14 Oct

DIFERENȚE ÎNTRE ORTODOXIE ȘI CATOLICISM

IUBIREA LUI DUMNEZEU, CHINURILE IADULUI ȘI ESHATONUL: DIFERENȚE ÎNTRE ORTODOXIE ȘI CATOLICISM

Autor – părintele IOANNIS ROMANIDES

 

Slava lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu şi chinurile Iadului. Taina Crucii şi a Învierii este slava în care Dumnezeu locuieşte, [slava] care este din veşnicie înainte de lume şi care pătrunde toate lucrurile pe cât le este lor dat cu putinţă. Aceasta este energia agapică [iubitoare] a lui Dumnezeu, care nu caută ale sale şi depăşeşte orice atribut material şi experienţă omenească sau îngerească, percepută fie prin simţuri, fie prin minte. Aceasta este, de asemenea, o putere care judecă sau care pedepseşte, care distruge păcatul şi puterea celor care se opun voinţei lui Dumnezeu şi [o putere] care pedepsind pe duşmanii nepocăiţi ai lui Dumnezeu, [de fapt] îi desăvârşeşte pe cât este cu putinţă. Dumnezeu, Care Se îmbracă cu această lumină neapropiată ca şi cu un veşmânt, este împărţit nedespărţit în persoane distincte, neseparate, dar persoane deosebite şi se dezvăluie în energiile şi harismele Sale şi există întreg fără a fi separat sau limitat de vreo energie sau harismă, rămânând nemişcat tri-personal în relaţiile Sale fiinţiale şi simplu în firea sau în întunericul Său mai presus de fiinţă. Această putere a Crucii şi a Învierii este iubirea lui Dumnezeu care se afla în lucrare mai înainte ca lumea să existe pe lângă Dumnezeu, în creaţie şi iconomia lumii, înainte de Întrupare, în Întrupare, înainte de Jertfa de pe Cruce, în Jertfa de pe Cruce şi după Jertfa de pe Cruce. Prin puterea Jertfei de pe Cruce şi a Învierii Dumnezeu lucrează în dumnezeiasca Euharistie şi în Taine împăcarea şi sprijinirea credincioşilor, ca şi creşterea lor duhovnicească şi maturizarea lor în termeni de îndumnezeire [theosis].

Trebuie să se accentueze faptul că taina sau puterea Crucii şi a Învierii este o energie sau însuşire a întunericului suprafiinţial, care nu este dobândită de Dumnezeu, ci există veşnic în El din fire. Prin urmare, împăcarea, care prin Jertfa de pe Cruce nu adaugă şi nu sustrage nimic din împăcarea omului cu Dumnezeu, nu poate fi niciodată înţeleasă ca o împăcare a două facţiuni care s-au urât reciproc. Dumnezeu nu încetează niciodată să fie prieten chiar şi cu vrăjmaşii Săi în conformitate cu iubirea Sa. Dumnezeu devine duşman şi putere pedepsitoare doar din punctul de vedere al celora care, prin voinţa şi înţelegerea lor, stau în opoziţie faţă de iubirea lui Dumnezeu. Din acest motiv, omul şi nu Dumnezeu este cel împăcat prin Taina Crucii şi cel care este transformat, prin împăcare, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, în prieten al lui Dumnezeu şi participă astfel, la Învierea lui Hristos.

