18 Feb

Cuvântul Ierarhului – «MIEL sau fiară?»

IPS Hierotheos Vlachos: TÂLCUIRI LA APOCALIPSĂ.

Omenirea între MIEL și FIARĂ

 

Cu adevărat, toată istoria omenească, mai ales în punctul în care a ajuns ea astăzi, se găsește în fața acestei dileme, pentru că, de o parte, vor fi oamenii Mielului și de cealaltă parte, oamenii fiarei Apocalipsei… Evenimentele care se petrec astăzi ridică această problemă mai mult decât oricând. Așadar, în ce categorie și în ce tabară vom fi încadrați? Între oamenii Dumnezeului-Om sau între oamenii fiarei-om?

“În Apocalipsa lui Ioan, există mai multe imagini care se referă la teologia Mielului, înfățișându-L pe Domnul Hristos ca Miel înjunghiat. Vom analiza în continuare câteva dintre aceste imagini și scene, care ne vor ajuta să înțelegem mai bine și mai în amănunt lucrarea lui Hristos.

a) Caracterul Apocalipsei

Înainte de a purcede la analiza acestei teme, aș dori să aruncăm o privire asupra caracterului și a scopului Apocalipsei lui Ioan. Acest lucru este necesar pentru că, în ziua de astăzi, există mulți oameni care vorbesc despre Apocalipsă și care o interpretează după propria lor gândire, rezultatul fiind acela că de multe ori aceștia greșesc, deoarece confundă faptele descrise în Apocalipsă cu evenimente contemporane, drept pentru care nu ajung întotdeauna la adevăr.

Apocalipsa lui Ioan este una dintre cele mai grele cărți ale Sfintei Scripturi. În consecință, Sfinții Părinți nu au zăbovit asupra interpretării acesteia, astfel încât nu există multe tâlcuiri legate de ea. Practic, avem numai două tâlcuiri ale Apocalipsei, care provin, primul, de la Sfântul Andrei, Arhiepiscopul Cezareii și Capadociei, și al doilea, de la Areta, Episcop și el al Cezareii și al Capadociei.

Potrivit Sfântului Andrei, Apocalipsa este “manifestarea tainelor ascunse văzute de gândul curat, fie prin vise sfinte, fie prin iluminare, atunci când omul este treaz“. Apocalipsa lui Ioan revelează cu precădere “măreția Dumnezeirii lui Hristos“.

Tocmai din acest motiv, conținutul Apocalipsei lui Ioan este greu de interpretat de oameni. Faptele acestei cărți se vor vădi doar în ziua în care își vor afla împlinirea. La începutul tâlcuirilor sale interpretative, Sfântul Andrei mărturisește că, deși a fost îndemnat de multe ori să tâlcuiască Apocalipsa, a amânat mereu realizarea acestei lucrări. Motivul a fost cunoașterea faptului că “cele scrise acolo vorbesc despre viitor și au fost spuse sfinților în mod tainic și de aceea pentru înțelegerea lor este nevoie de o minte luminată de Duhul Sfânt“.

Sfântul Andrei consideră că tâlcuirea Apocalipsei fără luminarea Duhului Sfânt este o îndrăzneală. El scrie în acest sens: “cum dacă nu îndrăzneț se arată cel care, fără a se împărtăși din harul proorocirii, se ocupă de lucruri ale căror sfârșit nu poate să îl vadă în niciun fel?

Numai oamenii cu har profetic pot interpreta tainele dezvăluite profeților.

În continuare, Sfântul Andrei face o observație foarte interesantă: omul este alcătuit din trup, din suflet și din duh. Desigur, el nu are în vedere trei elemente componente ale ființei umane, pentru că, vorbind despre duh, se referă la harul lui Dumnezeu. Trupul fără suflet este mort, așa cum mort este și sufletul fără Duhul Sfânt. În mod firesc, sufletul are existență prin el însuși, dar fără Duh Sfânt, el nu are viață.

În realitate, omul este alcătuit din două componente, adică din suflet și din trup, însă Duhul Sfânt este sufletul sufletului. Această împărțire în trei este valabilă și pentru Sfânta Scriptură inspirată de Dumnezeu. Trupul este “litera și povestirea lucrurilor care s-au petrecut”, sufletul este limbajul figurat care îl conduce pe cititor dinspre cele simțite înspre cele duhovnicești, iar duhul “se arată ridicător spre cele viitoare, spre cele înalte și spre vederea de Dumnezeu“.

Dacă Sfânta Scriptură are trei învelișuri, cei care o citesc se găsesc la rândul lor în diferite stări duhovnicești corespunzătoare. Trupul Scripturii aparține oamenilor care învață legea, aceștia fiind, desigur, cei care luptă pentru a se tămădui prin păzirea poruncilor; în cea de-a doua categorie, adică în suflet, intră cei care sunt învățați în har, ceea ce înseamnă o stare duhovnicească mai înaltă, iar în cea de-a treia categorie, adică în duh, intră oamenii asupra cărora domnește duhul și “cărora li se supun toate gândurile și toate mișcările trupești“. Nimeni altcineva nu poate să vadă și să interpreteze duhul legii, decât numai profetul, adică cel care și-a omorât toate gândurile, s-a eliberat de sub stăpânirea lor și a dobândit gând curat și izbăvire de lumea fantasmelor.

