29 Ene

Fără Biserică nu ar exista Ortodoxie

Vorbind despre Ortodoxie înţelegem Biserica. Fără Biserică nu ar exista Ortodoxie, aşa cum fără sfinţi nu ar exista sfinţenie. Biserica înseamnă expresia Ortodoxiei şi aplicarea ei în viaţă. De aceea se înşală cei care vorbesc despre Ortodoxie, fără să recunoască Biserica, sau împletesc ditirambi în tonuri lirice despre Ortodoxie – lucru care începe în ultima vreme să devină un fel de modă în ţara noastră -, dar refuză să trăiască viaţa Bisericii.

article_12179

Adevăraţii ortodocşi nu s-au mulţumit niciodată cu o percepere cerebrală a Ortodoxiei, nici nu s-au limitat la cercetări ştiinţifice în laborator pentru descoperirea ei, ci cu şi prin revendicarea deplină a Bisericii, au urmărit cunoaşterea şi experienţa ei prin trăire. Dacă nu s-ar întâmpla acest lucru, şi dacă nu ar exista Biserica, atunci Ortodoxia ar fi o concepţie teoretică, de textură mentală şi o preocupare culturală a timpurilor noastre, fără vreo renaştere mai adâncă şi esenţială a inimii şi a existenţei, cu toate consecinţele ei vitale.

Dar, deşi toate cele anterioare constituie adevăruri evidente, totuşi poporul nostru ortodox în ţara noastră pare să nu le mai cunoască în profunzime, ci dimpotrivă să manifeste o adâncă neînţelegere a ceea ce este Biserica şi a misiunii ei. Astfel, cu toate că Biserica exprimă dinamic şi exclusiv Ortodoxia şi ca credinţă şi ca mod de viaţă, este interpretată de mulţi ca o realitate lumească şi, în mod deosebit, în patria noastră, ca o completare a mecanismului statal, fapt care îi răpeşte elementele fundamentale şi esenţiale şi o retrogradează ca pe 0 organizaţie birocratică, înstrăinată de natura ei deosebită.

Drama Bisericii noastre constă în fond în faptul că poporul ei ortodox nu cunoaşte, în afară de mici excepţii, înţelesul ei foarte profund şi o confundă cu organisme şi sisteme lumeşti, fiind târât spre aprecieri care o şi nedreptăţesc, dar şi pe el însuşi îl privează de valorificarea ei. Astfel, într-adevăr, Biserica încetează să funcţioneze ca o comunitate de persoane, îşi pierde dimensiunea ei omenească şi se transformă pur şi simplu într-o instituţie pur socială, care serveşte anumite nevoi ale poporului precum o instituție de folos comun. Percepția comună despre Biserică în Grecia astăzi este cel puțin greşită. Este înfăţişată ca o creaţie de natură juridică, cu o mai multă sau mai puţină spiritualitate. Este mai degrabă ideologie decât mod de viaţă şi de mântuire.

Cei mulţi, dacă nu ne iubesc, ne îngăduie ca pe un fapt divers al vieţii. Au nevoie de noi ca să depăşească plictiseala prozaismului zilnic. „Căci o viaţă fără sărbători e un drum lung fără hanuri.”

Oamenii politici. Percepţiile acestea le adoptă în multe cazuri şi oamenii noştri politici care nu cunosc ce reprezintă din punct de vedere teologic Biserica. Mulţi dintre aceștia o abordează ca pe „un rău necesar” sau ca pe o „mare belea” care îi preocupă, având de stabilit cu slujitorii ei un aranjament periculos, care se traduce uneori prin voturi negative sau pozitive pentru ei. Vorbesc despre „preoțime” și înțeleg obscurantism şi Ev Mediu. Ei văd Sfântul Cler ca pe un paria al societăţii care stoarce banul statului, banul poporului. Nu recunosc Bisericii vreo misiune de renaștere, o consideră bună pentru prunci și bătrâni, cele două extreme ale vieții. Cei mai mulți dintre ei „merg la biserică” la doxologiile oficiale, nu trăiesc misterul vieţii, nu participă la Sfânta Liturghie, nu se împărtăşesc. Biserica o văd şi ca pe un adversar al lor în unele dăţi, mai ales când văd, în persoana vreunui ierarh dinamic, că influenţează poporul.

