14 Feb

EDITURA BIZANTINĂ:»Taina suferinţei»

 

TAINA SUFERINŢEI

                                 

 (extras cules de preoteasa Camelia Solomon din cartea TAINA SUFERINŢEI, autor Arhim. Simeon Kraiopoulos, traducere de preot Victor Manolache,Editura Bizantină, Bucureşti, 2007,  pg.277-284)

Cetatea a căzut

Nu pentru loc a ales Domnul poporul, ci pentru popor a ales locul

 

            […] În anul 1453, ziua de 28 mai a fost ultima zi în care Constantinopolul era încă liber. În dimineaţa zilei de 29 mai, turcii au intrat în cetate. Împărăţia bizantină a durat 1123 de ani. La 11 mai anul 332, împăratul Constantin cel Mare a făcut inaugurarea Constantinopolului şi la 29 mai 1453, cetatea a căzut. Aşadar a durat 1123 de ani. În Sinaxar citim că în ziua de 11 ale lunii mai, se face pomenirea naşterii, adică a inaugurării Constantinopolului. Iar la 29 mai cetatea a căzut.

  

Ultimele zile ale cetăţii libere

 

            În zilele care au premers cuceririi, se spune că au apărut mai multe semne. La început s-a vorbit despre profeţia care prevestea că cetatea va cădea după luna plină, care a fost la 24 mai. În acea seară a fost şi eclipsă de lună, care a durat trei ore. La 25 mai s-a făcut mare procesiune cu icoana Maicii Domnului. Au înconjurat toată cetatea prin interior şi la un moment dat, icoana, aşa cum o purtau preoţii şi călugării, a căzut. Nu aceasta a fost atât de mirare cât faptul că, atunci când au vrut să pună icoana la locul ei, era de neridicat, ca şi cum ar fi fost de fier.

            În timp ce încercau să pună icoana la locul ei şi să continue procesiunea, a izbucnit o furtună infricoşătoare, care i-a înspăimântat pe toţi. Căile erau pline de apă ca râurile ieşite din matca şi când se aflau la procesiune au fost luaţi de ape mulţi copii şi bătrâni.

            De asemenea cu o zi sau două înainte de cucerire, care a fost într-o zi de marţi, se spune că a fost ceaţă groasă, iar deasupra bisericii Sfânta Sofia era lumină şi nu au putut să explice aceste fenomene. Lumina aceasta s-a mutat în spatele armatelor otomane, aflate pe partea zidurilor Hersonului şi după aceea a dispărut. Au fost voci atunci care au spus că Maica Domnului a părăsit cetatea.

            Explicaţiile care s-au dat acestor semne au fost legate de faptul că, a venit sfârşitul cetăţii care, într-adevăr, s-a împlinit. Constantinopolul a fost asediat de multe ori în aceşti 1123 ani, dar niciodata vrăjmaşul n-a pătruns înlăuntrul zidurilor. Prima data s-a întâmplat la 29 mai 1453. Mahomed sultanul avea ambiţie să cucerească cetatea şi să rămână în istorie faptul că un tânăr de 20 de ani a cucerit Constantinopolul, lucru de neconceput.

            În cetate locuiau aproape o jumătate de milion de oameni, dar când lucrurile s-au înrăutăţit şi nu puteau să-şi mai procure nici hrană, cei mai mulţi au plecat.

            În zilele în care au avut loc asediul şi cucerirea, în cetate mai erau doar treizeci şi cinci de mii de oameni, dintre care apărători, adică luptători aproape cinci mii, restul femei, copii şi bătrâni.

 

Cum de a îngăduit Dumnezeu?

 

            Aşa cum am spus şi veţi fi luat aminte, mă întreb în sufletul meu cum de a îngăduit Dumnezeu să cadă această cetate în mâinile turcilor, după o mie şi atâta de ani şi cum o lasă în mâinile lor din anul 1453 până astăzi? Au trecut aproape 550 de ani şi ei continuă să aibă cetatea sfântă, cetatea Maicii Domnului, unde s-au întâmplat atâtea minuni!

            Locaşul şi oamenii erau ocrotiţi de Dumnezeu însuşi, aşa cum în vechime avea poporul Său, neamul israelit, pe care în multe rânduri l-a izbăvit şi prin el a războit şi a învins pe vrăjmaşii Săi.

            Cetatea aceasta a fost sub ocrotirea Maicii Domnului, adică nu numai închinată ei, ci Preacurata s-a arătat în repetate rânduri, mântuind-o, în pofida multor strâmtorări. Locuitorii cetăţii credeau cu tărie acest lucru, bazându-se pe faptul că niciodată cetatea n-a fost biruită de vrăjmaşi. Nici un duşman nu a trecut vreodată de zidurile ei. Francii care au pătruns înăuntru, au intrat în altfel, nu cu război.