Trupul Sfintei Scripturi include așa-zisele cărți istorice, care conțin povestirea unor fapte ce au avut loc în trecut, sufletul Sfintei Scripturi este alcătuit din cărțile care cuprind învățătura generală și învățămintele exprimate în pilde, iar de duh aparține mai ales Apocalipsa lui Ioan. Apocalipsa conține limbaj figurat și limbaj istoric, dar predominant este primul, fapt pentru care “ea a fost vestită celor mai desăvârșiți în cunoștință dumnezeiască“.

Prin urmare, Apocalipsa lui Ioan este o carte revelatoare ce descrie evenimentele din viitor, dintre care unele se vor împlini în decursul trecerii oamenilor prin istorie, iar celelalte, în vremurile de apoi. Fiind o carte profetică, ea poate fi interpretată și analizată numai de profeți, adică de oamenii care gândesc în Hristos și care au experiențe revelatoare similare cu cele descrise de Apocalipsă. Tocmai de aceea faptele care urmează vor fi interpretate pe baza tradiției patristice.

Pentru înțelegerea Apocalipsei lui Ioan și mai ales a ceea ce vom prezenta în continuare consider folositoare spusele profesorului Panayotis Bratsiotis despre scopul și despre tema principală a acestei cărți sfinte.

Scopul cărții este pregătirea credincioșilor pentru cele ce se vor petrece în viitor, cu referire, desigur, la suferințele care vor urma și la cea de-a Doua Venire a lui Hristos. Prin cele scrise în Apocalipsă, credincioșii sunt îndemnați spre pocăință și spre trezvie, în vederea incercărilor care îl așteaptă. Tema principală a cărții este lupta dintre Împărăția lui Dumnezeu și diavol și, desigur, biruința lui Hristos asupra celui rău: “Ideea centrală este legată de cea de-a Doua Venire a lui Hristos ca judecator și ca împărat“. Înțelesul care străbate întreaga Apocalipsă este că, după ce l-a biruit pe diavol la prima Sa venire, adică prin întruparea Sa, Mielul înjunghiat, care este Hristos, împărățește acum alături de Părintele Său și, în același timp, este Domnul lumii și al tuturor lucrurilor care se petrec. În ciuda stăpânirii vremelnice a lui Satana, în cele din urmă, acesta va fi biruit de Miel, după care va urma cea de-a Doua Venire a lui Hristos, când Acesta îi va judeca pe cei vii și pe cei morți și, desigur, va dărui drepților bucuria Împărăției Cerurilor.

În legătură cu faptele descrise în Apocalipsă, există două teorii. Prima este “teoria repetării sau a reluării, sau teoria ciclică“, conform căreia evenimentele se repetă în cicluri paralele, “potrivit celor șapte imagini ale vedeniilor [din Apocalipsă] care se repetă“, iar cealaltă este “teoria cronologică“, potrivit căreia faptele descrise în această carte se vor împlini “în linia cronologică dreaptă a evenimentelor simbolizate prin vedenii sau în progres temporal, pe părți“. Profesorul Panayotis Bratsiotis admite combinația acestor două teorii, lucru care înseamnă că faptele prezentate în Apocalipsa lui Ioan se repetă în cicluri paralele, având în același timp și o evoluție cronologică liniară.

Din toate acestea înțelegem că, pentru interpretarea Apocalipsei, este nevoie de multă atenție. De aceea, trebuie să rămânem pe linia tâlcuirilor patristice referitoare la acest subiect dar mai ales, trebuie să nu cădem în tentația de a medita asupra imaginilor revelatoare, ci să așteptăm ca ele să se împlinească.

În continuare, vom analiza cu multă atenție imaginea Mielului Care este ca înjunghiat.

b) Hristos ca Miel înjunghiat înconjurat de slava

Încă din primele capitole ale Apocalipsei, este prezentată imaginea măreață a Dumnezeului necuprins în cuvinte, Care șade pe tron și primește slava și închinăciunea celor douăzeci și patru de bătrâni și a celor patru ființe. Din tron “ieșeau fulgere și glasuri și tunete” potrivit interpretării Sfântului Andrei, Cel care șade pe tron este Tatăl:

“Chiar dacă Tatăl apare că fiind văzut, nu înseamnă că El are trup, așa cum are Fiul în vedenia de dinaintea acesteia [Este vorba de vedenia descrisă în Apoc. 1, 10-18]. El este înfășurat în chip văzut, pentru a se putea arată că I se aduce închinăciune”.

Cei douăzeci și patru de bătrâni, care sunt profeții și oamenii sfinți sau mai bine zis, Biserica triumfătoare din Ceruri, se închina Celui ce șade pe tron și Îi aduc Acestuia slava și cinstire. Dar și cele patru ființe, care sunt simbolul îngerilor, Îi aduc slava, cinste și mulțumire “Celui ce este viu în vecii vecilor” (Apoc. 4, 4-11).

În această slavă cerească, Sfântul Evanghelist Ioan a văzut o carte pecetluită cu șapte peceți, care se află în dreapta Celui ce ședea pe tron. Atunci, s-a arătat un înger puternic, care a strigat cu glas mare: “Cine este vredinc să deschidă cartea și să desfacă toate pecețile ei?” După cum afirma Sfântul Andrei, această carte este atotînțeleapta prezență a lui Dumnezeu în toți și în toate sau, după cum spune [Proorocul] David, este cartea în care sunt scrise adâncimile judecății lui Dumnezeu” [vezi Ps. 35, 6]. Absolut nimeni nu a putut să deschidă cartea pecetluită. După aceasta, Sfântul Evanghelist Ioan spune:

“Am văzut apoi, în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron, o carte scrisă înăuntru şi pe dos, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas mare: Cine este vrednic să deschidă cartea şi să desfacă toate peceţile ei? Dar nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, fiindcă nimeni n-a fost găsit vrednic să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Şi unul dintre bătrâni mi-a zis: Nu plânge. Iată, a biruit leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei” (Apoc. 5, 1-5).

