04 Abr

Denia Acatistului Bunei Vestiri

În săptămâna a V-a din Postul Mare vineri seara se oficiază Denia Acatistului Bunei Vestiri. Din punct de vedere liturgic, această slujbă face parte din rânduielile specifice ale Postului Mare, menite să-l pregătească sufleteşte pe credincios pentru marele praznic al Învierii Domnului. Alături de profunzimea şi frumuseţea specifică a rugăciunii în sine, Imnul Acatist are şi o istorie miraculoasă care, analizată în esenţă, constituie un real izvor de învăţături duhovniceşti ce-şi pot găsi aplicarea în situaţii concrete din viaţa socială actuală.

În cele ce urmează vă prezentăm mai multe informaţii legate de Denia Acatistului Bunei Vestiri extrase din lucrarea Triodul Explicat, Mistagogia Timpului Liturgic semnat de Makarios Simonopetritul:

„Sinaxarul atribuie originea sărbătorii Acatistului eliberării miraculoase pe 7 august 626 a Constantinopolului de atacul conjugat al persanilor şi avarilor. In timp ce împăratul Heraclie era atunci cu armata sa departe în Orient, patriarhul Serghie a făcut procesiuni pe zidurile capitalei cu relicvele Crucii, cu icoana „nefăcută de mână” a lui Hristos şi veşmântul Maicii Domnului. El a încurajat tot poporul în luptă şi a organizat rugă­ciuni de implorare a Născătoarei de Dumnezeu. Râvna locuitorilor a fost atât de intensă, încât au reuşit să respingă inamicul, permiţând astfel răs­turnarea delicatei situaţii în care se găseau bizantinii şi sprijinind astfel decisiv contraatacul lui Heraclie, care avea să meargă din victorie în vic­torie, până la recucerirea tuturor provinciilor luate de perşi. În semn de mulţumire, întreg poporul capitalei şi-a petrecut noaptea victoriei cântând în picioare imnul Acatist în sanctuarul Fecioarei de la Vlaherne. Ziua de 7 august a rămas de atunci o zi de comemorare solemnă. După transferul comemorării iniţiale de pe 7 august în sâmbăta Săptă­mânii a V-a, sinaxarele au adăugat şi memoria altor asedii ale Constanti­nopolului din anii 677, 717-718 şi 860, făcând astfel din Acatist imnul prin excelenţă al încrederii poporului bizantin în ocrotirea Maicii Domnu­lui, cum declară limpede faimosul său „proimion” „Apărătoarei Doamne” [redat mai jos într-o traducere literală]:

„Generalissimei apărătoare, ca una ce am fost izbăvită din lucruri cum­plite, cele de biruinţă îţi aduc ţie, Născătoare de Dumnezeu, ca nişte mulţumiri, eu, cetatea ta. Ci ca una ce ai stăpânire nebiruită [invinci­bilă], din tot felul de primejdii slobozeşte-mă, ca să strig ţie: Bucură-te, Mireasă nemiresită!”

Să remarcăm numaidecât, ca să nu mai revenim asupra lui, faptul că simbolismul militar şi patriotic e destul de frecvent în imnografia bizan­tină, îndeosebi cu referire la Născătoarea de Dumnezeu. Acest lucru îşi trage evident originea din întrepătrunderea existentă între Biserică şi statul bizantin, precum şi din dedicarea cetăţii imperiale Fecioarei, astfel încât toate evenimentele fericite ale istoriei politice erau atribuite mijlocirii sale. Acest simbolism militar îşi păstrează intactă valoarea şi atunci când e transpus în planul personal al luptei fiecărui creştin împotriva patimilor şi a demonilor. Eliberarea cetății reprezintă în acest caz eliberarea omului de tirania patimilor, putând fi astfel aplicat tot timpul Postului Mare.

Spiritualitatea liturgică a asimilat aceste elemente istorice, cum sunt episoadele unor asedii barbare sau cutremure de pământ, pentru a face din ele elemente permanente ale vieţii ortodoxe, chiar şi după dispariţia statului bizantin şi a uitării motivelor precise care au dus la stabilirea lor. Aceste elemente nu sunt simple supravieţuiri ale unor comemorări care n-ar fi avut valoare decât pentru locuitorii Constantinopolului, ci au do­bândit o valoare transistorică şi universală, putând fi de acum supuse aceluiaşi tip de transpunere duhovnicească (anagogică) ca şi faptele isto­rice ale Scripturii. Acatistul e extrem de revelator în această privinţă.

