18 Sep

Constantin cel Mare și adevărul istoric(partea II)

Constantinus_Magnus up

Atitudinea lui Constantin faţă de idolatrie

La un an după Sinodul de la Niceea, în 326, Constantin merge la Roma pentru sărbătorirea a 20 de ani de domnie, a doua decennalia. A fost chemat pe dealul Capitoliului pentru a participa la o ceremonie militară idolatră, însoţită de sacrificiile obişnuite. A refuzat. Vă daţi seama, refuzul Împăratului de a-şi îndeplini obligaţiile, aşa cum se cădea unui împărat păgân, idololatru, a căzut ca un trăsnet din senin. Trebuie să ştim, fac o paranteză, pentru ce anume a fost persecutat creştinismul, mai ales în primele trei veacuri – dar persecuţiile nu au încetat niciodată, nici astăzi. Creştinismul a fost persecutat pentru că nu accepta altă dumnezeire. Expresia de la Liturghie „Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos”, după cum consideră marii liturgişti, a intrat în cadrul Sfintei Liturghii încă din primul secol. „Unul Sfânt” era o declaraţie faţă de evrei: Unul este cel ce sfinţeşte, Dumnezeul Treimic. „Unul Domn”, un rege, un Împărat, se adresează romanilor: Unul este Acela care este Împăratul nostru. Acest lucru îl repetă, în 160, şi Sfântul Polycarp, Episcopul Smyrnei. Ce-i spune Statius Quadratus, guvernatorul Smyrnei? „Jertfeşte Cezarului Titus”, căci cezarul era dumnezeu pe pământ.

Spiritul Cezarului şi spiritul Romei era cinstit prin statui, prin jertfe, ca zeitate. Roma nu ar fi avut nici o împotrivire faţă de introducerea, de către creştini a încă unei zeităţi între celelalte – Horaţiu spunea, la vremea respectivă, că „există mai mulţi zei decât oameni” –, Roma nu ar fi spus nu dacă, mai întâi, ar fi fost acceptată divinitatea Cezarului şi a Romei. Tocmai pentru asta erau prigoniţi creştinii. Ei erau o societate interzisă – o grupare care nu accepta „ceea ce cetatea”, ca să-l citez pe Xenofon [scriind despre Socrate], „ceea ce cetatea considera dumnezei” şi care, după lege, erau considerate dumnezei. Conştiinţa idololatrilor trebuie să fi fost intrigată de faptul că Împăratul, care era cinstit ca zeu – şi Constantin fusese cinstit ca zeu până atunci –, refuză să participe la cele legal rânduite cu privire la religia Romei. În urma celor trăite la Sinodul de la Niceea, Constantin nu putea să accepte toate acestea.

Conform lui Zósimos, acest lucru a provocat ura idolatrilor, care, pentru a se răzbuna şi a-l provoca, i-au profanat statuile, spărgându-le feţele; atunci când a auzit, Constantin, liniștit, și-a pus mâna pe față, spunând: „din fericire, nu văd nici o rană pe faţa mea”. Nu i-a condamnat pe idolatri, dar nici nu a avut o relaţie deosebită de prietenie faţă de ei. În epistolele lui, îi sfătuiește pe locuitorii din zonele unde existau idolatri să se întoarcă spre credinţa creştină. Cum ar fi fost posibil să-l iubească păgânii? Severitate a arătat doar faţă de eretici, de aceea odată exila pe Sfântul Atanasie, odată pe Arie. Un conducător, din orice vreme ar fi el, este interesat de ceea ce spune proverbul popular: „linişte, ordine şi siguranţă”. Constantin voia să evite disensiunile şi conflictele inoportune. După mulţi istorici, Atanasie cel Mare a fost trimis în Apus tocmai pentru a fi protejat, pentru că arienii îl ameninţau cu moartea. A fost exilat la Roma între 335 şi 336 şi la Trevira, actualul Trier, oraşul de baştină al lui Marx. Aici a fost trimis Marele Atanasie, aducând cu el monahismul Sfântului Antonie şi al Sfântului Pahomie, monahismul chinovial. Constantin nu a nedreptăţit religia păgână. După Zósimos, Constantin a avut sub supraveghere construirea de temple păgâne.

