15 May

DE UNDE ÎNCEPE ȘI CUM SE VINDECĂ SLĂBĂNOGIREA NEAMULUI?

Părintele Arsenie Boca și IPS Teofan: “Ridică-te și umblă!”. DE UNDE ÎNCEPE ȘI CUM SE VINDECĂ SLĂBĂNOGIREA NEAMULUI?

Cuvântul ierarhului: Popor român, te vindecă Iisus Hristos! Ridică-te şi umblă

+ IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei (2009)

” (…) Cine este slăbănogul care, în calendar, a dat numele zilei de ieri? Şi de ce vorbesc de starea naţiunii române astăzi, după duminica zisă „a slăbănogului“? Există vreo legătură între acestea? Poate fi descrisă starea naţiunii române astăzi ca o stare bolnavă, atinsă de vreo boală cronică, o stare de slăbănog? Şi da, şi nu – aş spune. Da, pentru că deja am arătat câte probleme avem în diverse domenii. Nu, pentru că omisiunea de care vorbeam că defineşte adeseori presa este evidentă în tentaţia de a nu prezenta, pe lângă ceea ce este rău în România azi, şi partea bună a lucrurilor.

Există, în ciuda aparenţelor, România profundă, cu oameni verticali, cu dragoste de ţară, cu frică de Dumnezeu. Avem şi copii geniali, şi mame sfinte, şi oameni jertfelnici, şi străjeri vajnici la fruntariile ţării, şi preoţi de excepţie.

Suntem cum sunt toate popoarele lumii lăsate de Dumnezeu sub cer. Nu suntem nici mai buni, dar nici mai răi ca alţii. Suntem un popor de oameni obişnuiţi, cu bucurii multe, iar acum cu dureri, încercări ceva mai multe decât de obicei.

„Voieşti să te faci sănătos?“ îl întreabă Hristos pe slăbănog. Acesta îi răspunde:„Doamne, nu am om….“. Într-un comentariu la acest text evanghelic, părintele mitropolit Antonie al Ardealului spune slăbănogului, continuând dialogul: „Nu ai om, ai un Dumnezeu“.

În cel de-al doilea text din Scriptură ce s-a citit ieri la Sfânta Liturghie, Sfântul Apostol Petru se adresează unui alt slăbănog cu cuvintele:Te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te şi umblă!“.

„Popor român, te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te şi umblă!“ Resursele adânci ale naţiunii române sunt puternice pentru că izvorăsc dintr-o fidelitate faţă de puterea Evangheliei timp de mai multe veacuri. Din străfunduri ţâşneşte o sevă care dă putere în vremuri de criză, precum cea de astăzi.

Este necesară o reaşezare a valorilor pe scara lor autentică. Este necesar curajul recunoaşterii de către români că răul nu ne vine doar de la o economie precară.Sunt voci care proclamă necesitatea caselor de toleranţă, care subliniază necesitatea recunoaşterii homosexualităţii ca alternativă la viaţa de familie, care pretind celor mai nocive secte onorabilitatea de care se bucură Biserica Ortodoxă şi câte, vai, alte aberaţii. Într-o asemenea situaţie intervine starea de slăbănog a unui popor. „Urâciunea pustiirii“ şi „adâncurile satanei“ sunt întronizate la loc de cinste.

Dintr-o astfel de păgânătate ne vine tot răul, nu doar din lipsa banilor, din cauza moştenirii pre-decembriste. Acestea îşi aduc contribuţia negativă la starea naţiunii. Răul total vine însă din altă parte. Va putea românul începutului de mileniu III creştin să discearnă între bine şi rău? Va fi el în stare să-şi recunoască starea de boală şi, prin aceasta, să reintre în normalitate, să se bucure de sănătate?