Profesionalizare. Iar noi, de cealaltă parte, ne-am împăcat cu situaţia aceasta, am urmărit şi ne-am înscris în rândul persoanelor întreţinute de bugetul de stat, ne încasăm în fiecare lună leafa şi rămânem satisfăcuţi. Însă pândeşte pericolul profesionalizării şi nu ne dăm seama că, cu cât mai mult depindem economic de stat, cu atât avem mai puţină libertate de abordări în chestiuni foarte mari. Consecinţa este că tăcem când e nevoie să înălţăm strigăt şi ne punem în cârcă păcate ale altora. Şi acelaşi stat, cunoscându-ne bine, ne ţine subjugaţi numai cu ameninţarea privării noastre de privilegiile pe care ni le-a asigurat ,,reciprocitatea”. Şi câţi, oare, se opun privării de drepturile dobândite pentru o renaștere pe care însă o cer timpurile şi o râvneşte poporul? De fiecare dată când se vorbeşte despre o promovare pe altă treaptă a sfinţitului cler şi despre o prezenţă dinamică a Bisericii în arena istorică, ne izbim de ameninţarea de privare de privilegii cu care am trăit îndelung şi cu care poate unii s-au şi identificat. Noua pornire care trebuie să se facă pentru a prinde trenul istoriei impune o rapidă metamorfoză şi schimbare de mentalitate, precum şi o atitudine dinamică faţă de viaţa însăşi. Dar pericolul confruntării cu statul şi al urmărilor ei, în principal pe plan economic, acţionează în cele din urmă suspensiv, cu consecinţa de a ne învârti într-un cerc vicios şi de a nu putea să ne eliberăm. De aceea de acum n-ai să lucrezi cu unu-doi, ci cu tot clerul care trebuie să contribuie la strădania generală. Cine, aşadar, să îndrăznească apoi să predice o revoluţie paşnică în Biserică, chemând cler şi popor la mobilizarea generală a dragostei, şi cine se va hotărî să vorbească pe limba sincerităţii în orice domeniu, atunci când interesele sunt atât de legate de aspiraţii şi năzuinţele de realitate? Suntem recunoscători adesea acelora care ne-au înscris în schema de salarizare din bugetul public, dar câţi ne gândim la îngrozitorul preţ în libertate pe care îl plătim şi-l vom plăti pentru mult timp încă?

Intelectualii noştri, de altfel, aşa-numita conducere spirituală a ţării, se găsesc şi ei, în cele mai multe din cazuri, în rătăcire în ceea ce priveşte Biserica. Niciodată Biserica nu a făcut o nouă catehizare pentru cei mari, niciodată nu a predicat principii ecleziastice de bază. Predicile se învârtesc de obicei în jurul temelor neesenţiale şi indiferente, în timp ce nevoile poporului sunt altele. De aceea în multe cazuri pleacă lumea din Biserică, când cineva începe să vorbească. Astfel, intelectualitatea greacă, şi atunci când, din raţiuni ideologice, nu duşmăneşte Biserica, rămâne într-o legătură sentimentală cu ea în mod clar epidermică şi superficială. Perceperea intelectualistă a Bisericii nu diferă de aceea a oamenilor politici, pentru că şi ea vede Biserica drept o expresie a regimului, de aceea şi aruncă uşor cu praştia proiectilele ei mai ales împotriva conducătorilor bisericeşti, cărora le tăgăduieşte însuşirile harismatice şi superioritatea spirituală. Confundând capacităţile personale ale fiecărui păstor cu însuşirile duhovniceşti ale harului date de Dumnezeu, ajunge la o concluzie alunecoasă, comparând şi criticând laolaltă cu oamenii şi instituţiile sfinte. Textele adesea furioase ale intelectualilor denotă adesea necunoaştere şi totodată prejudecată în ceea ce priveşte Biserica, în timp ce înşală naivii şi alimentează ura oamenilor împotriva noastră, prin invocarea defectelor vizibile ale breslei noastre. Pentru intelectualii noştri, aşadar, Biserica nu este „Trupul lui Hristos”, ci „argint şi aur”, este un serviciu de stat, este acoperirea scandalurilor şi a altor ilegalităţi ascunse şi vizibile. Vorbăreţii de acest fel nu ezită să ajungă până la demenţă în mânia lor împotriva Bisericii, copiindu-se, de regulă, unul pe celălalt, vorbind abuziv şi calomnios, batjocoritor şi nedrept despre viaţa Bisericii şi a oamenilor ei. O asimilează cu lumea şi această imagine lumească pe care o au despre Biserică este aceea care îi conduce la asimilările ei cu mediile păcătoase ale lumii şi la judecăţi despre aşa-zisele intrigi şi caste şi interese care toate împreună contribuie hotărâtor la o mai mare înşelare a poporului. De aceea, toate acestea, chiar şi dacă le presupun ei adevărate, sunt foarte departe de faptul de-a caracteriza adevărata Biserică, care nu este nici instituție laică, de stat, nici factor economic în viaţa ţării, nici orânduire păcătoasă, ci viaţă şi pace şi dragoste şi mântuire şi îndumnezeire.