Confratele meu de la Universitatea din Atena, doamna Polýmnia Athanasiádis are o lucrare importantă, în care spune că, imediat după Niceea, Constantin, ca șef al statului, a finanțat 4 lăcașe de cult, două păgâne și două creștine. Așadar, a încercat să mențină un echilibru și să asigure o egalitate și o unitate între cetățeni. De asemenea, a finanțat construirea bisericilor Sfintei Elena, Biserica cu o Sută de Coloane din Páros, bisericile care există și azi în Ierusalim, în Bethleem, la Stavrovoúni, la schitul unde Sfânta Elena a lăsat o mare parte din lemnul Sfintei Cruci, și așa mai departe. [Mă iertați, văd într-un articol, nu-l voi citi în întregime, cum mulți neo-păgâni ne învinuiesc, zicând „ce Sfânta Cruce, este o întreagă pădure”. Nu credeți că tot ceea ce este numit Cinstitul Lemn provine direct din Crucea lui Hristos: avem acele așa numite filacterii, fie atinse de sângele mucenicilor, fie atinse de Crucea lui Hristos. Altceva este ceea ce se găseşte la Mănăstirea Xiropotamu sau la Mănăstirea Stavrovoúni din Cipru, unde sunt bucăţi mari din Cruce. Nu sunt mai multe cruci din care se rup bucăţele, ci se produc filacterii prin atingere de Crucea lui Hristos.] Şi tatăl lui Constantin a arătat îngăduinţă faţă de creştini, în sensul că nu a pus în aplicare decretele de persecuţie ale lui Diocletian, şi aceeaşi politică a urmat-o şi Constantin.

Constantin a contribuit la biruinţa creştinismului. O uriaşă eroare – bine ar fi de-ar fi datorată ignoranței – este consideraţia adesea repetată şi trâmbiţată, cum că Împăratul Constantin ar fi fost cel care ar fi proclamat creştinismul drept religie oficială – asta este blasfemie… Lucrul acesta s-a petrecut abia pe 28 februarie 380, în vremea lui Teodosie I, Împăratul de provenienţă hispanică şi iute la mânie, nu [a fost făcut] de către Constantin. Constantin a asigurat libertate pentru orice religie, iar creştinii au dobândit dreptul de a se închina liber la Dumnezeul lor. Nu, Creştinismul nu a dobândit statut de religie oficială a statului. Asta e o greşeală istorică uriaşă, şi o minciună, în acelaşi timp. Constantin Paparigópoulos spune că „în ceea ce priveşte creştinismul, Constantin putea sa aibă altă atitudine sau, având atitudinea pe care a avut-o, putea sa nu-l protejeze, ci să-l prigonească”. Aşadar, Paparigópoulos atribuie atitudinea lui Constantin faţă de creştinism ca fiind datorată unor intervenţii metafizice, suprafireşti asupra inimii lui. Şi un lucru important: nici un politician nu se bazează niciodată pe susţinerea minorităţii, ci întotdeauna pe a majorităţi, fie pentru a fi votat în alegeri, fie pentru a-şi împlini ţelurile. Iar, în vremea lui Constantin cel Mare, până la Sinodul I Ecumenic, în care-şi arată interesul faţă de creştini, care era numărul creştinilor din Imperiu? Între 8 şi 10 la sută. Asta consideră într-o lucrare foarte importantă, The Mission and Expansion of Christianity in the First Three Centuries, Adolf von Harnack, un mare istoric european, german, liber de orice ideologie. Iar între 8 şi 10 la sută înseamnă că, la vremea respectivă, creştinii erau o minoritate.

