05 Mar

Evanghelia este VIE!

Minunea din săptămâna fiului risipitor

traducere şi adaptare: Ioana-Raluca Onofrei

sursa: pravoslavie.ru

 

Într-o zi de toamnă, am fost de rând și am slujit la catedrală. După ce mi-am terminat treaba și am închis altarul, m-am îndreptat spre pangar să las cheia acolo. În biserica aproape goală, stătea pe o bancă o femeie de vârstă mijlocie. La apariția mea, ea s-a ridicat:

-Părinte, putem vorbi?

Ne-am așezat pe bancă. Din scurta mea experiență de preot, mi-am dat seama că discuția noastră va fi despre copii. Aproape 90 la sută din problemele cu care se confruntă un preot în relațiile cu oamenii sunt legate de familie. Iar întâmplarea aceasta nu era o excepție.

– Fiica mea cea mică e o flușturatică, a suspinat femeia. Nu e deloc în rând cu lumea. E un om bun, e modestă, frumoasă, dar pentru că are un caracter slab, cade adesea sub influențe proaste. Totul a început la noi acasă, în sat. S-a încurcat cu un oarecare și a făcut un copil cu el. După aceea s-au despărțit, bineînțeles. În ultima vreme, și-a făcut cu totul de cap. A plecat la Volsk, locuiește acolo cu un tânăr de rând. Copilul este la noi… Tot ce câștigă risipesc pe bere și țigări… Nu mai vrea să asculte de mine și de tatăl ei. Acum, nici nu știu, poate că ea este acolo și nu are nimic.

Femeia a tăcut o bună bucată de vreme. Stătea acolo frântă de oboseală.

– Mi-a scăpat din mâini. În copilărie toți o alintam: a fost fiica cea iubită. Dar a crescut. Ce să fac? Trebuie să o ajut? Dar cum? Spuneți-mi.

– Ajutați-o, fără discuție, are nevoie, i-am spus eu. Și mai presus de toate, oferiți-i cât de multă dragoste și atenție puteți. Cu prima ocazie mergeți la ea în Volsk, vizitați-o cât mai des posibil. Ca ea să vadă că are nevoie de părinți, că o iubesc și că doresc ca ea să se întoarcă acasă.

– Oare are nevoie să o ajut și material? Știți, poate că acum nu mai are nimic, nici de mâncare.

– Bani, desigur, este mai bine să nu-i dați. Dar puteți să-i duceți produse alimentare, la fel, cât de des puteți.

– Părinte, mai este un lucru care mă neliniștește. Fiica cea mare (locuiește aici, în Saratov), de îndată ce o să afle că o ajut pe cea mică, o să înceapă să mă certe. Și are o oarecare ciudă pe mine, consideră ajutorul pentru sora ei ca pe un atac personal. Parcă acum nu mai e același om. La urma urmei, sunt surori! De ce se întâmplă asta?

– Ați citit în Evanghelie pilda cu fiul risipitor? am întrebat-o eu.

– Nu, a ridicat femeia din umeri.

– Să o citiți. Este Evanghelia de la Luca, capitolul 15. Acolo este descrisă o întâmplare asemănătoare. În pilda aceasta, fiul cel mic se întoarce acasă. Să ne rugăm, ca să se întâmple același lucru și cu fiica dumneavoastră.

***
După această conversație au trecut mai multe luni.
Joia trecută, am făcut cateheză cu cei tineri. În ajunul săptămânii fiului risipitor, am discutat pilda corespunzătoare.

– E uimitor cum uneori evenimentele Evangheliei se împletesc atât de strâns cu viața de zi cu zi, am spus eu în încheiere. Foarte adesea copiii, atunci când se întâmplă ceva rău cu frații sau suorile lor mai mici, în loc să-i ajute, să-i sprijine pe părinți, se comportă exact la fel ca fiul cel mare din parabola de astăzi. Am întâlnit odată un asemenea caz… Și am început atunci să le povestesc conversația redată mai sus.

Lecția s-a încheiat. Au venit la mine câțiva copii să ceară binecuvântare. A venit și Nastia, o enoriașă de-a noastră de la Catedrala Sfânta Treime, o fată foarte sinceră și de bună credință. Venea la noi la cateheză de prin septembrie.

– Părinte, știți, povestea aceasta este despre mine, a spus ea. Eu sunt fiica cea mai mare, cea despre care ați vorbit.

Nu am dat importanță cuvintelor ei. Credeam că vorbește la figurat, în sens metaforic…

– Sâmbătă slujiți dumneavoastră? a întrebat ea.

– Desigur.

– Va veni și mama cu mine. Vom veni împreună.

– Bine. Să mă așteptați după slujbă. O să discutăm atunci.

***
Privegherea s-a încheiat. Încă îmi mai răsunau în minte cântările din Duminica fiului risipitor. După ce mi-am scos epitrahilul și mânecuțele, am ieșit din altar în biserică. Nastia și mama ei mă așteptau, așa cum stabiliserăm. Chipul mamei îmi părea cunoscut.

– Am mai vorbit cu dumneavoastră, părinte – a spus ea – când am stat lângă fereastră. Vă amintiți? În noiembrie. Aveam și eu o problemă cu fiicele mele, la fel ca în parabola fiului risipitor…

Am rămas înmărmurit. În mintea mea s-a format un mozaic minunat de fapte și întâmplări.

– Fiica cea mică, Elena, s-a întors acasă. Locuiește cu noi acum. Plecase de acasă, aproape la fel ca fiul cel mic.

– Cum reacționează Nastia acum, când o ajutați pe cea mică? o întreb eu.

– Se pare că a început să se schimbe. Lucrează la ea însăși. Chiar dacă e clar că îi este greu.

– Joia aceasta, fără să vreau, i-am dat o lecție… Probabil că acum înțelege totul. I-am povestit despre conversația noastră din toamnă, fără să-mi închipui că este chiar fiica cea mare a dumneavoastră. Uitați ce minune s-a petrecut!

– Da, într-adevăr. Acum, Lena e aici în Saratov, e în sesiune. Dacă ne ajută Dumnezeu, mâine vom veni împreună la biserică.

***
La Liturghie, diaconul Ilie a citit Evanghelia, parabola fiului risipitor. Ascultam și mă gândeam că în biserică stăteau mama și cele două fiice, iar Domnul, prin cuvintele Sfintei Scripturi, le povestește despre comportamentul lor, despre evenimentele pe care le-au trăit atât de curând.
Iată ce minune!

După slujbă, am ieșit din altar în biserică. M-a întâmpinat toată familia. Numai că tatăl nu era cu ele.

sursa:doxologia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.