25 Ago

Fuga de Dumnezeu și tânărul bogat din noi


rich-young-man-1.jpg

“Știu faptele tale; că nu ești nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!
Astfel, fiindcă ești căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.

Fiindcă tu zici: Sunt bogat și m-am îmbogățit și de nimic nu am nevoie!

Și nu știi că tu ești cel ticălos și vrednic de plâns, și sărac și orb și gol!

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogățești,

și veșminte albe ca să te îmbraci și să nu se dea pe față rușinea goliciunii tale,

și alifie de ochi ca să-ți ungi ochii și să vezi.
Eu pe căți îi iubesc îi mustru și îi pedepsesc; sărguiește dar și te pocăiește.

Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine“. (Apoc. 3, 15-20)

Mulți dintre noi suntem sau putem să fim ca tânărul bogat din Evanghelia de astăzi. Am venit sau dorim să venim către Dumnezeu, cu bună intenție și cu oarecare râvnă, cerând, pe o cale sau alta, să aflăm care este voia Sa pentru noi, adică… “ce bine să facem ca să avem viață veșnică”?

Cine nu dorește să se mântuiască și cine nu vrea să știe ce trebuie să facă pentru a ajunge la acest scop al tuturor scopurilor? Și totuși… cât de mult sau de adevărat dorim aceasta? Dacă pare ceva atât de firesc și de subînțeles, de ce atunci ne spun cu durere Părinții: “O, fraților, fiecare din noi știe cum să se mântuiască, dar nu vrem să ne mântuim“.

Paradoxul se poate desluși dacă ne cercetăm minuțios și sincer sufletele și dacă ne dăm seama de câte ori am cerut (fie conștient, fie ca un strigăt tainic al inimii) să primim de la Dumnezeu un semn să cunoaștem “calea în care vom merge”, de câte ori am tânjit să ni se dea un cuvânt, un sfat, o vestire a ceea ce trebuie să facem într-o situație sau alta a vieții noastre, să primim un răspuns despre cum să înțelegem o anumită problemă sau să ni se spună ce decizie ar fi bine să luăm la ceas de răscruce. Și să ne gândim apoi de câte ori am primit răspunsurile cerute, pe o cale sau alta – de foarte multe ori pe alte căi decât cele la care ne gândeam noi -, de câte ori Dumnezeu ne-a vorbit tainic, ne-a dat semne clare ale voii Sale cu răsunet în conștiința noastră, iar noi… am refuzat să le vedem/auzim/înțelegem sau… le-am înțeles prea bine, dar nu ne-a convenit ce am primit și am refuzat să le urmăm, ne-am revoltat și am căutat în afara noastră îndreptățiri și țapi ispășitori.

Din aceasta tragem concluzia că nici nu suntem atât de sinceri (cu noi înșine și cu Dumnezeu) pe cât ne place să credem despre noi, dar și că, între noi și voia lui Dumnezeu stă zidul “avuției” fiecăruia, la care nu poate renunța. Avuția asta poate însemna“părere de sine” sau chiar trufie orbitoare, mai înseamnă mulțimea de prejudecăți, de idei proprii, de vise, dorințe, închipuiri, ambiții, încăpățânări, “iubiri” sau ‘îndrăgostiri” iraționale pentru câte ceva sau cineva… Bogăția înseamnă toată minciuna și tot iadul voii proprii care ne stăpânește ca un demon lăuntric, este tot ceea ce ni se pare că “avem”, că “suntem”, că “știm”… Și din cauza acestei “păreri” riscăm să nu ajungem niciodată să avem, să fim, să știm cu adevărat.

Nu întâmplător a spus Mântuitorul că prima condiție a celui care vrea să vină după El este “să se lepede de sine”. Reala convertire lăuntrică, autentica pocăință cu aceasta încep, cu predarea și răstignirea acestei voi proprii, cu părăsirea încrederii în omul cel vechi, în “eul” tău, în propria rațiune, cu refuzul de a te mai supune poftelor și capriciilor minții, inimii sau trupului tău, de a le mai căuta îndreptățire și de a le mai da întâietate absolută.

Mulți părinți de astăzi au spus și spun că omul contemporan nu mai “știe” să asculte și să se smerească nefățarnicCreștinul de astăzi este mult prea plin de sine, prea încântat de acumulările și de construcțiile minții sale, prea îndrăgostit, până la orbire, de ceea ce simte într-un anumit moment dat sau de o dorință care îl mistuie, ține cu dinții prea mult de un plan sau de un scop pe care și le-a propus și pe care le-a cultivat, poate, obsesiv și irațional, ca să mai poată să devină efectiv un om înnoit întru Hristos. Suntem bogați până la refuz de patimi ale minții și ale inimii care vin din omul nostru cel vechi… și pe care nu dorim în ruptul capului să le lăsăm în pragul Bisericii. Nu ne convine să renunțăm la convingerile dobândite din formarea noastră lumească, la toate părerile preconcepute și ideile fixe, la idealurile și proiectele vieții noastre, la toate criteriile și reperele de valoare după care ne orientăm, la toate obiceiurile care ne-au devenit “a doua natură” și nu admitem să le mai punem în discuție. Încercăm să altoim credința pe firea noastră veche, schimbată numai pe la suprafață, și facem apoi din minte o “desfrânată” care este chemată să justifice prin cuvinte ale credinței tot ceea ce ne servește persistenței în patimile și în modul nostru de a fi de până atunci.