De asemenea, Constantin, marele Constantin pentru mine, numai şi pentru asta este mare şi sfânt al Bisericii. Sfânt înseamnă că are harul lui Dumnezeu în el, asta înseamnă, nu infailibil. Are harul lui Dumnezeu, viu şi simțit. Marele Constantin a renunţat o dată de bună voie la calitatea de împărat, acceptând instituţia democratică a sinodului, sistemul sinodal. În anul 311 şi apoi, şi în 313-314, au izbucnit nişte dispute serioase, schisma donatiştilor. Creştinii se certau între ei – adepţii lui Donatus şi cei ai episcopului legal – asupra proprietăţii bisericilor, titlurilor de proprietate şi asupra terenurilor. Marele Constantin, care trebuia să judece chestiunea, , şi-a dat demisia din funcţia de Mare Judecător, spunându-i lui Miltiádis, un elen, episcop al Romei, al Vechii Rome: „aveţi adunare, decideţi în adunarea sinodală”. Aşa s-a ajuns la Sinodul I Ecumenic. Izvoarele ne spun, studiate critic de domnul Feidás şi de către alţi cercetători, că preşedinte fusese Eustáthios al Antiohiei.

Unul este preşedintele care conduce plenul şi altul este cel care convoacă Sinodul. Doar Împăratul avea dreptul de a da permisiune episcopilor din lungul şi latul Imperiului de a călători înspre capitală, iar de acolo, la Niceea Bithyníei. Acest lucru a fost valabil şi în vremea lui Iustinian, şi în Vechea Romă, şi sub ocupaţia germană [a Greciei]. Putea cineva să circule fără permisiunea administraţiei germane, sau în Uniunea Sovietică ar fi putut cineva să spună „mă duc până la Roma, la cumpărături”, fără să aibă permisiunea autorităţilor ? Pentru că se temeau de revolte. Acest lucru era cu atât mai mult valabil în imensul imperiu roman. Constantin, însă, şi împăraţii de după el, au dat permisiunea convocării sinodului. S-a adresat părinţilor din Sinod într-o greacă fluentă, căci stăpânea limba greacă, iar apoi s-a retras, lucrările Sinodului desfăşurându-se în prezenţa părinţilor, printre care Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon, Alexandru al Tesalonicului, Alexandru al Alexandriei, Marele Atanasie, pe atunci doar diacon – înţelegeţi despre ce personalităţi vorbim. Constantin nu a fost preşedintele celui dintâi Sinod Ecumenic. La fel avea să se întâmple şi mai apoi în istoria Bisericii. Veţi zice, convorbiri, influenţări din culise puteau să aibă loc. Dar atunci când la Sinoadele Ecumenice au participat sfinţi, gata să se jertfească pentru credinţa în Dumnezeu, nici o influenţă nu este cu putinţă. Asta este o problemă a prezentului: poate fi convocat un Sinod Ecumenic? Dacă nu avem [oameni] îndumnezeiţi, nu putem avea Sinod Ecumenic. Sau, dacă nu avem episcopi care să lupte pentru credința lui Hristos și să urmeze sfinților îndumnezeiți, pentru că altfel orice Sinod care ar avea loc în viitor, sub numele de Panortodox și Ecumenic, dacă se va împotrivi cuvântului și faptelor celor îndumnezeiți, adică ale sfinților, se va dovedi – iar eu nădăjduiesc să nu se întâmple asta – sinod mincinos, sinod tâlhăresc. Din elinolatru, Marele Constantin s-a făcut cu adevărat credincios Soarelui Dreptății, lui Iisus Hristos, s-a făcut apărător al cauzei religiei creștine, așa cum a dovedit-o în 313, prin Decretul de la Milan, fără însă, să proclame creștinismul drept religie oficială și unică a statului.