            Aşadar, locuitorii credeau în ocrotirea Maicii Domnului. Cum de a lăsat acum Maica Domnului Dumnezeului nostru, după o mie şi atâţia de ani, să fie cucerită cetatea şi să intre înlăuntru această armată? După legea islamică, atunci când otomanii făceau război şi cucereau o cetate, timp de trei zile erau liberi să facă ceea ce voiau în acea cetate, adică s-o prădeze. Tocmai lucrul acesta le-a amintit de la începutul luptei Mahomed, ca să-i însufleţească şi să-i determine să lupte mai cu tărie.

            Deci, au intrat în cetate şi ceea ce a urmat, doar Dumnezeu ştie! Întâmplându-se acest mare rău, nu înseamnă cumva că Dumnezeu a părăsit cetatea, că a venit ceasul să o părăsească?

 

Dumnezeu hotărăşte aşa, dar până când?

 

            Când facem ceva să ne întrebăm în sinea noastră: „ Vrea Dumnezeu aceasta?” Şi dacă da, până când?

            Să ne referim la ceea ce s-a întâmplat în pustiu cu evreii. Când s-a apropiat îndeajuns de pământul Canaan pe care era vorba să-l moştenească, Moise a trimis acolo doisprezece iscoade. Aceştia, după ce au mers prin toată ţara şi au adunat veştile pe care le-au dorit, după patruzeci de zile s-au întors şi a spus fiecare ceea ce a văzut. Au aflat ţara foarte rodnică şi au adus şi un ciorchine de struguri cu ei ca dovadă a belşugului din acea ţară. Dar iscoadele, cu doua excepţii, Isus a lui Navi şi Haleb, au exagerat lucrurile şi au spus că nu vor răzbi poporul care locuieşte acolo, pentru că oamenii sunt mari la trup.

            Atunci, poporul a ridicat glasul împotriva lui Moise, spunând că preferă să moară în Egipt, decât să moară în pustiu. Haleb şi Isus a lui Navi, s-au străduit să liniştească poporul şi să-l convingă că nu este aşa cum spun celelalte iscoade, dar poporul s-a ridicat împotriva lor şi a vrut să-i ucidă cu pietre. Atunci Dumnezeu s-a mâniat pentru purtarea poporului care, de multe ori până atunci, făcuse lucruri asemănătoare: revolte, tânguiri. De data aceasta întrecea măsura. Atunci Dumnezeu a hotărât şi a zis:”Nici unul dintre voi, mai mari de douăzeci de ani, nu va merge în pământul făgăduinţei, în afară de Haleb şi Isus a lui Navi. Vor merge doar cei care sunt sub douazeci de ani”.

            Şi au rămas alţi treizeci şi opt de ani în pustiu, căci trecuseră doar doi ani de când plecaseră din Egipt. Aşa se explică, de ce au rămas patruzeci de ani în pustie, deşi aveau nevoie de puţine luni ca să ajungă în pământul făgăduinţei. După această revoltă, însă, Dumnezeu i-a întors înapoi în pustiu. Luaţi seama şi la urmările întoarcerii.

            Am pomenit toate acestea ca şi noi, atunci când facem ceva, să ne punem întrebarea: „Oare în ce măsură voieşte Dumnezeu acest lucru?”

            Evreii, ca să îndrepte, chipurile, purtarea lor cea rea, au hotărât să înainteze şi să cucerească ţara pe care Dumnezeu le-o făgăduise. Astfel, în loc să se întoarcă şi să rămână în pustiu patruzeci de ani, să se căiască, s-au încăpăţânat. Moise i-a mustrat şi le-a vestit că vor fi ucişi, dar aceştia nu au ascultat. Chivotul Testamentului a rămas acolo unde a fost Moise şi nu i-a însoţit aşa cum s-a întâmplat în alte rânduri. Într-adevăr, evreii au fost biruiţi şi foarte mulţi au fost ucişi.

            Desigur, cel mai cuminte ar fi fost de la început ca iscoadele să nu exagereze lucrurile şi să se tânguiască, iar poporul să creadă că de vreme ce Dumnezeu i-a adus până aici şi le-a promis pământul făgăduinţei, va fi cu ei. Iscoadele au greşit, dar şi poporul a greşit. Greşeala cea mai mare a fost că nu s-au căit şi nu s-au supus voii lui Dumnezeu, ci au lucrat după voia lor. Mulţi dintre aceştia au fost ucişi în acea zi şi nu s-au mai chinuit în pustiu timp de patruzeci de ani, n-au murit în pustiu.