Prăznuirea eliberării miraculoase a Constantinopolului cântată împre­ună cu Acatistul a fost transferată la începutul secolului VIII, de pe 7 au­gust pe 25 martie, de către patriarhul Gherman în virtutea legăturii acestui imn cu Buna Vestire. Dar cum cel mai adesea Buna Vestire cade într-o zi de post, în secolul IX, patriarhul Metodie (842-847), sau, după alte surse, patriarhul Fotie (858-886) a deplasat încă o dată această prăznuire a Acatistului într-o sâmbătă de la sfârşitul Postului Mare. Aceasta însă pare să se fi fixat destul de târziu în Săptămâna a V-a, fiindcă în redacţia sa din secolul IX, Typikon-ul Marii Biserici din Constantinopol lasă încă patriarhului libertatea de a fixa oficiul Pannychis al Născătoarei de Dumnezeu în Săptămâna a IV-a sau în Săptămână a V-a. In unele manuscrise italo-greceşti, printre care Typikon-ul de la Messina (secolul XII), prăznuirea Acatistului nu este prescrisă pentru o zi de sâmbătă, trebuind să fie celebrată cu 5 zile înainte de Buna Vestire, sau, după alte documente, numai în ajunul ei, evidenţiind astfel limpede semnificaţia ei de înainte-prăznuire.

Diferitele etape ale fixării Acatistului evidenţiază în fond o ezitare datorată polarităţii semnificaţiei sale. El este în acelaşi timp un oficiu votiv pentru eliberarea cetăţii şi un imn centrat în principal pe Buna Vestire. Este sigur că Acatistul exista cu mult înainte de victoria din anul 626 şi că el a fost cântat atunci pentru că era deja extrem de popular. Probabil cu această ocazie, său ulterior, i s-a adăugat „proimion”-ul citat mai sus, pentru a explicita caracterul său votiv şi legătura Acatistului cu ocrotirea oraşului de către Theotokos.

S-a scris mult despre originea imnului Acatist şi despre autorul său. Multă vreme sinaxarele i-au atribuit redactarea patriarhului Serghie însuşi, lui Gheorghe din Pisidia, secretarul său, sau chiar patriarhului Gherman, deşi acesta din urmă n-a făcut altceva decât să expliciteze şi mai mult legătura imnului cu Buna Vestire. Până nu de mult savanţii moderni, bazaţi mai cu seamă pe studierea stilului acestei capodopere, păreau să fi ajuns la un consens în ce priveşte atribuirea imnului Acatist lui Roman Melodul, autorul principal al imnelor kontakia şi cel mai mare melod bizantin. Recent însă, specialiştii înclină să împingă datarea compunerii lui încă înainte de Roman Melodul. Oricum ar sta lucrurile, acesta e într-adevăr o înflorire a poeziei liturgice, nici o altă compoziţie neegalând-o prin frumuseţe şi popularitate la creştinii ortodocşi până în zilele noastre. Acatistul e cântat în general împreună cu canonul lui Iosif Imnograful, care-i împrumută unele expresii şi îi este asemănător prin formă, amplificând salutarea îngerului („Bucură-te!”) şi legând de ea expresii antinomice ce exprimă realizarea în Fecioara Maria a prefigu­rărilor Vechiului Testament şi caracterul neînţeles al Întrupării. Această particularitate stilistică a dus la denumirea populară a Acatistului, numit în Grecia chairetismoi [Bucurări]. Canonul este cântat împreună cu „irmoase” care nu sunt însă ale lui Iosif, ci poate ale lui Ioan Damaschinul; acestea au cunoscut un foarte mare succes în imnografia bizantină, fiindcă le regăsim adesea sub formă de „catavasii”.

