17 Abr

Despre mânie

13007372_1087610477966312_6755219783982095607_n

„Mânia este sutașul rațiunii, răzbunătorul poftei. Când dorim un lucru și suntem împiedicați de cineva, ne mâniem asupra lui ca unii ce suntem nedreptățiți” (Sfântul Ioan Damaschin)

„Mânia este aducerea aminte a urii ascunse, adică a pomenirii de rău. Mânia este dorința de a face rău celui ce ne-a mâniat” (Filocalia IX, Sfântul Ioan Scărarul)

«Felurile mâniei sunt patru. Primul fel de mânie se cheamă „iritare”, al doilea fel de mânie se cheamă „pizmă”; al treilea fel de mânie se cheamă „zavistie”, adică cea care zace mult în sufletul omului și caută răzbunare; iar al patrulea fel este mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne învață în Sfânta Scriptură să oprim mânia noastră cea rea: „Părăsește mânia și lasă iuțimea” (Psalm 36). La fel și marele Apostol Pavel, zice: „Lepădați și voi toate acestea: Mânia, iuțimea, răutatea, hula, cuvântul de rușine din gura voatră” (Coloseni 3). În alt loc arătând același lucru, zice: „Orice amărăciune și supărare și mânie și izbucnire și defăimare să piară de la voi împreună cu orice răutate” (Efeseni 4, 31). Sfântul Ioan Scărarul ne arată prin ce faptă bună putem să gonim de la noi mânia cea rea și pătimașă, zicând: „Precum apa în văpaie câte puțin adăugându-se, desăvârșit pe văpaie o stinge, așa și lacrima plânsului celui adevărat pe toată văpaia mâniei și a iuțimii face s-o ucidă” (Filocalia IX, op. cit., p. 68).

Cât privește mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu s-a arătat prin multe feluri de pedepse, după cum despre aceasta ne arată dumnezeiasca Scriptură, zicând: „Cu mulțimea slavei Tale ai surpat pe cei potrivnici. Trimis-ai mânia Ta și i-a mistuit ca pe niște paie. La suflarea nărilor Tale s-a despărțit apa. Strânsu-s-au la un loc apele ca un perete și s-au închegat apele în inima mării. Vrăjmașul zicea: Goni-i-voi și-i voi ajunge; pradă voi împărți și-mi voi sătura sufletul de răzbunare; voi scoate sabia și mânia mea îi va stârpi. Dar ai trimis Tu duhul Tău și marea i-a înghițit; afundatu-s-au ca plumbul, în apele cele mari” (Ieșire 15, 7-10). În alt loc, despre mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu, auzim așa: „Și i-a lepădat Dumnezeu din pământul lor cu mânie, cu iuțime și cu aprindere mare și i-a aruncat în alt pământ, cum vedem acum” (Deuteronom 29, 28). Iar dumnezeiescul și marele Prooroc Isaia, arătând despre mânia cea dreaptă și sfântă a lui Dumnezeu care va fi la sfârșitul lumii, zice așa: „Pentru aceasta voi prăbuși cerurile; și pământul se va clătina din locul lui, din pricina furiei Domnului Savaot în ziua iuțimii mâniei Lui. Atunci, ca o gazelă sperioasă și o turmă pe care nimeni nu poate s-o adune, fiecare se va întoarce la poporul său și fiecare va fugi în pământul său” (Isaia 13, 13-14). Frații mei, acum să arătăm ce virtuți sunt împotriva mâniei. Cea dintâi faptă bună care stinge și potolește mânia este blândețea. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, voind să ne învețe prin ce putem liniști tulburarea mâniei a zis: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). În alt loc dumnezeiasca Scriptură ne învață, zicând: „Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul” (Matei 5, 5).

Tot dumnezeiasca Scriptură ne învață, zicând: „Răspunsul blând domolește mania” (Pilde 15, 1; 16, 14; 25, 15). Sfântul Apostol Petru arată că blândețea are mare preț înaintea lui Dumnezeu și zice: „Să fie omul cel tăinuit al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului, blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (I Petru 3, 4). Încă și Sfântul Apostol Pavel ne arată că trebuie să sfătuim cu blândețe pe cei care vor cădea în oarecare păcat și zice: „Fraților, chiar de va cădea vreun om în vreo greșeală, voi cei duhovnicești îndreptați pe unul ca acela cu duhul blândeții” (Galateni 6, 1). Am însemnat acestea din dumnezeiasca Scriptură, ca să vă aduc aminte că cel mai bun leac împotriva mâniei este blândețea și nepomenirea de rău, căci aceste fapte bune, și pe cei răi îi pot face buni și îi pot aduce la pocăință. În această privință am să vă reamintesc niște istorioare din Pateric. Au venit odată hoții la chilia unui bătrân și i-au zis: „Am venit să-ți luăm toate câte ai în chilia ta”. Iar el le-a zis: „Câte vă place, fiilor, luați”. Și ei au luat toate lucrurile bătrânului pe care le avea în casa sa. Însă au uitat un săculeț care era atârnat într-un cui. Deci bătrânul luându-l, alerga după ei, zicând: „Fraților, luați cele ce ați uitat în chilia voastră!” Iar aceia, umilindu-se pentru nerăutatea bătrânului au adus înapoi în chilia lui toate cele luate, și s-au pocăit, zicând întru dânșii: „Cu adevărat, omul lui Dumnezeu este acesta”. Iarăși citim în Pateric că doi monahi locuiau într-un loc și s-a dus la dânșii un bătrân ca să încerce viața lor și, luând un toiag, a început a sfărâma verdețurile unuia. Iar fratele văzând, s-a ascuns până le-a sfărâmat toate. După ce a rămas numai o rădăcină, a zis fratele către bătrân: „De voiești, lasă pe aceasta să o fierb ca să gustăm din ea împreună!” Aceasta auzind bătrânul, a pus metanie fratelui, zicând: „Pentru această nerăutate a ta se odihnește Duhul Sfânt peste tine, frate!” A zis dumnezeiescul Iov: „Pe cel fără de minte îl ucide mania” (Iov 5, 2). Iar Apostolul Pavel ne învață: „Soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efeseni 4, 26). Cu adevărat, pe cel fără de minte îl ucide mânia, dacă nu va părăsi din inimă pomenirea de rău și răzbunarea asupra celui ce l-a supărat, altfel având ură asupra fratelui, ajunge să fie ca un ucigaș de oameni. Căci, după mărturia Sfintei Scripturi, „oricine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni și știți că orice ucigaș de oameni nu are viață veșnică” (I Ioan 3, 15). Iată fraților, în ce chip, pe cel fără de minte îl ucide mânia. Căci de nu va părăsi mânia și ținerea de minte a răului ajunge la ură și prin ură se face ucigaș de oameni și așa își ucide prin mânie și răzbunare sufletul său.» (Arhim. Ilie Cleopa)

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.