După aceea, între tron și cele patru ființe și în mijlocul bătrânilor, Evanghelistul a văzut cu ochii luistând un Miel, ca înjunghiat...”. Consider că, înainte de a purcede la analiza acestei imagini și a celorlalte care au legatură cu ea, trebuie să prezentam textul, așa cum apare el în Apocalipsa lui Ioan.

“Şi am văzut, la mijloc, între tron şi cele patru fiinţe şi în mijlocul bătrânilor, stând un Miel, ca înjunghiat, şi care avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. Şi a venit şi a luat cartea, din dreapta Celui ce şedea pe tron. Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul; Şi I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor împărăţi pe pământ. Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur împrejurul tronului şi al fiinţelor şi al bătrânilor, şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii, Zicând cu glas mare: Vrednic este Mielul cel înjunghiat ca să ia puterea şi bogăţia şi înţelepciunea şi tăria şi cinstea şi slava şi binecuvântarea. Şi toată făptura care este în cer şi pe pământ şi sub pământ şi în mare şi toate câte sunt în acestea le-am auzit, zicând: Celui ce şade pe tron şi Mielului fie binecuvântarea şi cinstea şi slava şi puterea, în vecii vecilor! Şi cele patru fiinţe ziceau: Amin! Iar bătrânii căzură şi se închinară. ” ((Apocalipsa 5, 6-14).

Studiind acest text, vom observa trei aspecte.

Primul aspect se leagă de faptul că Hristos este prezentat aici ca Miel înjunghiat, Care are slavă multă și este cântat de întreaga Biserică triumfătoare.

Imaginea Mielului provine atât din Vechiul, cât și din Noul Testament. Văzându-L pe Hristos apropiindu-Se de el, Cinstitul Înaintemergător a spus: “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). Mielul ne amintește și de prorocia lui Isaia: “ca un miel spre junghiere s-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu și-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7). Toate acestea ne duc cu gândul atât la jertfa de pe Cruce a lui Hristos pentru neamul omenesc, cât și la Mielul euharistic, Care este dăruit pentru ca lumea să trăiască.

Mielul nu amintește numai de jertfa lui Hristos de pe Cruce, ci și de Învierea Sa din morți. De altfel, acesta este înțelesul cuvintelor: “stând un miel ca înjunghiat. El nu este înjunghiat, ci stă în fața tronului ca înjunghiat. Prin urmare, aceste cuvinte exprimă Răstignirea și Învierea lui Hristos sau, mai bine zis, Îl înfățișează pe Hristos înviat, purtând pe Trup semnele jertfei de pe Cruce. Sfântul Andrei subliniază acest adevăr scriind:

“ca înjunghiat simbolizează patima, arătând, viața lui Hristos de după jertfă, căci după ridicarea Sa din morți, El este ca rămas înjunghiat cu adevărat”.

După cum afirma Sfântul Chiril al Alexandriei, faptul că Cinstitul Înaintemergător al Domnului L-a numit pe Hristos Miel amintește de mielul pascal al iudeilor, care a fost introdus prin Legea lui Moise. Mielul lui Moise, pe care israeliții trebuiau să îl înjunghieze la sărbătoarea Paștelui, era preînchipuirea adevăratului Miel, Care este Hristos. Despre acestea, Sfântul Chiril scrie:

“[mielul israeliților] a fost de-a lungul timpului închipuirea adevăratului Miel, care este mai neprihănit decât toate cate sunt și Care vine spre junghiere pentru ca să ia asupra sa păcatele lumii, să nimicească stricăciunea din oameni, să pună capăt morții și să ne dezlege de blestem”.

În Apocalipsă nu se vorbește despre un oarecare miel înjunghiat, ci despre slăvitul Hristos, Care este Domnul înviat din morți. Dacă privim cu mare atenție, vom constata că acest Miel este plin de slavă.

La început, se spune că Mielul are șapte coarne și șapte ochi, care sunt “cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. După cum afirmă Areta, coarnele înseamnă putere și slavă, iar cele șapte duhuri sunt energiile Duhului Sfânt care au lucrat în toți sfinții trăitori pe pământ, adică: înțelepciunea, cumpătarea, cunoștința, voința, puterea, cucernicia și frica lui Dumnezeu. Așadar, acest Miel are o putere uriașă și veghează totul cu ochii săi.

Dupa aceea, Hristos este înfățișat ca Miel înjunghiat, dar, în același timp acest Miel înjunghiat este și leu. Grăitoare sunt cuvintele unuia dintre bătrâni, care se adresează lui Ioan, spunând:

“Iată, a biruit leul din seminția lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschidă cartea și cele șapte peceți ale ei” (Apoc. 5, 5).