Decretul de la Mediolanum

Decretul de la Mediolanum este inclus de Lactanțiu într-o lucrare a sa, precum și de Eusebiu în Istoria sa. Ce conține acest decret? Proclamă libertatea religioasă, în general, pentru orice religie. Decretul abrogă legile date împotriva creștinilor și le retrocedează acestora lăcașele de cult ce fuseseră confiscate și date idolatrilor. Acolo unde acest din urmă lucru nu era posibil, creștinii primeau despăgubiri pentru lăcașele confiscate. Am vorbit înainte despre Sinodul I Ecumenic, dar Constantin a ridicat elenismul la ca factor de putere politică și culturală. […] Existau două limbi, greaca și latina. Constantin a vorbit în greacă la Sinodul Ecumenic și la cel de la Antiohia din 324. Faptul că a acceptat instituția sinodală este o smerire a sa înaintea ei. Aici [în Antiohia], își desăvârșește smerirea sa de bună voie și acceptarea instituției sinodale, atunci când rostește acea sintagmă celebră: „Voi sunteți episcopi ale celor dinăuntru, ale celor spirituale, ale sacra interna ale Bisericii. Eu, Împăratul, sunt rânduit de Dumnezeu episcop ale celor din afară (των εκτός αν είη)”. Cei care sunteți filologi știți ce înseamnă formula „αν είη”: „aș putea să fiu episcop [επίσκοπος, în greaca veche, înseamnă supraveghetor, inspector, n. tr.], din moment ce îmi recunoașteți acest drept, supraveghind cele din afara Bisericii, cele di afara Sfântului Altar”. Putem trage concluziile despre sacra interna ale Bisericii, observând abuzurile de după, și nu numai în Grecia. Problema actuală a relațiilor dintre Biserică și stat ne face să reevaluăm atitudinea Marelui Constantin, dar și a altor împărați ai Romei celei Noi.

Constantin

Împlinirile lui Constantin cel Mare

Constantin a modificat cursul istoriei prin reformele religioase și civile efectuate. Una dintre ele a fost eliberarea, posibilitatea sclavilor de a deveni oameni liberi. El nu a abolit sclavia, nu era cu putință să fie abolită, ci, la fel ca Apostolul Pavel în scrisoarea către Filimon, a schimbat conținutul sclaviei. Sclavul putea deveni frate, adică angajat – la fel ca noi, funcționarii publici, care spunem „domule președinte, nu suntem sclavii nimănui” și când vrem noi, trântim ușa și plecăm –, la fel și sclavul era recunoscut ca om, ca persoană umană, nu mai era pe deplin sclav, ci împreună-muncitor cu foștii săi stăpâni.

Constantin este primul Împărat Romeu, adică primul Împărat ortodox din istorie: el este cel care construiește Noua Romă, noua capitală. În 326 începe căutarea unui oraș – nu era mulțumit de mediul latinofon al Apusului și înțelesese că destinul imperiului se mutase cu totul în Răsărit. Acolo a început marele joc ecumenic ce avea să țină mai mult de o mie și-o sută de ani, și care încă mai ține. Elenismul își menține universalitatea doar legat spiritual de Noua Romă, de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului.

Constantin a ales mai întâi Troia, acolo a vrut să-și stabilească capitala, atât de anti-elen era. Asta o spune istoricul Sozomen. În cele din urmă a înțeles însemnătatea zonei din preajma vechiului Byzántios, care pe atunci era în ruine, căci controla trecerea spre Marea Neagră, adică strâmtoarea Bosforului. Paparigópoulos, Gibbon și mulți alți istorici au măsurat distanța de la Constantinopol până în Thule, în Islanda, adică, și de la Constantinopol până în China, și sunt tot cam atâția kilometri. Constantin a sesizat că ar fi urmat ca Constantinopolul să fie situat în centru lumii [cunoscute atunci]. Iar când a trasat planul orașului, ceilalți demnitari l-au întrebat: „unde ne duci ? Ai pus foarte departe marginile orașului”. Iar mai apoi Teodosie a trasat a doua oară orașul, și Iustinian l-a extins a treia oară. Zicea Constantin: „nu mă pot opri, acela mă mână tot înainte”. E vorba, așadar, de intervenție suprafirească, vreun înger îl conducea pe Marele Constantin. Dacă asta este adevăr sau minciună, nu e problema noastră. Uimitoare sunt viziunea și perspicacitatea acestui politician de a recunoaște rolul pe care avea să-l joace Constantinopolul, Noua Romă, în regiune.