Pe lângă Acatistul însuşi, slujba din sâmbăta Săptămânii a V-a a Pos­tului Mare a preluat numeroase elemente din cea a Bunei Vestiri. Vineri seara la Vecernie, după cele două idiomele şi stihira Mucenicilor din Triod, se cântă şapte „prosomii” şi „Slava” de la Vecernia Mare a Bunei Vestiri ca pregătire pentru Acatist, după care oficiul se derulează ca de obicei împreună cu Liturghia Darurilor înainte sfinţite. La Pavecerniţa Mare se cântă canoanele defuncţilor glasului de rând şi ale sfântului din Mineie transferate aici din pricina Acatistului. Utrenia începe, ca şi cea a Canonului Mare, la ceasul al 4-lea din noapte, dar, spre deose­bire de aceasta, nu are „Aliluia” (specific comemorării defuncţilor şi, prin urmare, anacronic), ci „Dumnezeu este Domnul” festiv însoţit de întreita cântare foarte lentă şi ornamentată anume pentru acest prilej a unui tropar având drept temă Buna Vestire, şi de altfel extrem de răspândit în imnografie, unde serveşte adesea drept irmos. După tropar se citeşte catisma 16 a Psaltirii urmată nu de o sedealnă, ci de „proimion”-ul „Apără­toarei Doamne” cântat de cele două coruri. După care preotul, înaintea icoanei, ca şi în vinerile precedente la Pavecerniţă, cântă cu glas mare primele 6 strofe (sau dikoi) la sfârşitul cărora corul repetă cântând lent „Aliluia” sau „Bucură-te, Mireasă, pururea fecioară!”. Acest prim grup se încheie cu repetarea condacului „Apărătoarei Doamne”, urmat de lectura primei părţi a cuvântului despre Acatist (de la sfârşitul Triodului) şi de recitarea Psalmului 118. Se repetă apoi încă o dată „proimion”-ul înainte şi după grupul de 6 strofe oikoi (icoase) care urmează executate în acelaşi mod ca şi grupul precedent. Se citeşte apoi restul cuvântului despre Acatist, Psalmul 50 şi canonul hramului mănăstirii în 4 tropare, cel al Maicii Domnului, alcătuirea lui Iosif în 6 tropare şi, la odele corespunzătoare, „tetraodele” lui Iosif şi Teodor, care elimină canonul hramului. Drept „catavasii”, se cântă încă o dată „irmoasele” cano­nului lui Iosif. Canonul e întrerupte de ectenii mici, urmate la oda a 3-a de cântarea a şase noi strofe oikoi executate în acelaşi mod. Urmează o ectenie mică, o sedealnă pe tema Bunei Vestiri cântată de două ori și dacă nu s-a încheiat, continuarea cuvântului despre Acatist. După oda a 6-a, se cântă ultimele 6 Strofe oikoi, mereu încadrate de: „proimion” şi urmate, mai, întâi de sinaxarul din Minei iar apoi de sinaxarul Acatistului redactat de Nichifor Calist. Canonul se termină fără alte modificări urmat fiind de luminânda Bunei Vestiri şi, la Laude, de 4 Stihiri de pe 25 martie, cu „Slava” lor. Utrenia se încheie cu Doxologia mare, iar la Liturghie se combină la „Fericiri” troparele odei a 3-a a canonului Maicii Domnului şi ale odei a 6-a a tetraodei Triodului Prochimenul este „Mărește su­flete al meu pe Domnul”, iar lecturile din Apostol şi din Evanghelie sunt duble: vechilor lecturi din Evrei 9,24-26 şi Marcu corespunzătoare seriei lecturilor Triodului li s-au adăugat cele din Evrei 9, 1-7 şi Luca 1, 39-49. 56, ca la celelalte praznice ale Maicii Domnului, evidenţiind astfel limpede suprapunerea oficiului propriu al Acatistului peste cel al unei sâmbete obişnuite din Postul Mare.

Constatăm, aşadar, că pentru a putea da celebrării sâmbetei Săptămânii a V –a din Postul Mare întreaga sa strălucire, Acatistului şi canonului său li s-au adăugat piese imnografice ale praznicului din 25 martie pentru a completa astfel oficiul. Acest adaos a permis în acelaşi timp afirmarea clară a legăturii Acatistului cu praznicul Bunei Vestiri şi proiectarea acestuia din urmă în inima ciclului liturgic mobil.