Imediat după aceste cuvinte, Ioan L-a văzut pe Miel ca înjunghiat. Așadar, în mod sigur, Mielul ca înjunghiat este în același timp și leu. Hristos este numit leu deoarece, prin Dumnezeirea Sa, El a fost biruitor asupra morții și a diavolului. Cuvântul leu ne amintește de profeția pe care Iacov a spus-o lui Iuda:

“Pui de leu ești, Iudo, fiul meu! De la jaf te-ai întors… el a îndoit genunchii și s-a culcat ca un leu, ca o leoaică…Cine-l va deștepta?” (Facerea 49, 9).

Toate acestea ne duc cu gândul la icoana Celui adormit zugrăvită în bisericile bizantine, un exemplu fiind faimoasa lucrare a lui Panselinos de la Mănăstirea Protaton, din Muntele Athos, în care este înfățișată puterea lui Hristos pe Cruce și în Înviere.

Imagine a Mielului ca înjunghiat întregește imaginea măreață pe care a văzut-o și a descris-o Sfântul Evanghelist Ioan și care Îl înfățișează pe Dumnezeu Tatăl așezat pe tron. Așadar, înainte de a-i apărea în fața ochilor Mielul Care ședea ca înjunghiat și care era în același timp și leu, Ioan a văzut șezând pe tron pe Cineva Care “seamănă la vedere cu piatra de iasp și de sardiu, iar de jur împrejurul tronului era un curcubeu, cu înfățișarea smaraldului” (Apoc. 4, 2-3). Toată măreția Celui așezat pe tron, închinarea și doxologia bătrânilor și a duhurilor, dar și slava care venea dinspre tron arătau că nu era vorba despre un om obișnuit, ci despre Dumnezeu. Cu adevărat, “din tron ieșeau fulgere și glasuri și tunete; și șapte făclii de foc ardeau înaintea tronului, care sunt cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu” (Apoc. 4, 5). Din imnul duhurilor îngerești aflăm că Acela este “Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotțiitorul, Cel ce era și Cel ce este și Cel ce vine” (Apoc. 4, 8).

Prin urmare, Mielul ca înjunghiat, Care are coarne și ochi, leul, legătura cu Cel care ședea pe tronul slavei, ceea ce înseamnă că Fiul și Tatăl au aceeași ființă, și faptul că Mielul ca înjunghiat  nu este întins la pământ, ci șade, toate acestea Îl înfățișează pe Hristos înviat din morți. Prin Patimile Sale și prin Răstignire, Hristos S-a jertfit ca un Miel neprihănit pentru păcatele neamului omenesc, iar prin Învierea Sa, a biruit stăpânirea morții, a diavolului și a păcatului. El este tare și stă pe tron și împărățește, că primește cinste și doxologie de la Biserica triumfătoare, arată că este de o ființă cu Tatăl.

Al doilea aspect pe care trebuie să îl subliniem este că Mielul ca înjunghiat este cântat și slăvit de Biserica triumfătoare din ceruri. Așa cum spune sfântul Evanghelist Ioan, atunci când Mielul ca înjunghiat Care ședea, adică Domnul slavei și biruitorul morții, al diavolului și al păcatului, a luat cartea în mâinile Sale, cele patru ființe și cei douazeci și patru de bătrâni “au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută și cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților, și cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic ești să iei cartea și să deschizi pecețile ei...”.

Aici este înfățișat noul imn care se aduce Mielului. Nu este vorba despre o cântare a vechii legi, adică a epocii trecute, care era rostită mai mult buzele și cu mintea, ci despre o cântare nouă, care este adusă din inima omului cu suflet curat. Potrivit Sfântului Andrei al Cezareii, alăutele “înalta doxologie armonioasă și sfântă“, tămâia este “jertfă bine-mirositoare a credincioșilor, adusă printr-o viață curată”, iar cupele “sunt semnul gândurilor, din care iese mirosul plăcut al faptelor bune și al rugăciunii curate“. Prin urmare, această cântare este o rugăciune izvorâtă din inima curată, din gând curat și din viața preacurată, care este adresată Mielului ca înjunghiat și este adusă de oamenii care au scăpat de patimi și de vechimea literei, pentru că “a strălucit învățătura Duhului la fiecare neam și limbă“. Este vorba de fapt despre rugăciunea minții sau a inimii, care este o rugăciune curată pentru că vine de la oameni noi.

Această cântare nouă este un imn de slavă. Mulțimea îngerilor, ființele, bătrânii și toți cei care se găseau în jurul tronului Mielului, al căror număr era de zeci de mii de zeci de mii și mii de mii, spuneau cu glas mare: “Vrednic este Mielul cel înjunghiat ca să ia puterea și bogăția și înțelepciunea și tăria și cinstea și slava și binecuvântarea“. Toată faptură din cer și de pe pământ și de sub pământ și din mare și “toate câte sunt în acestea” spuneau: “Celui ce șade pe tron și Mielului fie binecuvântarea și cinstea și slava și puterea, în vecii vecilor!” Închinăciunea către Cel ce șade pe tron și către Miel arată că Fiul și Tatăl sunt de o ființă.

Cu cât suntem mai stăpâniți de patimi, cu cât mai mult simțim nevoia să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne miluiască și să ne vindece, iar pe măsură ce ne curățăm, rugăciunea noastră se transformă în adevărată doxologie. Pentru că vine din inima curată, rugăciunea sfinților este doxologie și cântare nouă.