Preoţi-funcționari. Poporul, în sfârşit, care crede şi iubeşte Biserica lui se limitează să practice de cele mai multe ori un cult particular şi o religiozitate individuală în biserică, fără să participe într-adevăr la comuniunea sfinţilor şi fără să se bucure de darurile Trupului euharistic. Astfel, frecventarea regulată a Bisericii a ajuns să fie ruptă de unitatea bazei eclesiologíce şi rămâne manifestare ruptă de viaţa enoriei, înseşi parohiile noastre nu păstrează elementele comunităţii şi clericii noştri rămân simpli registratori de subiecte ale cetăţenilor care frecventează biserica. Toate acestea sunt semnele timpurilor, care impun gânditorului responsabil să mediteze serios cum şi când îşi va regăsi Biserica locul ei iniţial în viaţa poporului nostru. Poporul cunoaşte despre Biserică cele pe care anemic şi insuficient le-a învăţat la şcoală. Nu l-am învăţat adevăratele dimensiuni ale cucerniciei, nu i-am vorbit despre importanţa Bisericii. Astfel şi el participă la paguba noastră a tuturor, din neînţelegerea adevăratului rol şi a corectei dăruiri a Bisericii pentru viaţa noastră.

Soluţii. Semnalările acestea ale mele au fost făcute cu scopul căutării unei ieşiri, înainte ca situaţia să evolueze în cangrenă. Biserica dispune între clericii ei, de toate treptele, de mulţi oameni remarcabili, adevărate diamante. Dispune şi de credincioşi laici instruiţi, cu o dorință comună de căutare a rădăcinilor noastre bisericeşti, astfel încât toţi să înveţe corect ce este Biserica. Este păcat pentru Sfânta Ortodoxie a noastră să rămânem departe de adevărurile mântuitoare ale ei şi să ne limităm la forme exterioare şi modele fără substanţă şi conţinut. Înşelarea, ignoranţa, prejudecata şi toate cele asemănătoare înfloresc acolo unde Biserica păstoritoare stă nepăsătoare. Cred că a venit timpul pentru o încercare ca toţi cei din acest loc să înveţe adevăratele dimensiuni teologice şi divino-umane ale Trupului lui Hristos. Este de-acum timpul ca însăşi Biserica, prin puterea conştiinţei de sine a ei, să restabilească terenul care o înconjoară şi să-și cheme copiii ei la dragoste şi credinţă, pentru ca să fie depăşite piedicile care privează poporul nostru de darurile harului. Acest lucru presupune, desigur, o renaştere generală a persoanelor şi instituţiilor Bisericii, reevanghelizarea poporului, autocritica şi pocăinţa.

comoaradecuvantari_thumbSursa: Dimitris Rizoulis, Comoară de cuvântări a Arhiepiscopului Hristódoulos, Editura Omonia, București 2011, pp. 89-94.

sursa: http://www.pemptousia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.