Primei distincţii pe care am remarcat-o în Acatist între simbolismul militar al protecţiei Maicii Domnului şi evocarea teologiei Întrupării, trebuie să-i adăugăm o a doua. Imnul Acatist se împarte în două părţi distincte: prima e o reprezentare, dramatică, a Evangheliei copilăriei; ea începe cu vizita îngerului şi tema Bunei Vestiri (condacele 1, 2, 3), după care descrie vizita Elisabetei (icos 3), tulburarea lui Iosif, (condac 4), ves­tirea Naşteri Domnului păstorilor (icos· 4) şi magilor (condac 5, icos 6, condac 6), fuga în Egipt şi episodul (apocrif) al surpării idolilor, (icos. 6), terminându-se cu întâlnirea cu dreptul Simeon (condac 7). Partea a doua începând cu condacul 8 nu se mai desfăşoară în plan cronologic ci dezvoltă o meditaţie, asupra consecinţelor spirituale ale Întrupării. Această a doua dimensiune corespunde, sub o formă diferită salutărilor propriu-zise care desfăşoară încă de la începutul imnului o serie de expresii antinomice a căror funcţie e aceea de a arăta că în Logosul întrupat se frâng limitele raţiuni: „Bucură-te, cea care ai adunat lucruri potrivnice într-una (ai reconciliat contrariile) Bucură-te cea care ai unit fecioria şi naşterea! Bucură-te sălaşul înţelepciunii lui Dumnezeu! Bucură-te vistieria Proniei Lui! Bucură-te cea care arăţi pe filozofi neînţelepţi! Bucură-te ceea cea ai vădit pe cei meşteri la cuvânt a fi necu­vântători! Bucură-te că au înnebunit întrebătorii cei cumpliţi! Bucură-te că s-au veştejit făcătorii de basme, Bucură-te cea care ai rupt vorbele cele încurcate ale atenienilor! Bucură-te cea care ai umplut mrejele pescarilor! Bucură-te cea care ne-ai tras dintru adâncul necunoştinţei! Bucură-te, cea care pe mulţi i-ai luminat în cunoştinţă!Bucură-te corabia celor ce vor să se mântuiască! Bucură-te limanul celor ce umblă cu corăbiile acestei vieţi! Bucură-te, Mireasă, pururea fecioară!”.

Începutul acestei a doua părţi a imnului Acatist sugerează tocmai mo­tivul acestei lungi evocări a Întrupării în timpul Postului Mare:

„Văzând naştere străină, să ne înstrăinăm de lume, mutându-ne mintea la cer; că pentru aceasta Dumnezeu Cel Preaînalt pe pământ s-a arătat om smerit, vrând să tragă la înălţime pe cei ce-I strigă Lui: Aliluia”

Cu ajutorul unor expresii de o îndrăzneală adesea nemaiauzită, Maica Domnului e aici preamărită în principal ca instrument al întrupării lui Hristos şi ca auxiliar al înălţării şi îndumnezeirii naturii umane: „începu­tul recreării ei spirituale”. Întruparea apare ca principiul fără de care n-ar putea exista viaţă duhovnicească, nici biruinţă asupra patimilor, căci în fond fiecare creştin e chemat la realizarea mistică a întrupării în sine însuşi. Prin curăţirea, căinţa şi asceza practicate tocmai în timpul Postu­lui Mare, el trebuie să imite, pe cât îi stă în putinţă, curăţia neprihănită a Fecioarei, pentru ca după „Aminul” conlucrării voii sale eu Dumnezeu să Se nască în el Logosul. „Ceea ce s-a petrecut trupeşte în neprihănita Maria «plinătatea Dumnezeirii» [Col 2, 9] strălucind în Hristos prin feciorie, aceasta se petrece şi în orice suflet ce rămâne feciorelnic potrivit raţiunii; nu că Domnul s-ar mai face prezent trupeşte, fiindcă «nu-L mai cunoaştem pe Hristos după trup» [2 Co 5, 16], ci pentru că vine să se sălăşluiască duhovniceşte aducând împreună cu El şi pe Tatăl, cum spune Evanghelia [In 14, 23]”.

Această naştere a lui Hristos în sufletul „fecioară” poate fi privită nu numai drept piscul vieţii duhovniceşti, dar şi drept obârşia ei. Fiindcă Botezul Îl face pe Hristos să Se nască în neofit (cf. Ga 2, 20), pentru ca acesta să trăiască în Hristos (cf. Col 2, 3-4). Astfel, celebrarea Acatistului spre sfârşitul Postului Mare, când ne apropiem de perioada propriu-zis mistagogică şi dramatizată a Săptămânii Mari, sugerează că tocmai prin asceză, căinţă şi luptă putem regăsi fecioria dobândită la Botez, pentru ca prin Duhul Sfânt Hristos să Se nască, să crească duhovniceşte în suflet şi în trup, şi să ajungă „la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” (Ef 4, 13).