Al treilea aspect care trebuie consemnat este că, pentru această nouă cântare, există o motivație. Cântarea începe cu jertfa Mielului ca înjunghiat, adică a lui Hristos, Care S-a răstignit și a înviat. Făpturile spun:

“Vrednic ești să iei cartea și să deschizi pecețile ei, fiindcă ai fost înjunghiat și ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminția și limba și poporul și neamul; și l-ai făcut Dumnezeului nostru împărăție și peroți, și vor împărăți pe pământ”.

Se vede, așadar, că această cântare este adusă lui Hristos pentru faptul de a fi fost înjunghiat, de a Se fi jertift și de a ne fi răscumpărat de sub blestemul legii, prin scump Sângele Său. Răscumpărarea nu înseamnă că a dat Sângele Său diavolului ca preț de răscumpărare a noastră din mâinile acestuia, ci ca, prin Sângele Său a curățat păcatul neamului omenesc și ne-a dat posibilitatea să trăim mântuirea. Referindu-se la întrebarea “cui a dat Mântuitorul Sângele Său?“, Sfântul Grigorie Teologul spune că este o necuviință să afirmăm că, pentru a ne da drumul, diavolul a luat Sângele lui Hristos, sau că, pentru a ne ispăși, Tatăl avea nevoie să primească Sângele Unuia-Născut Fiului Său. Hristos Și-a dat Sângele pentru ca să ne vindece și să ne sfințească.

Prin jertfa pe Cruce și prin Învierea Sa, Mielul înjunghiat ne-a făcut pe noi împărați și preoți. După cum spunea Areta al Cezareii, cuvântul împărați se referă la biruirea patimilor(“adevărați împărați care poartă cununa împărătească a biruinței asupra patimilor“), iar cuvântul preoți se referă la faptul că ne oferim pe noi înșine jertfă vie lui Dumnezeu(“preoți sunt cei care s-au adus pe ei înșiși jertfă bine-plăcută lui Dumnezeu“). Prin urmare, credincioșii creștini care au biruit patimile – lucru care înseamnă că au trecut de treapta curățirii, pentru că s-au jertfit pe ei înșiși lui Dumnezeu – sunt acum părtași ai rangului Împărătesc și preoțesc al lui Hristos și înalta cântare nouă, care este un imn de slavă adus iubirii și milostivirii lui Dumnezeu. Desigur, aceștia sunt sfinții Bisericii, care se învrednicesc să stea în jurul tronului Mielului ca înjunghiat și nu numai că Îl văd pe Miel, dar se și împărtășesc din slava Sa, ceea ce este tot una cu Împărăția Cerurilor și cu Raiul.

Imaginea măreață a Mielului ca înjunghiat și a doxologiei aduse Acestuia de catre Biserica biruitoare din cer închipuie atât slava Dumnezeului-Om Hristos, care a pătimit și a înviat, cât și împărtășirea din această slavă a celor care Îl preaînalță pe Mielul ca înjunghiat al Apocalipsei.

c) Doxologia Mielului

În continuare, Mielul care este singurul în stare de așa ceva, a început să deschidă una câte una pecețile cărții. Sfântul Evanghelist Ioan descrie ceea ce se petrecea la deschiderea fiecăreia dintre aceste peceți. Aici aș dori să insist mai mult asupra doxologiei adresate Mielului de către toți cei care se aflau în cer între deschiderea peceților a șasea și a șaptea.

După cum a văzut Evanghelistul Ioan, la deschiderea celei de-a șasea peceți au avut loc lucruri uimitoare; s-a făcut cutremur mare, soarele a devenit “negru”, luna s-a făcut ca sângele, stelele cerului au căzut pe pământ așa cum cad smochinele din smochin atunci când bate vântul, cerul s-a dat în lături ca o carte “pe care o faci sul”, ca o carte pe care o închizi, și toți munții și toate insulele s-au mișcat din locurile lor. Atunci, toți împărații pământului și domnii și căpeteniile oștilor și bogații și cei puternici și toți robii și toți slobozii s-au ascuns în peșteri și în stâncile munților, strigând munților și stâncilor: “Cădeți peste noi și ne ascundeți pe noi de fața Celui ce șade pe tron și de mânia Mielului, că a venit ziua cea mare a mâniei lor, și cine are putere ca să stea pe loc?” (Apoc. 6, 16-17).

Deschiderea celei de-a șasea peceți a fost interpretată în multe feluri. Tâlcuirea lui Areta al Cezareii spune că deschiderea celei de-a șasea peceți înfățișează Răstignirea și Învierea lui Hristos, “care au fost urmate de învierea așteptată a tuturor credincioșilor și a celor văzute“, iar cutremurul arată zguduirea pământului din timpul jertfei de pe Cruce a lui Hristos:

“Este vădit faptul că această vedenie închipuie semnele care s-au făcut pe Cruce, adică zguduirea pământului și cutremurul, întunecarea soarelui și transformarea lunii în sânge”.

O altă interpretare, care este dată de Sfântul Andrei, dar și de Areta, situează aceste fapte în timpul scurs de la încetarea prigoanei creștine și până la venirea lui Antihrist, și, desigur, “până la iadul chemat de Antihrist, [iad] care nu va mai cunoaște nașterea niciodată“. Potrivit unei alte interpretări, care aparține tot celor menționați mai sus, aceste fapte se referă la “suferințele care vor fi aproape de sfârșitul lumii“.