El, care nu pierduse nici un război, devenise Împărat. Nu a fost biruit vreodată, nici din interior, nici din exterior. A abolit grupul senatorilor, care ajunseseră să fie considerați șefii împăraților, a abolit pedeapsa la moarte pe cruce, a reînnoit dreptul familiei, a condamnat adulterul, după cum am văzut, prin anumite legi a îmbunătățit statutul mamei, a protejat familia și copiii de abuzul parental, pe fete de măritișul cu forța. A regularizat chestiunile cu privire la divorț, moștenire, dotă etc. Întreaga sa politică îl arată acționând ca un creștin. A dat legi împotriva celor care pricinuiau moartea sclavilor și a limitat violența și pedepsele corporale. Și ceva cu totul semnificativ pentru secolul al IV-lea, a interzis stigmatizarea fețelor sclavilor. Exista obiceiul ca fețele sclavilor să fie însemnate cu fierul roșu. Constantin spunea că fața este aceea care ne aseamănă cu Dumnezeu, este după chipul lui Dumnezeu, care ne-a creat astfel. Cum este cu putință, așadar, să fie desfigurată astfel ? […]

Constantine

Relația lui Constantin cu creștinismul

Multe lucruri s-au scris pe acest subiect, sute, dacă nu mii de cărți și articole. Se vorbește despre oportunism, dar deja eu v-am vorbit despre creștinism ca minoritate. Profesorul nostru, fericitul Andréas Fytrákis, și alcătuit, în 1945, lucrarea de diplomă sub titlul „Credința lui Constantin cel Mare în ultimii săi ani de viață”. Studiind toate sursele mai vechi sau mai noi, acesta subliniază cinstirea pe care Marele Constantin o acorda martirilor. El accepta pe deplin teologia Bisericii şi a poporului simplu în ce priveşte martiriul şi pe martiri: se ruga în genunchi mucenicilor, a construit un loc de cinstire a mucenicilor (martýrion), în care să fie depuse moaştele – avea dorința de a strânge într-un singur loc moaştele Apostolilor, iar acest lucru îl va reuși parțial fiul său Constanțiu, care a strâns osemintele a 6 Apostoli – și voia să fie îngropat între martiri. Un alt lucru important este dorința sa de a fi botezat în râul Iordan, căci aflase că Iordanul are apele sfințite datorită faptului că acolo fusese botezat Iisus Hristos. Să luăm aminte: chiar dacă s-a botezat la sfârșitul vieții sale, despre care Constantin nu știa când va veni – așa cum nimeni nu știe, eu nu știu dacă voi ieși afară pe ușă sănătos și în picioare, sau voi merge să fiu privegheat în Atena. Nimeni nu-și știe momentul sfârșitului vieții.

Constantin a urmat practicii creștine din vremea lui, a fost copilul acelei vremi. Sunt întrebat adesea, stimați părinți și teologi, sunt întrebat adesea la școală unde anume se împărtășeau când erau în Atena, Vasile și Grigorie Teologul? Nicăieri nu se împărtășeau: mergeau la biserica Sfinților Isídori, cum o știm noi astăzi, de pe Lykavittós, dar nu s-au botezat decât pe la vreo 30 de ani. Dacă duhovnicii nu simțeau că ei înaintau în curăția inimii, nu-i botezau, asta era obișnuința comună. Cine era duhovnicul lui Constantin? Nu era Eusebiu al Nicomidiei? Ei erau prieteni, se cunoșteau de pe vremea când erau păgâni. Din acest motiv a cerut botezul în ultimul moment de la episcopul Nicomidiei. I se impută că a primit botezul ca un păgân… Dar lăsați-L pe Dumnezeu să facă ceea ce voiește. […] Constantin cel Mare mai avea un sfătuitor duhovnicesc, pe Ossius din Cordoba Spaniei, o mare personalitate ascetică a vremii.