Poate vor fi ceva mai mulţi bani pentru cultură, sănătate, învăţământ, asistenţă socială etc. Va fi ceva mai multă credinţă în popor? Va fi ceva mai multă frică de Dumnezeu pentru a fi, drept consecinţă, mai înţelepţi? Dacă da, toate vor fi bine altoite pe adevăr: economia ţării, cultura, sănătatea, învăţământul, asistenţa socială. Ar fi bine atunci să luăm aminte la cuvintele lui Hristos către slăbănog: Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!“.

„Cine are urechi de auzit să audă!“

***

Părintele Arsenie Boca:

” (…) Totuşi, nouă preoţilor, Iisus nu ne-a dat şi darul tămăduirii minunate, cum îl avea El şi cum îl dă la puţini dintre sfinţi, din vreme în vreme, dar ne-a dat darul mai mare: al iertării păcatelor. Nu l-a dat îngerilor, dar l-a dat oamenilor. Darul iertării păcatelor e mai mare decât darul minunilor, întrucât priveşte sufletul; pe când minunile privesc de obicei trupul. O iertare a sufletului, o curăţire a lui, uneori e o adevărată înviere din morţi, şi-i mai de preţ aceasta decât tămăduirea unui picior.

Fără darul minunilor între oameni ne putem mântui, dar fară darul preoţilor, al iertării păcatelor, nimeni nu se mântuieşte. Ce n-a dezlegat preotul pe pământ, aşa rămâne: nedezlegat nici în Cer. Şi preotul nu te poate dezlega dacă nu vii să-ţi mărturiseşti păcatele. De asemenea preotul nu te poate dezlega – ca oarecum cu sila – dacă nu-ţi dai însuţi toată silinţa de-a te dezlega tu de năravurile tale rele.

Iertarea păcatelor însemnează şi încetarea lor. Iertarea păcatelor nu înseamnă că le spovedeşti mereu şi le iei de la capăt – că iarăşi le vei spovedi. Creştinismul mai e şi chestiune de refacere a voinţei. Ne trebuie bunăvoinţa voastră – ca s-o facem voinţă; tărie de caracter şi simţire de obraz. Oamenii umblă după făcători de minuni – fie ei şi vrăjitori. Dar vă spun că minunea cea mai mare e înnoirea vieţii tale pe temelia ei Iisus Hristos; e încreştinarea voinţei tale: asta-i minunea cea mai mare, care ne stă cu adevărat la îndemână şi ni s-a dat nouă poruncă: „înviaţi pe cei morţi !” După învierea ta tânjeşte Iisus. Ce însemnează aceasta n-ar putea să ţi-o spună mai bine decât înşişi cei ce au înviat din moarte sigură, ca dintr-un vis urât.

Deci de unde începe slăbănogirea? – De la socoteala trufaşă a minţii. I se pare ei că e mai bine să nu se conducă după poruncile lui Dumnezeu, ci după capul ei, mai bine zis după păcat. Iar păcatul dă cu omul drept în plata păcatului, cum ai da cu oiştea-n gard.

Tot minte slabă dovedesc şi aceia ce nu vor să vie la ştergerea păcatelor; aceia n-au ce aştepta tămăduirea bolilor. Ajută doctorii, dar minţii îi ajută Dumnezeu. Dacă oamenii şi-ar potrivi purtările după poruncile lui Dumnezeu, care sunt poruncile firii, şi n-ar face din legi fărădelegi, ar ocoli, ar preveni toate pacostele necazurilor; dar aşa, drept în ele-şi sparg capul; – şi apoi umblă plângând…

Lasă-te frate condus de un sfat dumnezeiesc, că de nu, capul care n-ascultă, odată se sparge şi n-are cine-l lega.

Oare de ce vin oamenii aşa de în silă la spovedit? – Fiindcă ştiu că li se cere lepădarea de păcate; ori lor le plac mai mult păcatele decât înfrânarea de la ele.

