18 Feb

Copiii, lumea și Dumnezeu

Copilăria a fost şi va rămâne tărâmul tuturor viselor şi al descoperirilor, al poveştilor nemuritoare, al zâmbetului nevinovat şi al supărării pentru doar câteva clipe. Spunea un duhovnic român că frumuseţea religiei noastre este tocmai faptul că Însuşi Dumnezeu este un copil în braţele Maicii Sale. Prelungind această afirmaţie, pentru un copil, a veni la biserică, înseamnă a veni în vizită la un alt Copil – o întrevedere prietenească. De aceea s-a spus că, dacă arătăm o icoană cu Maica Domnului şi Sfântul Prunc unui bebeluş, acesta va zâmbi. Oare de ce? Este simplu: vede în icoană un prieten mai vechi, deşi el are doar câteva luni. Este o comunicare dincolo de cuvinte, tainică şi sfântă.

 
Indiferent de locul în care ne-am petrecut copilăria, în urma cârdurilor de gâşte, la ţară sau cu cheia de gât, numărând capacele sticlelor de lapte din faţa blocului, ne amintim cu plăcere de această perioadă. O vreme în care totul era realizabil în mintea noastră încă nepervertită.

În primul rând, copilăria a fost şi va rămâne tărâmul tuturor viselor şi al descoperirilor, al poveştilor nemuritoare, al zâmbetului nevinovat şi al supărării pentru doar câteva clipe. Spunea un duhovnic român că frumuseţea religiei noastre este tocmai faptul că Însuşi Dumnezeu este un copil în braţele Maicii Sale. Prelungind această afirmaţie, pentru un copil, a veni la biserică, înseamnă a veni în vizită la un alt Copil – o întrevedere prietenească. De aceea s-a spus că, dacă arătăm o icoană cu Maica Domnului şi Sfântul Prunc unui bebeluş, acesta va zâmbi. Oare de ce? Este simplu: vede în icoană un prieten mai vechi, deşi el are doar câteva luni. Este o comunicare dincolo de cuvinte, tainică şi sfântă.

În acest context, se naşte întrebarea logică: noi le vorbim pentru prima oară copiilor despre Dumnezeu, sau Dumnezeu are o relaţie cu mult mai înainte ca noi să apucăm să le propovăduim credinţa? Greu de răspuns. Pentru că, de multe ori, copiii noştri ne uimesc cu nişte răspunsuri la probleme despre care noi nu le-am vorbit niciodată. Lucruri în care, de multe ori, noi nici nu credem, iar în gura pruncilor noştri ele devin adevărate minuni.

Câteva exemple sunt necesare, astfel încât să ne dăm seama că multe dintre percepţiile copiilor despre Dumnezeu nu sunt rodul dialogului cu părinţii: „Sfântul Altar este partea din biserică unde preotul vorbeşte, între patru ochi, cu Dumnezeu” (6 ani); „Dragă Dumnezeule, dacă eşti atent duminică la biserică, Îţi arăt pantofii mei cei noi!” (4 ani); „Pun pariu că e foarte greu să-i iubeşti pe toţi oamenii de pe pământ. Noi suntem doar patru în familie şi uneori ne este tare, tare greu. Mie, cel puţin!” (7 ani); „Doamne, Dumnezeule, Te rog foarte mult să ai grijă de Tine, că dacă Ţi se întâmplă ceva, va fi vai şi amar de noi toţi!” (7 ani);„Icoanele sunt portretele de familie ale lui Dumnezeu” (13 ani); „Dumnezeu se înţelege mai uşor cu copiii mici, pentru că cei mici au suflet mai încăpător. La oamenii mari e o înghesuială de rele, că nici n-ai unde să stai” (10 ani); „Îţi mulţumesc Doamne pentru frăţior, dar eu Te-am rugat să-mi trimiţi un căţel…” (4 ani); „Sfinţii au aureola rotundă şi nu pătrată, ca să nu facă vreun rău nici măcar din greşeală – că poate, cine ştie, când se ridică la cer, să nu înţepe cu vreun colţ o pasăre în zbor” (13 ani).

Pierduţi în rutina zilnică şi în grija traiului de mâine, care include şi grija pentru odraslele noastre, noi, oamenii mari, pierdem de multe ori esenţialul. Simplitatea minţii copiilor o condamnăm – „Hai, nu fi copil!”… Însă, esenţialul este tocmai acesta: să gândim, să ne rugăm, să zâmbim precum un prunc, căci aşa ne spune Însuşi Dumnezeu: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Matei 18, 3-4).

Despre acest dialog, dincolo de limitatele cuvinte omeneşti, exemplele curg. Probabil că fiecare dintre copiii noştri îşi au propriile percepţii despre Dumnezeu. Mai filozofice sau mai hazlii, gândurile pruncilor trec de nivelul percepţiei, devin rugăciuni puternice înaintea lui Dumnezeu. Zâmbetul poate deveni rugăciune, iar disperarea strigată din înlăcrimata durere, la fel… De ceva timp, circulă pe internet strigătul unui copil din Siria. Un copil de 6-7 ani, prins într-un bombardament din Homs, oraş locuit preponderent de către creştini.

Conform Al-Jazeera.com, în luna ianuarie a acestui an, o grupare rebelă jihadistă, intitulată Al Nusra, a atacat cartierul creştin cu mortiere artizanale. Au fost distruse două biserici creştine, şcoala, spitalul şi o parte din locuinţele creştinilor. La scurt timp, armata guvernamentală a eliberat zona, acordând primul ajutor răniţilor. De sub dărâmături, a fost scos un băieţel care îşi trăia ultimele clipe. Pe masa de operaţie, când doctorii încercau imposibilul, printre sânge şi lacrimi, copilul a strigat, cu ultimele puteri: „O să-I spun totul lui Dumnezeu!”

O rugăciune dincolo de cuvinte, ca de la copil, la Copil. Ce o să-i spună, oare, Prietenului său dumnezeiesc? „Prietene drag, am trăit într-o lume care a uitat de Tine, o lume în care acasă la mine, în Siria, 11.000 de copii au fost ucişi începând cu martie 2011, o lume în care în anul 2014, în Belgia, copiii pot fi eutanasiaţi la cererea lor sau a părinţilor, o lume în care milioane de copii mor de foame şi de sete în Africa… Îndură-te, Prietene drag, de fraţii noştri mai mici!”…(Nicolae Pintilie)

sursa: www.doxologia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.