Cum scriam și altădată, niciodată până în vremea noastră omul n-a fost mai mândru, mai autosuficient, mai îndărătnic, mai închinător la idolul minții proprii.Deșteptăciunea și cultura (sau doar “versarea” prin experiența vieții) l-au dus pe omul contemporan până la culmi nebănuite de rafinament și subtilitate în găsirea unor modalitați de a se păcăli pe el însuși, de a inventa justificări sofistice (dar teologice, duhovnicești!) verosimile pentru toate, de a se refugia în victimizări și de a face în așa fel încât “să cadă mereu în picioare” și să nu se lase “(în)frânt” niciodată. De a se strecura mereu profitabil și oportun(ist), de a se descurca în toate, de a aluneca mereu pe lângă adevăr.

Când ne ciocnim în viață cu oglindirea reală a imaginii noastre, cu adevărul despre noi, nu acceptăm să ne oprim din drum, nu vrem să ne trezim, ci schimbăm direcția, “întoarcem capul” și… fugim… Viața celor mai mulți dintre noi a ajuns, practic, și cu ajutorul condițiilor lumii contemporane, o fugă neîntreruptă. Fugim de Dumnezeu, fugim de conștiință, fugim de toate situațiile și de oamenii prin care ne vorbește Dumnezeu, necomplezent, despre cum suntem, de fapt. Fugim de tot ceea ce ne poate chema la“neliniștea cea bună”, de ceea ce ne scoate din “ale noastre”. Ne refugiem în orice ne poate ajuta să “uităm”, căutăm numai ceea ce ne confirmă și ne întărește, ne “drogăm” cu toate stupefiantele cotidiene ale vieții, orice, numai să nu ne mai întâlnim cu strigătul conștiinței, cu chemarea lui Dumnezeu. Fugim împrăștiindu-ne cât putem mai mult, evitând înfricoșați singurătatea cea fertilă, încărcându-ne la maximum timpul și pierzându-l, totodată, cu toată inconștiența.

În cele ale credinței, cine mai dorește astăzi să se ocupe de curățirea lăuntrică, să-și plângă păcatele, să dobândească smerenia și să-și taie voia pentru Dumnezeu? Cine să mai jinduiască astăzi după viața duhovnicească, cine să se mai dea ceasul morții, chinuit și “disperat” după împlinirea poruncilor evanghelice, după urmarea căii celei înguste și grele? Cine? Când, iată, este atât de tentant și de ușor să ieși în afară, să predici altora, să dai lecții, să faci misiune și mărturisire înainte de a fi apucat să te formezi și să te schimbi cum trebuie pe tine. Cine? Când, iată, este atât de tentant și ușor să te îndeletnicești zilnic cu “bârfa” și “scandalul” zilei în Ortodoxie, să urmărești și chiar să iei parte la ultimele știri și dezvăluiri senzaționale’ de pe bloguri, să-ți umfli pieptul de mândrie că “aperi dreptatea” și să te simți satisfăcut că “le-ai zis-o” tuturor ereticilor, apostaților și trădătorilor de neam.

Da, poate am vrea uneori să știm cam ce ne mai lipsește, dar când aflăm răspunsul, ne întristăm și plecăm. Asta dacă nu cumva chiar ne sălbăticim, ca fariseii, și ni-l facem dușman pe cel prin care Dumnezeu caută să ne scoată la lumină. Nu, nu vrem să ne lăsăm cuceriți și schimbați de Hristos. Nu vrem să nu mai trăim noi, ca să locuiască El, întreg, întru noi. Domnul Hristos, desigur, care “caută cu drag” la noi, ne va iubi în continuare și ne va mai căuta pe la răspântii de viață, însă rămâne faptul că L-am respins, că ne-am speriat de chemarea Lui dulce și lină de Blând Pastor.

Nu ne cerea neapărat, cum nu-i cerea nici tânărului din Evanghelie, să ne călugărim (cum greșit se mai tâlcuiește adeseori și azi), ci ne cerea absolut același lucru pe care l-a cerut fiecăruia prin cuvântul evanghelic: “Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia Crucea sa și să-Mi urmeze Mie“ sau: “Fiți voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (sper că suntem cu toții de acord că este o erezie lăsarea “desăvârșirii” pe seama călugărilor). Deci, “cel ce voiește“. Așa cum i-a spus și tânărului: “Dacă vrei…”. Dumnezeu nu ne cere și nu ne îndeamnă la altceva decât la ceea ce noi înșine păream că vrem. Dacă nu, știm răspunsul Domnului: … cu greu va intra un bogat în Împărăția cerurilor”.