Aceste interpretări nu sunt diferite, pentru că au legătură între ele. Prin Răstignire și prin Învierea lui Hristos, a fost biruită puterea diavolului, a morții și a păcatului, după care a început prima înviere. În intervalul de timp dintre Răstignire și Înviere, are loc limitarea acțiunii lui Antihrist, potrivit legăturii diavolului timp de o mie de ani. Se știe faptul că, așa cum spune întreaga Tradiție patristică, Împărăția lui Hristos a venit pe pământ prin vederea slavei lui Dumnezeu în trupul îndumnezeit al celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi. Dar, desigur, deschiderea celei de-a șasea peceți se referă și la timpul de dinaintea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, ca biruință finală și ca triumf absolut a lui Hristos asupra lui Antihrist și ca biruință a ucenicilor Mielului. Așadar, din interpretarea acestui fragment al Apocalipsei observăm valabilitatea teoriei repetării sau a reluării sau a teoriei ciclice la care ne-am referit la început.

După deschiderea celei de-a șasea peceți și înainte de a fi deschisă cea de-a șaptea, în cer s-a făcut tăcere adâncă. În continuare, Evanghelistul Ioan a văzut un înger care avea pecetea Viului Dumnezeu și care venea de la Răsăritul Soarelui, cu intenția de a-i pecetlui pe robii lui Dumnezeu pe frunțile lor. Numărul celor pecetluiți a fost “o sută patruzeci și patru de mii…din toate semințiile fiilor lui Israel” (Apoc. 7, 4). În acel moment, Sfântul Evanghelist a văzut o priveliște înălțătoare:

“După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic. Şi mulţimea striga cu glas mare, zicând: Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron, şi de la Mielul. Şi toţi îngerii stăteau împrejurul tronului bătrânilor şi al celor patru fiinţe, şi au căzut înaintea tronului pe feţele lor şi s-au închinat lui Dumnezeu, Zicând: Amin! Binecuvântarea şi slava şi înţelepciunea şi mulţumirea şi cinstea şi puterea şi tăria fie Dumnezeului nostru, în vecii vecilor. Amin! Iar unul dintre bătrâni a deschis gura şi mi-a zis: Aceştia care sunt îmbrăcaţi în veşminte albe, cine sunt şi de unde au venit? Şi i-am zis: Doamne, Tu ştii. El mi-a răspuns: Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului. Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu, şi Îi slujesc ziua şi noaptea, în templul Lui, şi Cel ce şade pe tron îi va adăposti în cortul Său. Şi nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu va mai cădea soarele peste ei şi nici o arşiţă; Căci Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apoc. 7, 9-17).

Analizând acest fragment uimitor care înfățișează slava Mielului Apocalipsei, dar și slava celor a căror îmbrăcăminte a fost înălbită în sângele Mielului, trebuie să facem trei comentarii ce au legătură cu Mielul plin de slavă, Care este Hristos înviat din morți.

Primul comentariu se referă la faptul că Sfântul Evanghelist Ioan a văzut în fața tronului și a Mielului pe cei “îmbrăcați în veșminte albe și având în mână ramuri de finic”. Aceștia sunt sfinții muncenici care și-au vărsat sângele pentru Hristos. După spusele Sfântului Andrei, ei sunt “cei care au dat mărturia muceniciei pentru Hristos, cei care au făcut față cu bărbăție încercărilor din zilele de pe urmă, care sunt din toate neamurile și din toate limbile“. La întrebarea: “Aceștia care sunt îmbrăcați în veșminte albe, cine sunt?“, unul dintre bătrâni a răspuns: “Aceștia sunt cei ce vin din strâmtoarea cea mare și și-au spălat veșmintele lor și le-au făcut albe în sângele Mielului“. Aceasta înseamnă că ei sunt părtași ai iubirii jertfelnice a lui Hristos. Între Mielul înjunghiat și sfinți există o legătură strânsă și un mod de viață comun. Hristos S-a jertfit pentru neamul omenesc, în vreme ce sfinții s-au jertfit pentru slava lui Dumnezeu, iar această jertfă a lor s-a făcut prin puterea și prin energia Mielului înjunghiat. Așadar, sfinții mucenici nu s-au jertift pentru vreo ideologie sau datorată voinței lor puternice, ci prin trăirea iubirii jertfelnice a lui Hristos.

Al doilea comentariu este legat de faptul că oamenii îmbrăcați în alb aduc slavă și închinare Mielului, mărturisind și propovăduind că biruința lor este în realitate biruința lui Hristos,pentru că Lui I se datorează toate. Ei strigă cu glas mare, zicând: “Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care șade pe tron, și de la Mielul“, Mântuirea lor s-a făcut prin izbăvirea din strâmtoarea cea mare și prin înălbirea veșmintelor lor. Tocmai de aceea, ei se împărtășesc din slava Mielului. Astfel, aceștia stau înaintea tronului lui Dumnezeu și Îi slujesc ziua și noaptea în templul Lui, iar “Cel ce șade pe tron îi va adăposti în cortul Său“. În fond, este vorba despre împărtășirea din adevărata viață și despre îmbrățișarea dintre Miel și cei înveșmântați în alb. Așadar, acești sfinți Îl slăvesc pe Dumnezeu și se află în fața tronului Său, dar în același timp, ei sunt și părtași ai slavei Sale, pentru că Cel ce șade pe tron Se adăpostește în inimile lor. Sfântul Andrei vorbește despre aceste lucruri în cuvinte expresive. El spune că sfinții țin în mâinile lor ramurile biruinței, care sunt “ramurile bune, drepte, și albe ale inimilor”În același timp, ei dănțuiesc “în jurul tronului odihnei lui Dumnezeu” și, ca robi mulțumitori, recunosc că biruința asupra diavolului aparține Domnului. Acest lucru arată unirea și comuniunea dintre Miel și sfinți.