Cei care se opun voinţei lui Dumnezeu sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu şi Îl consideră pe Dumnezeu drept duşman, în ciuda realităţii prieteniei şi iubirii lui Dumnezeu faţă de ei. Din cauza împietririi lor iubirea, prietenia, harul îndumnezeitor, slava, Împărăţia şi lăcaşul lui Dumnezeu devin pentru vrăjmaşii Lui, care nu se pocăiesc şi pentru îngerii căzuţi, foc veşnic, întunericul cel mai din afară şi loc de chin. În descrierea pedepsei [iadului], este folosită antiteza foc – întuneric deoarece corespunde antitezei dintre lumină şi umbră din norul luminos care adumbreşte şi luminează pe cei care primesc revelaţia şi devin slăviţi sau îndumnezeiţi. Aşa precum este slava lui Dumnezeu, în experienţa revelatoare a Proorocilor, Apostolilor şi Sfinţilor, sub formă de lumină şi de nor luminos care acoperă şi luminează şi izvorăşte înăuntrul celor care o primesc, covârşind, în acelaşi timp, orice atribut postulat sau înţeles de minte sau simţ, tot aşa, în cei care sunt pedepsiţi, aceeaşi slavă şi aceeaşi lumină apare ca foc mistuitor şi ca întunericul cel mai din afară şi ca loc de chin. În credincioşii care sunt desăvârşiţi, norul luminos apare ca fum care slobozeşte tunete. În timp ce săracul Lazăr, care se odihneşte în sânul lui Avraam, se bucură, bogatul, care nu se află în acelaşi loc, este chinuit de vederea aceleiaşi realităţi. Replica lui Avraam către bogatul cel nemilostiv: Îi au pe Moise şi pe Prooroci, înseamnă, pur şi simplu, că Proorocii L-au văzut pe Dumnezeu în nor luminos şi au înţeles că pentru cei care nu Îl iubesc pe Dumnezeu şi nu vor să facă voia Sa, aceeaşi lumină a norului este foc mistuitor, cel mai dinafară întuneric şi loc de chin.

CHINURILE IADULUI ÎN TRADIŢIA APUSEANĂ AUGUSTINIANĂ

Manifestarea acestei puteri iubitoare şi punitive a lui Dumnezeu către Prooroci, Apostoli şi Sfinţi, [manifestare] pe care toate fiinţele umane, fără excepţie o vor vedea, fie ca lumină, fie ca foc, aduce imediat în mintea noastră diferenţa radicală dintre această învăţătură şi cea a adepţilor platonişti ai Fericitului Augustin: protestanţii şi romano-catolicii, care învaţă că vederea ființei [esenței] lui Dumnezeu implică fericirea [extazul]. De asemenea, dezvăluie temelia falsă a dezbaterii din Occident despre har, libertate, merit, fapte bune, credinţă şi predestinare condiţionată sau absolută.

În toate sistemele franco-latinilor, romano-catolicilor şi ale protestanţilor, faptele bune, fie că sunt vrednice de merit în sine sau vrednice de merit din cauza unui har irezistibil, premergător, fie că sunt indicii ale predestinării mântuitoare care le cauzează, sunt mijloacele prin care credincioşii dobândesc satisfacţia dorinţelor lor şi, de aici, neutralizarea lor prin vederea ființei divine. Vederea ființei divine este premiul sau meritul pentru faptele bune, sau rezultatul primei temelii a facultăţii raţionale în călătoria către fericire. Totuşi, nu este considerată drept o schimbare internă a unei iubiri interesate de sine în iubire liberă de egoism, schimbare săvârşită de harul dumnezeiesc. Din acest motiv, pedeapsa nu este limitată la lipsirea unui om de posibilitatea viziunii/vederii şi astfel, de fericire. Aceasta se află în opoziţie cu învăţătura biblică şi patristică conform căreia, pedeapsa nu constă în privarea oamenilor de capacitatea de a vedea slava lui Dumnezeu, ci în eşecul oamenilor de a conlucra cu harul lui Dumnezeu prin dobândirea iubirii neegoiste, cu ajutorul căreia ei Îl văd pe Dumnezeu ca foc şi nu ca lumină.

De vreme ce Augustin şi francii care l-au urmat, credeau că cei damnaţi nu Îl văd pe Dumnezeu, ei au interpretat material focul veşnic din Sfânta Scriptură şi astfel, au fost atraşi în dogme superstiţioase despre iad şi focul din Purgatoriu, care au devenit atât de bine cunoscute prin lucrările lui Dante şi John Milton. Drept o consecinţă a acestui lucru, franco-latinii, întocmai precum păgânii, îşi imaginau lumea ca fiind tri-etajată, fiind constituită din raiul neschimbător al celor în extaz, pământul schimbător ca loc de încercare al oamenilor şi lumea de jos schimbătoare, locul celor condamnaţi sau al celor care sunt curăţiţi.