Biserica nu-l cinstește pentru faptele enumerate cel mai adesea, pentru binefaceri și celelalte. Pentru a putea înțelege de ce îl cinstim ca ortodox, deschideți mineiul la ziua de 21 mai, ca să vedeți slujbele, troparele care fac referire la Sfântul Constantin și la Sfânta Elena. Cel dintâi cuvânt: «precum Pavel primit-ai chemare din ceruri». Atunci când Apostolul Petru a plecat la Corneliu, ce-i zisese Hristos: «cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate» (Fapte, 10, 15). Iar când a ajuns la Corneliu, a aflat că avusese vederi dumnezeiești. Așadar, Dumnezeu Însuși le pregătise dinainte! Petru a dat înapoi și a făcut ceea ce trebuia să facă , să-l boteze pe Corneliu, deși ar fi trebuit să mai treacă destulă vreme până să fie botezat. La fel și în cazul lui Constantin cel Mare, «a primit chemare cerească», precum Apostolul Pavel. Acest lucru este extreme de important. Desigur, mă veți întreba, dar suntem absolut siguri de asta? Pare mai degrabă să țină de folclor, deși există surse care dau mărturie despre viziunea și despre viața în Dumnezeu pe care a trăit-o Marele Constantin. Pe mine mă interesează, stimați părinți, criteriile aghiologhice ale Bisericii, pe ce anume ne bazăm: nu că a ajutat, că a dat, că a ctitorit clopotnițe și biserici și altele. Știți, ortodoxia, în antiteză cu papismul, o spun asta celor care nu știu, nu proclamă sfânt pe nimeni. Proclamarea [αγιοποίηση] asta, vă rog să uitați acest cuvânt, este o blasfemie. Nu există proclamare în ortodoxie, la Sfinții Părinți. În Biserica Ortodoxă există numai recunoașterea sfințeniei: Dumnezeu, prin intervenții extraordinare, prin moaște care izvorăsc mir, care fac minuni, prin moaște și prin alte semne dumnezeiești ne dovedește intervenția Sa în cazuri concrete. Astfel, cinstim pe sfântul păstrat și recunoscut de Dumnezeu.

În al doilea rând, la Constantinopol, cei originari de acolo spuneau și cântau despre mormântul lui Constantin cel Mare, că izvorăște vindecări. Dacă mergeți în Kérkyra, îmi iertați mențiunea aceasta, și le spuneți că mormântul lui Metallinós izvorăște vindecări, vă vor lua în râs. Dar nu pentru că nu am murit încă, ci pentru că nu sunt vrednic ca mormântul meu să izvorască vindecări. De Constantin însă, localnicii cel puțin nu râd atunci când vine vorba de așa ceva. Istoricul Sozómen scrie despre Sfântul Constantin că «minunile lui sunt asemenea celor ale Sfântului Spiridon».

În al treilea rând, Constantin «a ținut credința de la Niceea». Îngăduind Sinodului să fie convocat și să hotărască lucruri, cu harul lui Dumnezeu, el s-a arătat ca unul care a întărit cu adevărat credința Părinților Ortodocși ai Bisericii. Despre Sfântul Spiridon se spune că a influențat Crezul prin minunea săvârșită cu cărămida. Constantin și-a păstrat credința ortodoxă pentru că a fost inspirat să se abțină să fie domn al lumii și să accepte instituția sinodală. În încheiere, o ultimă considerație a lui Constantin Paparigópoulos – am făcut un studiu despre Paparigópoulos și de asta fac referire adesea la el: «chiar dacă ar fi făcut Constantin vreo nelegiuire, ea nu se datorează sălbăticiei sufletului, ci pentru că s-a născut și a trăit într-o vreme cu niște obișnuințe și tradiții sinistre, vechi de veacuri. Antemergătorii și contemporanii lui nu respectau nici o lege omenească ori dumnezeiască. Este lucru vrednic de uimire că, biruind aceste ispite atât de mari, a reușit să înțeleagă și să mărturisească principiile Evangheliei». Asta zice Constantin Paparigópoulos

sursa: http://www.pemptousia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.