Mai departe să dâm cuvântul tâlcuirii Părintelui Rafail Noica:

Iar el, auzind acestea, s-a întristat, fiindcă era foarte bogat“…

“Mărturisește tot Vechiul Legământ, ca să nu mai vorbesc de Noul Legământ, că nimenea, dar nimenea este drept înaintea lui Dumnezeu, nimenea a găsit sfințenia, nimenea a găsit slava lui Dumnezeu, nici viața vecinică, toți suntem robi morții. Dar iată că în fiecare din noi trăiește un bogătașA, că eu am educație, că eu sunt mai bun decât celălalt, mai frumos decât cineva, mai nu-știu-ce decât altul.

Și așa, comparându-ne și înmagazinând tot felul de cunoștințe, elemente materiale, bani, începem să ne fălim cu câte una, cu câte alta, și aș zice că mai periculos decât toate sunt agonisirile intelectualecare ne fac să credem că suntem mai înalți decât semenii noștri sau, pe drept cuvânt, mai înalți decât fuseserăm înaintea agonisirilor.

Dar în fața vieții vecinice ce este toată agoniseala noastră? Dacă vine harul, vezi că este nimicnicie; în fața frumuseții pe care ne-o chezăsuiește Dumnezeu asta devine ca o urâciune care pustiește. Pustiește cum? Prin mândria ce o naște în noi și care ne face tari de cerbice, și nu mai intră harul lui Dumnezeu în așa o inimă. Și atuncea –

Fericiți cei săraci cu duhul…

Cine sunt cei săraci cu duhul? Cei pe care harul i-a trezit și văd că, fie că sunt cel mai mare din lumea aceasta sau cel mai mic, dar sunt rob morții, nimic nu am. Și vede cu groază moartea care-i stă înainte, și că nu poate intra în Împărăția Cerurilor, și că nu poate dobândi viața vecinică. Și de ce e fericit acela? Fiindcă acela este duhul care poate să primească cuvânt de la Dumnezeu: ‘Veniți către Mine, cei împovărați, că Eu vă voi odihni pe voi’. Aceștia, cei săraci, sunt oamenii pe care-i poți îmbogăți. Bogătașii spun: Stai că am! – ‘Și păcatul lor rămâne’.”

Atunci când au întrebat Apostolii, uimiți: ‘Dar cine se va putea mântui?’, Hristos a spus:‘Ceea ce este cu neputință pentru om este cu putință lui Dumnezeu’.

Și către această putință nădăjduiește neputința noastră. Și neputința noastră nu putem decât s-o punem în rugăciune: ‘Doamne miluiește, Doamne, deschide-mi calea,Doamne, nu mă lăsa în ce sunt!’. Dar atuncea când îmi voi da seama, cât de cât, de sărăcia mea adevărată, în fața bogățiilor duhovnicești, atunci acest ‘Doamne!‘deveni un strigăt puternic care va înclina urechea lui Dumnezeu, și iată făgăduința: ‘A ta este deja – deocamdată potențial, zic eu, acuma, dar deja – Împărăția cerurilor’.”

Și ceva de la părintele Savatie Baștovoi:

“- De unde știm noi ce să cerem și ce să nu cerem lui Dumnezeu?

– Tocmai pentru că nu știm, spunem: “Nu precum eu voiesc, ci precum Tu voiești!“. Și știți ce?; ce mi se pare mie? (Eu pot greși, așa cum am făcut o mulțime de greșeli în parerile mele, dincolo de alte greșeli). Atunci când dorința asta a noastră devine o obsesie, atunci când credem că doar așa va fi cel mai bine, cred că nu e sănătos. Și [când] cerem de la Dumnezeu să facă așa, și nu altfel: “Doamne dacă faci să ajung acolo…. îți mulțumesc… nu știu… (și facem cruci și peste cruci). Deci când începem să gândim viața noastră prin prisma acestei dorințe,(…) când punem obiectul dorinței noastre în centrul vieții noastre – “dacă voi avea asta, sau dacă voi face așa….va fi așa… și așa… și voi fi mai bun…. și de-acum voi face mai multe… și…” – cred că de-acuma am intrat pe un făgaș greșit și [atunci] ar trebui să lăsăm să se răcească treaba asta, să nu cerem cu atâta insistență.

Vă spun drept, de câte ori mi-am dorit ceva așa, foarte tare și m-am rugat cum am putut eu, [încât] numai la asta mă gândeam, mi-o și dat Dumnezeu tot, dar niciodată nu mi-o ieșit nimic bun din asta. Nimic. Cele mai mari greșeli din viața mea, pe care le-am avut și le mai am, sunt urmări a unei dorințe din astea îndeplinite. V-o spun cu toată sinceritatea.

Așa că asta cred eu că este un semn al lucrurilor care trebuie cerute sau nu. Lăsați-L pe Dumnezeu: “Doamne, fă precum voiești Tu!” Întotdeauna în fața dorinței, a cererii noastre, să ne întrebăm “dacă mă pot despărți de asta”: “dacă n-ar fi așa, ce-aș face eu?“. Și să fim gata să primim de la Dumnezeu și altceva. Atunci suntem liniștiți. Atunci începem să ne rugăm [într-un mod] plăcut lui Dumnezeu”.

Sursa: www.razbointrucuvant.ro

 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.