DESPRE ESHATON (ESHATOLOGIA)

Prima înviere, a doua înviere şi Judecata parţialã. Cei care au un loc la prima înviere vor participa, de asemenea, şi la a doua înviere. Cei care sunt părtaşi la prima moarte, vor muri de cea de-a doua, de asemenea. Prima moarte este lipsirea de harul lui Hristos, iar a doua moarte este învierea trupului de la sfârşitul veacurilor la Judecată, când cei care au fost neascultători faţă de Hristos până în clipa morţii lor, vor vedea Slava lui Hristos ca foc veşnic şi ca întunericul cel mai din afară.

Porţile iadului nu biruiesc Biserica, fiindcă puterea diavolului a fost deja nimicită prin prima înviere a sufletelor Drepţilor şi a celor care sunt desăvârşiţi în Hristos, care la sfârşitul veacurilor vor avea un loc la a doua înviere, i.e. a trupului, şi vor vedea pe Hristos în slavă aşa cum Apostolii L-au văzut la Schimbarea la Faţă.

Există o judecată parţială între prima înviere şi cea de-a doua, sau între prima moarte şi cea de-a doua, la care: 1) Sfinţii se bucură de o pregustare a slavei lui Hristos ca lumină, iar ca prieteni ai lui Hristos au îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu pentru fraţii lor; 2) cei credincioşi care, în această viaţă, nu au ajuns la îndumnezeire ci continuă pregătirea lor duhovnicească pentru ziua Domnului, se bucură de o pregustare a roadei viitoare a îndumnezeirii şi se înveselesc pentru ea; 3) cei care au murit prima moarte ştiu că focul veşnic va fi mereu pentru ei un foc, căci inimile lor s-au împietrit datorită iubirii de sine şi nu mai sunt capabili de desăvârşire spirituală prin iubirea care nu caută interesul personal şi care constituie condiţia principală pentru vederea slavei lui Hristos ca lumină.

Concepțiile franco-latine şi cele patristice-ortodoxe despre sfârşitul lumii. Toate cele spuse mai sus ar trebui să arate de ce învăţăturile tradiţiei franco-latine despre păcatul strămoşesc ca vină moştenită de la Adam, sau imperativul satisfacerii Dreptăţii divine prin Jertfa lui Hristos de pe Cruce, sau harul irezistibil şi predestinarea absolută, focul şi iadul purgatorial, rămân atât de străine Tradiţiei ortodoxe a Părinţilor greci şi latini (cu excepţia lui Augustin). În contrast cu tradiţia augustiniană a franco-latinilor şi protestanţilor, Părinţii ortodocşi subliniază faptul că Dumnezeu nu a creat moartea, ci a îngăduit-o din iubire şi compasiune, pentru ca răul şi păcatul să nu devină veşnice. Aceasta înseamnă în mod clar că interpretarea Părinţilor greci despre oferirea Sângelui lui Hristos ca răscumpărare pentru eliberarea celor ţinuţi în captivitate de diavol nu are nici o legătură cu teoria lui Augustin despre drepturile diavolului asupra morţilor captivi, şi nu ar putea în nici un mod să fie considerată ca etapă teologică în dezvoltarea dogmei răscumpărării ce are drept concluzie teoria lui Anselm despre satisfacţie. O astfel de etapă este Augustin şi nicidecum Părinţii greci, ale căror învăţături sunt roada unei succesiuni fidele de păstrare şi transmitere a Tezaurului de Credinţă.

În concluzie, atragem atenţia asupra faptului că percepţia franco-latinilor sau a lui Augustin, evidenţiată atât de mult de protestanţi, cum că Vechiul Testament reprezintă perioada Legii iar Noul Testament pe cea a harului, este absolut incorectă, de vreme ce, aşa cum am văzut, şi în Vechiul Testament există, de asemenea, Prieteni ai lui Dumnezeu, care au dobândit împăcarea prin Cuvântul neîntrupat, deşi porţile iadului, adică moartea, i-a înghiţit vremelnic. Legea, care este un pedagog temporar către Hristos, există în Vechiul şi în Noul Testament pentru robi şi slujitori, dar, în ambele Testamente există, de asemenea, acei prieteni ai lui Dumnezeu care depăşesc duhovniceşte pedagogia Legii.

Pr. Ioannis Romanides – Dogmatica Patristică Ortodoxă. O expunere concisă, editura Ecclesiast, 2011, traducere de Dragoş Dâscă

Sursa: www.razbointrucuvant.ro

 

 

 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.