E o poveste ştiută pretutindeni, totuşi v-o spun şi de-aci. Ştiţi că sunt şerpi care sug lapte. Şi sunt vaci, care, odată supte de şarpe, aleargă nebune după şarpe să le sugă iarăşi. Se întâmplă că vaca se apropie de înţărcat, dar de nărav nu înţărca, ci se duce mereu la şarpe. Şarpele îi suge sânge şi în sfârşit o muşcă. Iată prostie de vacă osândită la moarte.

Dar şi prostia omului tot la moarte-i osândită. Toată tinereţea ta o dai dracului, şi vezi pe urmă că ai ales rău. Dar întrebare dacă-ţi mai rămân zile să le dai lui Dumnezeu şi întrebare dacă-ţi mai primeşte o grămadă de hârburi, în loc de un vas frumos, cum puteai să fii. Aspre vorbe. Ăsta e răspunsul la întrebarea de ce nu vin oamenii la spovedanie în primăvara şi vara vieţii lor: îşi dau vlaga s-o sugă şarpele!

„In toată lumea nu găseşti un lucru mai uşor de făcut decât păcatul. Şi iarăşi: nimic nu pricepe omul mai greu, ca: ce-i acela, păcatul? De aceea păcătuim cu uşurinţă, dar ne pocăim cu anevoie” (Ilie Miniat, „Didahii” p. 113).

Altă pricină care te împiedică de la spovedanie e că judeci preoţii; eşti nemulţumit de preot; iar de care-ai fi mulţumit ţi-e frică. La unul nu te lasă păcatele lui, la altul nu te lasă păcatele tale.

Orice duhovnic – indiferent de bogăţia, sărăcia, cultura mai puţină, sau chiar şi sărăcia morală – este reprezentantul lui Dumnezeu, trimisul lui Dumnezeu, şi credincioşii n-au nici un motiv de-a-l ocoli. Darul acesta e în atârnare de Dumnezeu, nu în atârnare de omul care-l poartă. Prin glasul slugii Sale Dumnezeu te iartă, Lui te mărturiseşti în faţa altarului. Nu de la tine se cer calităţile preotului; de la tine se cere căinţa din inimă şi voinţa de-a te îndrepta.

Sunteţi nemulţumiţi de preoţi? Dar oare ce-aţi făcut pentru preoţi, ca să fiţi mai mulţumiţi  Cerut-aţi de la Dumnezeu un copil măcar, pe care să-l închinaţi slujirii lui Dumnezeu? Credeţi că vina o poartă numai ei? – Ei sunt fiii voştri; cum i-aţi născut aşa-i aveţi, ca oameni! Ce le băgaţi de vină? Vă trebuie preoţi mai buni? – Naşteţi-i!

Iată vă spun că tot poporul e răspunzător că nu are slujitori mai străvezii spre Dumnezeu, mai ai împărăţiei lui Dumnezeu. Poporul îşi are, în toate privinţele, povăţuitorii care-i merităRepet: vă trebuie preoţi mai buni? – Naşteţi-i! Nu mai staţi cu gânduri ucigaşe împotriva copiilor, că nu ştii în calea cărui mare dar de la Dumnezeu te-ai găsit împotrivă – şi ai să dai seama – de aceea mai bine gândiţi-vă şi rugaţi-vă lui Dumnezeu, ca, copiii voştri să-I fie slujitori între oameni!

Iată ce spune Scriptura în privinţa aceasta: Se întreabă proorocul:

„Oare nu i-a făcut El ca să fie o singură făptură, trup şi suflet? Şi această făptură (unitatea căsătoriei) la ce năzuieşte ea? – Odrasle pentru Dumnezeu” (Maleahi 2,15).

Aceasta e pretenţia lui Dumnezeu de la căsătorie; – şi după atare roade tânjiţi şi voi băgând de vină celor pe care le-aţi adus.

Tămăduirea slăbănogiei neamului de-aci începe! Asta i-ar fi iertarea!

(Din: Părintele Arsenie Boca, Cuvinte Vii)

sursa:www.razbointrucuvant.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.