  

Constantin Paleologul

 

            Să revenim la momentul cuceririi. Împărat era atunci, aşa cum ştim, Constantin Paleologul. Acesta, trebuie să fi fost foarte înţelept, mintos, cu multă stăpânire de sine, căci n-a făcut lucrări necugetate. Mai ales că, înainte să devină împărat, s-a întâmplat următorul lucru: când a murit fratele său, Ioan împăratul, care-l hotărâse ca succesor al său, Constantin era în Despotatul Mistrei. A plecat de acolo şi a venit în cetate că să fie încoronat împărat. Între timp, însă, chiar înainte de înmormântarea lui Ioan, al cincilea frate, Dimitrie(Ioan trebuie să fi fost primul, Constantin Paleologul trebuie să fi fost al patrulea) s-a grăbit să uzurpe tronul împăratului, cu toate că Ioan nu hotărâse ca el să fie bazileu.

            Era iminent un război fratricid, pentru că între timp sosise şi Constantin din Mistra. Cel desemnat înţelept fiind, s-a ridicat şi a plecat din nou în Sparta. Atunci a intervenit Elena Paleologhina, mama lor, care l-a chemat pe Dimitrie şi pe al şaselea fiu al ei şi i-a pus să jure că fac ascultare de fratele lor Constantin. Astfel, Constantin a preluat tronul, dar nu a apucat să trăiască mult ca împărat. Acesta, trebuie să fi fost om cu frică de Dumnezeu. El a zis: „Eu voi muri aici, pentru Hristos, pentru Constantinopol şi pentru popor!”

            În ziua sărbătorii Sfântului Constantin, 21 mai, i-a chemat pe demnitarii săi şi i-a sfătuit, le-a amintit că inaugurarea cetăţii s-a făcut de către împăratul Constantin pe care-l au ca mijlocitor. Puţin mai târziu când a văzut că i se apropie sfârşitul, i-a chemat din nou pe demnitarii săi, a trecut prin faţa fiecăruia şi închinându-se, a rugat pe fiecare să-l ierte dacă s-a purtat nedrept cu ei. În ajun a mers la Vlaherne cu toţi comandanţii la biserica Sfânta Sofia, unde deja începuse privegherea. S-au împărtăşit acolo cu Preacuratele Taine. A fost un om temător de Dumnezeu, de aceea Biserica vrea să-l treacă în rândul sfinţilor. S-au scris despre el lucrări socotindu-se că îndeplineşte condiţiile să fie trecut în calendar. Constantin Paleologul s-a jertfit pentru poporul său. A facut-o pentru că a crezut în Dumnezeu, în Maica Domnului, în voia lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. A murit pentru Hristos, pentru Constantinopol şi pentru poporul cetăţii.

 

Maica Domnului din Muhliu

 

            La puţin timp după cucerire, sultanul a chemat un constructor grec şi i-a cerut să-i facă planuri pentru o geamie care să fie copie a bisericii Sfânta Sofia. I-a promis că tot ceea ce va cere îi va da. Dorinţa a fost: „Nu vreau nimic altceva, decât să rămână deschisă biserica Maicii Domnului din Muhliu, la care merge mama mea!” Şi sultanul a dat poruncă ca biserica aceasta să nu fie închisă. Într-adevăr de atunci se slujeşte în ea. Ca şi arhitectură, pentru că i s-a făcut şi o prelungire este o construcţie urât structurată, dar durează din anii cuceririi. Nu s-a închis niciodată şi nu a devenit geamie.

 

Voinţa lui Dumnezeu este cea care-l odihneşte pe om

 

            Încheind, aş vrea să subliniez faptul că Dumnezeu a îngăduit să fie pângărită această cetate şi toate locurile sfinte care existau acolo. Apoi, această stare se continuă şi astăzi. Nu trebuie să cugetăm, să ne întrebăm: „Oare Dumnezeu a zis: ajunge cât a ţinut împărăţia, nu se cade mai mult ca să nu vă mândriţi, şi de aceea a predat cetatea?” Nu cumva, aşa cum s-a întâmplat şi cu poporul ales, Dumnezeu a socotit că trebuia să se întâmple aceasta?

            Amintiţi-vă versetul din cartea Macabeilor! Aşa cum în Noul Testament, Domnul zice : „Nu s-a făcut omul pentru sâmbătă ci sâmbăta pentru om”, acolo se spune ceva asemănător: „Nu pentru loc a ales Dumnezeu poporul, ci pentru popor a ales locul!”

            Prin urmare, atunci când oamenii încetează să fie ai lui Dumnezeu nu mai au nevoie de loc. Adică, nu contează sfinţenia locului, ci sfinţenia oamenilor. Locul este sfânt ca să se sfinţească oamenii, iar când oamenii nu se sfinţesc, nu mai este nevoie nici de loc.

            Astfel trebuie să privim problema cuceririi. Ceea ce ne odihneşte, ceea ce trebuie să-i odihnească pe creştini este Hristos, voinţa lui Hristos. În cele din urmă, omul trebuie să se predea voinţei lui Dumnezeu, nu cu resemnare, ci cu iubire şi cu credinţă, nu de nevoie. (28.05.1996)

 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.