentru mântuire:

 tinerii-vremurilor-de-pe-urma-ultima-si-adevarata-razvratire.jpg

“Dacă există o caracteristică specifică tuturor oamenilor, aceasta este suferința. Oamenii de toate rasele, păturile sociale și de orice neam ar fi trec prin suferință. Pur și simplu, a suferi e omenește. Tirania lumii nihiliste pricinuiește omenirii suferință. În răzvrătirea sa, omul își produce singur durerea, provocându-și și mai multă suferință. Însă cea mai rea suferință este poate suferința din ignoranță, care îl determină pe om să urmeze calea plăcerilor deșarte ale lumii. Întrebarea este: cum poate omul să scape de suferință?

Răspunsul e unul singur: omul nu poate să scape de suferință în lumea aceasta! Hristos cel răstignit ne învață că omul trebuie să-și asume suferința și prin ea să intre în viața veșnică, unde nu este nici un fel de suferință. Iar aceasta suferință trebuie să fie pentru Adevărul lui Dumnezeu. Dacă suferim pentru noi înșine, suferim zadarnic, dar dacă suferim pentru Dumnezeu, suferim pentru adevăr. Însă, Dumnezeu este izvorul milei și, datorită înțelepciunii Lui, omul nu poate să scape de suferință în această lume. Suferința este cel mai mare învățător. Monahul Seraphim Rose, care a fost un adevărat filosof și care a cunoscut și a înțeles darul suferinței, spunea:

De ce învață oamenii numai prin durere și suferință și nu prin plăcere și bucurie? E foarte simplu: fiindcă plăcerea și bucuria îl obișnuiesc pe om să fie mulțumit cu lucrurile date de lumea aceasta, pe când durerea și suferința îl împing să caute o fericire mai profundă, dincolo de limitările acestei lumi.”

Este știut faptul că atunci când omul suferă fără vreun motiv aparent, Dumnezeu vrea să i Se descopere pe Sine Însuși, căci Hristos a venit pe pământ pentru cei asupriți și umiliți. Hristos a venit să izbăvească specia umană din robia spirituală, să le dăruiască celor întemnitați libertatea. Suferința e calea cea mai directă prin care Dumnezeu poate ajunge la inimile noastre. Monahul Seraphim Rose, ca unul care a cunoscut suferința, ne mărturisește urmatoarele:

Procesul revelației se produce într-un mod foarte simplu: fiind la strâmtoare, omul suferă și apoi lumea cealaltă i se deschide. Cu cât ești mai mult în suferință și în necazuri și Îl cauți cu mai multă disperare pe Dumnezeu, cu atât mai mult El va veni în ajutorul tău, îți va descoperi Cine este și îți va arăta modalitatea de a scăpa de ele.

Îndată ce omul Îl primește pe Hristos în inima sa, povara suferinței vieții se ușurează. Atunci suferința se transformă în hrana spirituală prin care se dobândește virtutea.

Prima virtute pe care o învață suferința este umilința. Cei care au suferit foarte mult știu că omul nu poate îndura chinurile vieții prin propriile sale puteri. Numai cu ajutorul puterii lui Dumnezeu le va putea îndura, indiferent că provin din exterior, precum: boala, rănile trupești și chiar tortură, sau conflictele interioare, precum: singuratatea, deznădejdea, întristarea, părăsirea și supărarea. Dumnezeu, prin suferință, îl învață pe om să-și înțeleagă propria-i neputință și în felul acesta să caute ajutorul în puterea lui Hristos.

Următoarea virtute pe care o dă suferința este răbdarea. Prin îndurarea necazurilor și încercările vieții, dobândim putere sufletească. Împreună cu îndelungă-răbdare a suferinței vine și capacitatea de a vedea dincolo de lumea temporală cu necazurile ei și puterea de a contempla „măreața priveliște”. Înțelepciunea îi spune celui ce suferă să privească lucrurile din perspectiva veșniciei, unde nu este nici boală, nici întristare, nici suspin. Având veșnicia în adâncul inimii, cel ce suferă poate îndura necazurile vremelnice și se simte recunoscător față de Dumnezeu, fiindcă i-a dat posibilitatea să-și ducă crucea. Prin îndurarea suferinței cu răbdare, sufletul se întărește și omul are șansa de a deveni un om cu adevărat și de a crește în credință.

A treia virtute pe care o cunoaștem prin suferință este milaNumai cel care a suferit poate avea milă de cel care suferă. Această virtute poate să atingă o asemenea dimensiune, încât un om poate simți efectiv durerea altuia și chiar a întregii omeniri, tânguindu-se de starea ei jalnică. Sfântul Isaac Sirul, vorbind despre milă, spunea:

Și ce este inima plină de milă? Arderea inimii pentru toată creația, pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pentru demoni și pentru orice făptura. Gândirea la ele sau vedera lor fac să curgă din ochi șuroaie de lacrimi. Din milă multă și apăsătoare ce stăpânește inima și din stăruința ei, inima se strânge [de durere] și nu mai poate răbda sau auzi, sau vedea vreo vătămare, sau vreo întristare cât de mică, ivită în vreo făptură. Și pentru aceasta aduce rugăciune cu lacrimi în tot ceasul și pentru cele necuvântătoare și pentru dușmanii adevărului și chiar și pentru cei ce-l vatămă pe el, ca să fie păziți și iertați. Face aceasta din multă milostivire ce se mișcă în inima lui fără măsură, după asemănarea lui Dumnezeu.

De la aceste trei virtuți, care se dobândesc prin „purtarea crucii” lui Hristos, se ajunge la o stare sufletească numită „îndurerarea [străpungerea] inimii”. Îndurerarea inimii este izvorul din care se adapă cel ce suferă și îl face capabil să îndure toate necazurile, să treacă prin moarte și să cunoască tărâmul veșniciei. Temelia acestei dureri a inimii este amintirea morții, natura efemeră a vieții de pe pământ și starea de suferință a omului de pe pământ. Aceste cugetari îl fac pe cel în suferință să-și amintească de Dumnezeu. Marele monah din Palestina secolului al IV-lea, Sfântul Marcu Ascetul a definit îndurerarea inimii printr-o frază simplă, dar care exprimă în mod deplin sensul ei:

Aducerea aminte de Dumnezeu naște îndurerarea inimii celui ce Îl cinstește. Însă cel ce uită de Dumnezeu devine îngăduitor cu sine și deci insensibil.

Această aducere-aminte de Dumnezeu împlinește sensul ultimei și adevăratei răzvrătiri. Purtarea crucii cu dăruire și încredere în Dumnezeu este calea pe care sufletul omului se purifică și se pregătește să treacă prin moartea trupului în viața veșnică”.

(În: Monahii John Marler și Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă – ultima și adevărata răzvrătire, Ed. Sophia, București, 2006)

Sursa:www.razbointrucuvant.ro

 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.