04 Feb

DUMINICA VAMEȘULUI ȘI A FARISEULUI

“Umilința este primul lucru pe care trebuie să-l facem. Ne umilim în fața lui Dumnezeu pentru că știm că săvârșim fapte rele în fiecare zi: cu lucrul, cu cuvântul și cu gândul. Aproape în fiecare minut. Și nu exagerez când spun că în fiecare minut facem o faptă rea. Gândim ceva rău, chiar dacă nu facem fapta, totuși gândim. Iar gândul, spune Sfântul Apostol Iacov, odrăslește fapta cea rea care, odată săvârșită, introduce păcatul în noi.

În același timp, de multe ori suntem ispitiți ca și fariseul să facem câteva fapte pentru ochii lumii și nu pentru Dumnezeu. Cel care face fapta pentru ochii lumii va avea o atitudine vizibilă, ca și fariseii. Când posteau se îmbrăcau în sac, își puneau cenușă în cap, aveau fața tristă și nebărbierită, ca să se arate tuturor că postesc. Și spune Mântuitorul: pentru lume postesc! Își vor lua răsplata în lumea aceasta! În Cer nu mai au nici o plată! Dacă făceau o faptă bună, ieșeau la răscrucea drumurilor, puneau să sune din trâmbițe și veneau săracii ca să primească bani sau mâncare.

Adeseori și noi suntem tentați să facem lucrul acesta. De altfel toată literatura, îndeosebi cea de azi, vorbește despre lume ca un teatru. Toți ne comportăm ca niște actori pe scenă. Una este viața noastră intimă și alta este viața cu care ne expunem în fața lumii. Acesta este fariseismul. Așa de general este fariseismul nostru, încât numai când intrăm în biserică ne dăm seama cine suntem, cât de păcătoși suntem.

Dacă te-ai pătruns de rugăciune, de cuvintele Mântuitorului, când intri în biserică te simți deodată copleșit de propriul tău păcat, îți dai seama că toate faptele tale le-ai făcut pentru lume și nu pentru Dumnezeu. De aceea măcar la biserică să nu venim pentru lume. Dacă veniți în biserică, faceți aceasta pentru Dumnezeu! Nu stați ca fariseii! Nu vă comparați cu cel pe care-l socotiți păcătos. Poate că cel păcătos face mai bine decât tine, căci se pocăiește. Ci asemenea vameșului bateți-vă cu pumnul în piept și strigați: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!” (Luca 18,13).

Rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” de aici are luat textul: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!“. Spun Sfinții Părinți și cei care practică rugăciunea inimii sau rugăciunea isihastă, că aceasta este cea mai completă rugăciune. Ea te așează în raportul real cu Dumnezeu.

Oricum ai fi și orice ai face în lumea aceasta, ești păcătos. Totdeauna diavolul te asaltează și tu nu poți să reziști, pentru că diavolul e numai duh, iar noi suntem trup și suflet. El te asaltează cu ispite, cu tot felul de imagini, cu mirosul, cu gustul, cu pipăitul, cu imaginația, cu nebunia. El te asaltează în toate chipurile și dacă găsește inima ta deschisă pentru ispite, atunci pune stăpânire pe tine și te demonizează. Numai așa alungăm pe diavol din inima noastră, spunând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!“. Accentuezi cuvântul păcătos, pentru că știi că ești păcătos. Suntem păcătoși prin naștere, pentru că moștenim păcatul strămoșesc. Psalmul 50 spune „că întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea“. Suntem păcătoși prin faptul că adeseori gândim răul în inima noastră împotriva aproapelui și împotriva tuturor. Suntem păcătoși pentru că de multe ori depășim gândirea și intrăm în verbalitate și spunem prin cuvinte lucruri rele, care jignesc și rănesc și săvârșim păcatul bârfei. Multe sunt căile prin care păcatul intră în sufletul nostru. Iar singurul nostru scut împotriva păcatului este să spunem:Doamne, Iisuse Hristoase, milostiv fii mie, păcătosul!“.

Noi suntem oameni supuși păcatului. Fie că ești arhiereu, preot, om de rând, intelectual, muncitor sau un gunoi al societății, toți păcătuim într-un fel sau altul. Evanghelia ni l-a arătat pe fariseu, care nu avea o așezare a mărturisirii și a inimii, ci credea că el a făcut numai bine în viața lui. Dar el de fapt n-a avut o legătură reală cu Dumnezeu. Inima lui nu s-a mișcat, ci era ca un mecanism care spunea: „Acum fă bine! Acum dă milostenie! Acum du-te în templu! Acum dă zeciuiala!“. Avea un mecanism, nu era o inimă vie. Pe când a vameșului era o inimă vie, care măcar plângea! O inimă care plânge este o inimă pe care Dumnezeu o iubește.

Încercați să plângeți! Încercați să vă pocăiți!

Suntem păcătoși, păcătuim în fiecare clipă, păcatele noastre sunt nenumărate, dar există o posibilitate de a fi iertați. Dumnezeu ne-a lăsat pocăința”.

(transcriere parțială, extrasă din: Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009)

Sursa: www.razbointrucuvant.ro

 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.