11 Oct

ECUMENISMUL FĂRĂ MASCĂ

ECUMENISMUL FĂRĂ MASCĂ

 O carte ce cuprinde tot ce nu s-a spus până acum despre erezia ereziilor: ecumenismul

Sfinții Părinți nu purtau de loc convorbiri (tratative) cu ereticii, nu se uitau la amabilități și politețuri; ei doar mărturiseau adevărul. Biserica Ortodoxă a Sinoadelor Ecumenice nu a deschis un dialog cu „Bisericile ereticilor. Nu s-a declarat pe sine membru organic al unei societăți care urmărea s-o unească cu eunomienii, anomeii, arienii, apolinarienii sau cu sabelienii. Dimpotrivă, primul canon al celui de-al doilea Sinod ecumenic nu cheamă la o unire, în cadrul vreunei organizații, cu ereticii, ci îi anatemizează.

Nu există, așadar, dialog cu ereticii care continuă să rămână în înșelare. Sfinții Părinți nu au vorbit cu ereticii de la egal la egal. Nu au intreținut dialoguri,în termeni de egalitate, după cum vor astăzi unioniștii. Respingeau afirmațiilor lor, iar atunci când aceia rămâneau neclintiți în înșelarea lor, Părinții purtători de Dumnezeu întrerupeau comuniunea cu ei, îi cateriseau și îi anatemizau. Îi îndepărtau de la Trupul Sfânt al Bisericii ca pe unii ce aparțineau „sinagogii satanei”.

Arhim. Haralambie Vasilopoulos (autorul cărții)

Iată o descriere a cărții apărută în “Ortodoxia și ecumenismul”:

Ecumenismul este supus unei critici dure de către numeroși greci ortodocși, înainte de toate de arhimandritul Haralambie Vasilopoulos (+1982) – președintele „Uniunii Ortodoxe Elene” și revista oficială a acesteia, „Orthodoxos Thypos”, deseori citat de noi până acum. Să ne oprim puțin asupra interesantei sale cărți, „Ecumenismul fără mască”, apărută în Atena la a doua ediție în anul 1972.

În chiar prefața cărții, la întrebarea „Ce reprezintă ecumenismul de astăzi”, autorul răspunde: „Reprezintă o mișcare ce-și propune unirea confesiunilor occidentale eretice mai întâi cu Ortodoxia, ca mai apoi, la etapa următoare, a tuturor religiilor într-o monstruoasă pan-religie.

În sfârșit, la ultima etapă a obscurului său plan, ecumenismul își pune drept scop să înlocuiască slujirea Dumnezeului Unic prin slujirea satanei!”

În capitolul întâi este arătată istoria ecumenismului antihristic (catolic și protestant), dirijat în taină de sionism și masonerie. Sunt descrise etapele mișcării ecumenice, începând cu organizațiile laice de tineret ale masonilor (Y.M.C.A., Y.W.C.A., boy-scouts s.a.) și terminând cu comisiile ecumenice pregătitoare: „Viața și activitate” și „Credință și organizare”, care au dat naștere în 1948 la Consiliul Mondial al Bisericilor. În capitolele II și III sunt dezvăluite obiectivele și planurile ecumenismului privind dezmembrarea statelor creștine și distrugerea Bisericii.

În capitolul IV, „Ecumenismul se autodemască”, se analizează activitatea celor patru adunări generale ale C.E.B., iar între analizele Adunarilor II și IV este plasat un interesant compartiment, „Ce afirmă ieri și ce face azi Biserica Rusă”, în care este descrisă evoluția relațiilor Patriarhiei moscovite cu ecumenismul – de la condamnarea acestuia în anul 1948 și intrarea în C.M.B. în anul 1961.

În capitolul V, „Mijloacele folosite de ecumenism”. autorul se oprește în mod special asupra așa-numitelor „Consfătuiri general-creștine”, care au fost convocate în anii 1961 și 1963 în insula Rhodos. Președinte al primei Consfătuiri, la care au fost trasate planurile reformelor în Ortodoxie, a fost mitropolitul grec al Filipinelor, Hrisostom, care în anul următor a fost ales Arhiepiscop al Atenei, cu numele de Hrisostom al II-lea (1962-1967). Când în 1968, Patriarhul ecumenic Athenagoras a convocat cea de-a doua consfătuire, insistând asupra participării Bisericii Elene, Arhiepiscopul Hrisostom II, cunoscând planurile ecumenice ale primei consfătuiri, a refuzat categoric, susținut de întreaga ierarhie greacă. Arhim. Haralambie descrie în culori vii aceste evenimente ca martor ocular al faptei mărturisitoare a arhiepiscopului Hrisostom. El se oprește pe larg asupra modului în care se fac pregătirile pentru Sinodul al optulea Ecumenic, denumit ulterior „Sinodul cel Mare și Sfânt”, citând cele spuse în legătură cu viitorul for de alt militant contemporan împotriva ecumenismului – mitropolitul grec Augustin al Florinei: „Nu suntem împotriva Sinodului, dar suntem pentru unul care ar condamna odioasa erezie, erezia ereziilor – ecumenismul”.

În capitolul VI sunt arătați intermediarii folosiri de ecumenism: ereticii, reprezentanții laici ai autorităților, ierarhiile bisericești vândute etc.

În a doua parte a cărții Arhimandritului Haralambie sunt dezvăluite uneltirile iudeilor împotriva creștinilor, amintindu-se, în baza textelor istoricului antic Amian Marcelin (Istoria, v. 23. cap. 1), despre încercarea lor nereușită de a restaura, cu ajutorul împăratului Iulian Apostatul, templul vechi-testamentar din Ierusalim, distrus de români în anul 70: „Din temelia rămasă întreagă a templului au izbucnit îngrozitoare limbi de foc și au ars pe cei ce lucrau.”