Al treilea comentariu, care este strâns legat de cele precedente, se referă la faptul că pe acești sfinți îi păstorește Însuși Mielul. “Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paște pe ei și-i va duce la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor“. Din aceste cuvinte vedem slava celor care I-au urmat Mielului.

De o mare importanță pentru înțelegerea acestor lucrări este și următoarea interpretare dată de Sfântul Andrei. Exprimarea “îi va paște pe ei” înseamnă că cei păstoriți de Hristos nu se vor mai teme de atacurile lupilor, pentru că aceștia vor arde în iezerul de focFaptul că sfinții vor fi duși la izvoarele apelor vieții arată că ei “vor fi păstoriți înspre izvoarele nemateriale, curate și prealimpezi ale înțelegerii dumnezeiești“, fiindcă, în altă parte, prin “apă” este desemnată revărsarea nesecată a Duhului Sfânt.

Așadar, verbul “a păstori” înseamnă revărsarea sfintei lumini și ridicarea la o vedere de Dumnezeu mai înaltă, din care înțelegem și scopul păstoririi preoțești. Atunci, sfinții vor dobândi cunoștința deplină, iar cunoștința în parte nu va mai fi. Ei nu vor mai flămânzi și nu vor mai înseta, pentru că “li se va da pâine și apă cerească“, nu va mai cădea soarele peste ei și nici o arșiță, pentru că nu vor mai fi supuși ispitelor și se vor bucura de slava veșnică. Faptul că slujesc zi și noapte “închipuie veșnicia“. De altfel, acolo nu va mai fi noapte, ci numai zi, luminată de soarele duhovnicesc al dreptății. Sfinții vor sluji în templul lui Dumnezeu pentru că templul este “toată zidirea reînnoită prin Duhul Sfânt“, reprezentată de cei care au păstrat neîntinată și nestinsă logodna Duhului.

Așadar, această vedenie arată slava Mielului, dar și slava celor care Îi urmează Mielului, adică a mucenicilor sângelui sau a liberei lor alegeri. De aceea, analizând această vedenie expresivă din Apocalipsă, Sfântul Andrei scrie: “Fericiți cei care prin durerile vremelnice și-au agonisit odihnă veșnică și prin jertfirea alături de Hristos împărățesc împreună cu El și fără încetare Îl slăvesc“. Mielul ca înjunghiat are mieii Săi raționali, care se jertfesc în fiecare zi pentru a împlini voia Sa și pentru a-și arăta dragostea lor față de Hristos. Mielul înjunghiat și slăvit este păstorul care duce oile Sale spre izvoarele vieții veșnice; Măreața imagine este aceasta: Hristos este, în același timp, și Miel și Păstor. Mielul ca înjunghiat S-a făcut păstor și, ca un păstor, adevărat, păstorește oile Sale, jertfindu-Se ca un Miel. Pe lângă alte lucruri, de aici înțelegem cine sunt adevărații păstori și cum păstoresc turma lor acești păstori adevărați.

d) Fiară și Miel

Vorbind despre Miel, nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că Apocalipsa semnalează și prezența unei fiare, care seamănă cu Mielul, dar nu este Mielul adevărat, Dumnezeu-Om Hristos. Consider că trebuie să analizăm aici și existența fiarei, pentru că, prin comparație, să fim ajutați în mai bună înțelegere a slavei Mielului.

Pentru început, trebuie să spunem câteva lucruri despre fiara Apocalipsei. img fiarei

Sfântul Evanghelist Ioan a văzut două fiare, dintre care una “se ridica din mare” (Apoca. 13, 1), iar cealaltă “din pământ” (Apoc. 13, 11). În analiza de față ne interesează mai ales cea de-a doua fiară, cea care este fără îndoială Antihristul. Evanghelistul Ioan scrie: “Și am văzut o altă fiară, ridicându-se din pământ, și avea două coarne asemenea mielului, dar grăia ca un balaur“. Această fiară făcea semne multe, îi amăgea pe cei ce locuiau pe pământ și încerca să le pecetluiască mâna dreaptă sau fruntea (Apoc. 13, 11).

Atât interpretarea Sfântului Andrei cât și cea a lui Areta sunt de o mare însemnătate pentru înțelesul apariției celei de-a doua fiare. După cum spune Sfântul Andrei, fiara se ridica din pământ, “adică din viața lumească și târâtoare pe pământAceastă fiară are coarne asemenea Mielului. Cele două coarne, care îl închipuie pe “Antihrist și pe prorocul mincinos” și care sunt puterea lui Antihrist, sunt asemănătoare coarnelui Mielului, “pentru ca să ascundă omorul.

Așadar, lupul vine în blană de oaie pentru a-i amăgi și a-i ucide pe oameni. De asemenea, coarnele seamănă cu ale Mielului “pentru că, în numele Său, să își adune supunere“. Însă, cei doi seamănă numai la exterior, pentru că între fiară și Miel există o diferență uriașă.

De altfel, după cum afirmă Areta, coarnele fiarei nu sunt coarnele Mielului, ci numai seamănă cu cele ale Mielului, “pentru că se preface îngăduitor ca Hristos, ca să înșele“. Așadar, acesta este scopul “asemănării coarnelor, adică al asemănării slavei“.