Să remarcăm de altfel că intervenind chiar înaintea comemorării Răs­cumpărării în timpul Săptămânii Mari, această evocare duhovnicească a teologiei întrupării permite afirmarea o dată mai mult a continuităţii şi armoniei Economiei divine. Aşa cum, cu prilejul Naşterii Domnului, se aminteşte faptul că aceasta conţine tainic în ea puterea învierii şi realiza­rea definitivă a mântuirii, tot aşa în ajunul celebrării Patimii e potrivită invocarea paradoxului nemaiauzit aflat la obârşia ei şi a faptului că încă de la întrupare firea omenească asumată de Logosul era deja transfigurată şi îndumnezeită. Jertfa şi moartea lui Hristos n-au fost în fond necesare decât pentru a manifesta transcendenţa fără limite a iubirii dumnezeieşti, care recapitulează în sine însăşi toate contrariile şi se „smereşte” atât cât vrea să-şi înalţe creatura căzută.

Putem în sfârşit nota faptul că imnul Acatist şi canonul lui Iosif legat de el folosesc din belşug prefigurările scripturistice, ca şi Canonul Mare. Dar, în timp ce în acesta din urmă figurile din Vechiul Testament erau legate de căinţă, în Acatist ele sunt prezentate mai degrabă drept profeţii ale Întrupării. Maica Domnului e în acelaşi timp noul rai, scara lui Iacob, marea care l-a înghiţit pe faraonul spiritual, piatra din care a ţâşnit apa care i-a adăpat pe evrei în pustie şi stâlpul de foc care i-a călăuzit, pământul făgăduiţi şi mana, rugul aprins, lâna acoperită de rouă a lui Ghedeon, sfeşnicul, vasul cu mană şi adevăratul cort al mărturiei etc. În naşterea feciorelnică sunt recapitulate şi realizate toate figurile Legii şi ale Profeţilor, căci ea este realizarea Marii Taine a sco­pului mai înainte de veci al lui Dumnezeu cu privire la creaţia Sa.

Cele două celebrări speciale ale Săptămânii a V-a din Postul Mare dezvoltă, aşadar, două recapitulări distincte ale istoriei mântuirii: prima în planul pocăinţei, cea de-a doua în cel al întrupării. Şi una şi alta par solidare şi complementare, iar timpul „concentrat” al Postului Mare, care dezvoltă această recapitulare la un nivel mai amplu, e afirmat atunci drept cadrul şi ocazia conlucrării între planul binevoitor al lui Dumnezeu prin întrupare şi răspunsul liber al omului prin căinţă şl asceză. Acatistul per­mite astfel retroactiv definirea întregii dimensiuni hristologice a spiritua­lităţii Triodului.

‘Akathistos’ înseamnă ‘a sta în picioare’

Acatistul (de la gr. Akathistos) este un imn de laudă alcătuit din 13 condace şi 12 icoase, care descriu şi omagiază episoade din viaţa şi minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ale Maicii Domnului sau ale unor sfinţi. În sens propriu, cuvântul ‘akathistos’ înseamnă ‘a sta în picioare’, ceea ce indica faptul că cei ce ascultau acest imn nu stăteau în genunchi (care este un alt fel de şedere), ci drepţi, în picioare. Acatistul are la origine condacul bizantin, un poem alcătuit din 18-24 de tropare sau strofe, fiecare cu câte 20-30 de versuri, aranjate în acrostih (în ordinea alfabetică grecească), fiecare strofă având acelaşi număr de silabe şi aceleaşi accente ca şi prima strofă. Aceste tropare erau precedate de o strofă aparte, ce avea în comun doar glasul (nu şi melodia) şi refrenul. Reprezentantul prin excelenţă al acestui gen imnografic foarte cultivat în literatura bizantină este Sfântul Roman Melodul, în cântările căruia condacul bizantin atinge dezvoltarea maximă şi perfecţiunea.

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.