În capitolul întâi al părții a doua se demonstrează ca „islamul este o creatură a iudaismului”, concepută de evrei pentru subminarea creștinismului, care însă, în chip providențial, s-a întors împotriva lor înșiși. În capitolul al doilea au fost publicate fotografii documentare, cazuri înspăimântătoare și scene cumplite din sângeroasele prigoniri la care papistașii au supus pe ortodocșii din Serbia în timpul celui de-al Doilea război mondial, căzând victime 800.000 de oameni, ca și prigonirile Ortodoxiei din anul 1968 în Cehoslovacia.

În capitolul final, autorul concluzionează: „Creștinii ortodocși sunt datori să nu îngăduie blestematului ecumenism să pângărească Ortodoxia!”

Din rândul teologilor greci, un mare adversar al ecumenismului este Constantin Murathydis, profesor la Facultatea de Teologie a Universității din Atena, care, într-o conferință publică ținută la 21 octombrie 1970, a caracterizat ecumenismul ca demonism, iar într-un discurs televizat rostit la 15 mai 1972 a subliniat trei mari pericole la care ecumenismul expune Ortodoxia: înăbușirea sentimentului ortodox, destrămarea unității religioase a poporului grec și influența păgubitoare a C.E.B. dirijată de pan-erezia protestantă.

Referitor la ultimul punct, profesorul Murathydis a spus: „Este foarte îngrijorător faptul ca unii teologi ortodocși, influențați de teologia ecumenistă, fără să se gândească, înaintează propuneri păgubitoare pentru dogmatica și rânduiala canonică a Bisericii Ortodoxe”.
După cum știm, cea mai însemnată lucrare teologică antiecumenistă din ultimul timp este cea a teologului grec A. D. Delibasi, „Erezia ecumenismului” (Atena, 1972, 304 p.), având subtitlul „Mântuirea întru Hristos, ereziile și pan-erezia ecumenismului” și epigraful „Decăderea cea din urmă este decăderea sufletului”.

Raportând la erezie acest epigraf, preluat de la Sfântul Grigorie de Nissa, autorul remarca: „Adoptarea unei erezii este într-adevăr decăderea cea din urmă a sufletului. Super-erezia ecumenismului este cel mai mare rău de pe pământ, căci luptă împotriva celui mai mare bun, care este credința creștină ortodoxă.

Luptând cu Credința Ortodoxă, ecumenismul luptă împotriva Adevărului inspirat de Dumnezeu, care este Însuși Domnul nostru Iisus Hristos. Ecumenismul luptă împotriva lui Hristos și împotriva lui Dumnezeu… Luptând împotriva lui Dumnezeu ecumenismul atacă și Biserica Ortodoxă care este „Trupul lui Hristos” (I Cor. 12, 27) și vistieria adevărului și al harului dumnezeiesc. Ecumenismul reprezintă cea mai mare erezie anticreștină, antiumană și inumană a tuturor veacurilor!”

Respectiva lucrare constă din patru părți: mântuirea noastră întru Hristos, ereziile ca dușmani ai mântuirii întru Hristos și a omenirii, erezia ecumenismului contemporan și teologia modernă.

În capitolul patru sunt arătate cauzele pentru care „numeroși ortodocși tolerează în acest sens ecumensimul și chiar aderă la el, făcându-se promotorii lui, demni de dispreț, dar și periculoși”. Potrivit autorului, cauza principală rezidă în „recurgerea teologiei răsăritene la filosofarea teologică „științifică” a Occidentului eretic, drept care noua teologie ortodoxă nu-și are originea pe teren propriu, ci e adusă din străini, adică nu mai este cea întemeiată de Sfinții Părinți, așa cum a fost până odinioară. Această „nouă” teologie se caracterizează prin necunoașterea Sfinților Părinți, în schimb cunoașterea autorilor heterodocși. Faptul cel mai regretabil însă este că teologii ortodocși, în majoritatea cazurilor, află despre „concepțiile Sfinților Părinți din surse heterodoxe”, spune cu durere prof. P. Trembelas, un dogmatic ortodox de seamă. Făcând școala la învățători străini, ortodocșii nu-și însușesc ceea ce ne învață de fapt Sfinții Părinți, ci ceea ce vorbesc despre Sfinții Părinți și despre învățătura lor ereticii!”
După cum știm, „teologia” eretică nu este propriu-zis teologie, ci o disciplină despre om, fiindcă teologia heterodocșilor nu este întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu, ci pe cuvântul omului, care supune criticii raționaliste ceea ce Însuși Dumnezeu a binevoit să ne descopere prin învățătura Sa, tălmăcită corect de Sfinții Părinți.
„După toate acestea, rezumă autorul, face să ne mai mirăm că teologii, pătrunși de „știința” împrumutată de la eretici, acționează în sprijinul ereziei ecumenismului și în detrimentul Bisericii Ortodoxe, manifestând ostilitate față de Ortodoxie și fiind îngăduitori cu erezia. Simpatizând cu erezia, ei nu sunt în stare să predice drept cuvântul adevărului lui Dumnezeu și nici capabili să apere cauza Bisericii Ortodoxe.”
Autorul își încheie lucrarea cu un apel către adevărații creștini ortodocși de a fi „credincioși până la moarte” (Apoc. 2, 10) în lupta cu pan-erezia ecumenismului, însuflețindu-i o exclamație liturgică: „Să stăm bine, să stăm cu frică!”

Sursa:pelerinortodox.ro

 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.