În ciuda asemănării exterioare, între fiară și Miel există o diferență evidentă. Sfântul Evanghelist Ioan spune că diferența este în grai, pentru că fiara “grăia ca un balaur“. Areta notează că această fiară nu este balaurul, pentru că nu este Satana însuși, ci numai “purtătorul puterii diavolului“.

Prin urmare, chiar dacă la exterior există o anumită asemănare, diferența este uriașă. Acest lucru reiese din modul de a vorbi, ceea ce probabil desemnează învățătura și felul de a-i învăța pe oameni.

După vedenia fiarei, Evanghelistul Ioan L-a văzut pe Miel stând pe muntele Sion, iar alături de El stăteau o sută patruzeci și patru de mii (144 000), care aveau scrise numele Lui și numele Tatălui Lui pe frunțile lor. Să vedem care este această vedenie profetică:

“Şi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor. Atunci am auzit un glas din cer, ca un vuiet de ape multe şi ca bubuitul unui tunet puternic, iar glasul pe care l-am auzit ca glasul celor ce cântă cu alăutele lor. Şi cântau o cântare nouă, înaintea tronului şi înaintea celor patru fiinţe şi înaintea bătrânilor; şi nimeni nu putea să înveţe cântarea decât numai cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ. Aceştia sunt care nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici. Aceştia sunt care merg după Miel ori unde se va duce. Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni, pârgă lui Dumnezeu şi Mielului. Iar în gura lor nu s-a aflat minciună, fiindcă sunt fără prihană.”(Apoc. 14, 1-5).

Și aici, Mielul este Hristos, Care de această dată stă pe muntele Sion, dar desigur, nu pe Sionul cel vechi, ci pe cel al noii cetăți a Dumnezeului celui viu. După cum spune Sfântul Andrei, cei o sută patruzeci și patru de mii sunt “fie sămânța apostolică roditoare, fie oamenii feciorelnici din Noul Testament; oricum, ei sunt oameni“. Este vorba, așadar, de sfinții care au trăit fie fecioria sufletească, fie pe cea trupească.

În acest text, descoperim multe aspecte interesante. Aș dori să notez câteva dintre acestea, care au legătură cu tema noastră.

Primul aspect este că de aici se vede slava Mielului stând pe Noul Sion – care este Biserica Ortodoxă – și fiind înconjurat de mulțime de sfinți, pe care El i-a sfințit cu sângele Său.

Cel de-al doilea aspect este faptul că sfinții care Îl înconjoară pe Miel aparțin lui Dumnezeu și Mielului, și au numele Mielului și al Tatălui pe frunțile lor. Acesta este semnul recunoașterii și al înfierii. Ei nu mai aparțin loruși, ci numai lui Dumnezeu.

Cel de-al treilea aspect este că trăsăturile caracteristice acestor sfinți care Îl înconjoară pe Miel sunt, pe de o parte, fecioria, mai ales cea lăuntrică, adică fecioria sufletească, iar pe de alta parte, bărbăția, pentru că Îl urmează în toate pe Hristos pe calea jertfei.

Aceasta înseamnă că ei nu mai au voie proprie, pentru că au încredințat-o lui Hristos, adică Mielului, și toată viața lor s-a umplut de Hristos. Unii dintre aceștia sunt slăviți pentru curăția și pentru simplitatea lor dobândite prin lupta împotriva patimilor, iar alții pentru că L-au urmat cu bărbăție pe Miel spre mucenicie. În aceste categorii intră Sfinții Apostoli, mucenicii, pustnicii, dar și toți ceilalți sfinți care, întăriți fiind de puterea Mielului răstignit și înviat, au mers spre mucenicie și spre slavă.

***

Din toate acestea, vedem că Mielul ca înjunghiat al Apocalipsei este Hristos cel răstignit și înviat, Care are multă slavă și multă cinste. El este cântat de cei mântuiți și de întreaga zidire. Puterea acestui Miel slăvit nu se poate compara cu nici o slavă și cu nici o putere pământească zidită.

În ciuda strălucirii sale exterioare și a diferitelor aprecieri antropocentrice și umaniste, întreaga istorie omenească se mișcă în jurul axei care ridică întrebarea: “Miel sau fiară? Cu adevărat, toată istoria omenească, mai ales în punctul în care a ajuns ea astăzi, se găsește în fața acestei dileme, pentru că, de o parte, vor fi oamenii Mielului și de cealaltă parte, oamenii fiarei Apocalipsei.

Evenimentele care se petrec astăzi ridică această problemă mai mult decât oricând. Așadar, în ce categorie și în ce tabără vom fi încadrați? Între oamenii Dumnezeului-Om sau între oamenii fiarei-om?

Răstignirea și Învierea lui Hristos ne conduc spre drumul jertfei și al învierii. Atâta timp cât trăim Răstignirea în viața noastră personală, fapt care înseamnă omorârea patimilor, iubirea jertfelnică și viața mucenicească, cu tot ceea ce presupun acestea, vom trăi și Învierea lui Hristos.

Prin urmare, slava veșnică este legată de bărbăție și de războiul existențial, care este înspăimântător, dar și slăvit, deoarece creează ordinea veșnică a lucrurilor”.

(Din: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători, Ed. Egumenita, 2008)

Sursa: www.razbointrucuvant.ro

 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.