14 Sep

Cinstita și de viață-făcătoarea Cruce

www.pemptousia.ro

Cine ar putea pune la îndoială faptul că trăim într-o vreme în care predomină raționalismul și absolutismul logicii omenești, vreme în care omul și creațiile sale se autoproclamă apoteoza acestei lumi, izolând și exilând orice altceva ar fi metafizic, tainic, supra-rațional ? Verva acestui umanism nou, decăzut, tinde să devină noua normă, iar omul se află în pericol de a fi rămâne închis între zidurile realizărilor sale, ziduri care, în cele din urmă, îl vor și strivi.

Desigur, într-o astfel de atmosferă negativă și dezolantă, faptul că cineva vorbește despre taina Crucii, căutând să înțeleagă locul pe care îl are sau ar trebui să-l aibă aceasta  în viața oamenilor, pare mai degrabă o utopie. A venit, însă, vremea, și este o necesitate absolută, să lăsăm deoparte această vervă stearpă și să ne apropiem, pe cât ne îngăduie puterile noastre bolnave, de taina Crucii și să vedem care este drumul ce trece pe la umbra Ei și pe care creștinul trebuie să-l urmeze pentru a găsi mântuirea și scăparea sufletului său.

εργόχειρο-Γ.-Ιωσήφ-του-ησυχαστού

Cruce lucrată de mâna Bătrânului Iosif Isihastul

Viața omului în lumea aceasta, viața credinciosului, este răstignită pe Cruce, este un demers marcat de agonie intensă, de luptă anevoioasă, de încercări, de tensiuni, căderi și ridicări din nou. Viața noastră seamănă cu o mare nesfârșită, pe valurile căreia lumea personală a fiecăruia dintre noi este purtată cu zbucium în fiecare zi. De aceea, înțeleptul cuvânt al Sfintei Synklitikía, ce caracterizează Crucea Domnului drept o „barcă cu pânze” cu care putem naviga pe marea vieții, are o deplină aplicabilitate. Într-adevăr, fără Cruce, creştinul nu poate dobândi capacitatea de a înainta, de a lupta dur cu ispitele, cu satana, cu puterile potrivnice ale acestei lumi şi de a birui, în cele din urmă. Dar nu râvna simplă sau semnul Crucii făcut cu indiferenţă îi dă puteri urieşeşti omului ce are împreună-luptător cu el Crucea, ci jertfa şi preasfântul sânge ale Răstignitului.

La fel precum un stindard, care nu este decât o simplă bucată de pânză, dar a cărei prezență ne face să ne cutremurăm, pentru că ne aduce aminte de cele sfinte și cuvioase ale mult-încercatei noastre patrii, astfel și Crucea ne aduce mintea la Golgothá și ne așează alături de Maica Domnului și de ucenicul cel iubit, plângând de dragul Aceluia și bând din dumnezeiasca rană deschisă spre mântuirea păcătoșilor.

Privind la acest mare simbol al jertfei și durerii cu credință, putem vedea cu ochii sufletului și ai inimii o realitate care ne provoacă cutremur și uimire. Răstignit sus pe Cruce vedem Preasfântul Trup al lui Hristos, Care atâtea a săvârșit pe acest pământ și atâtea a pătimit pentru oamenii din toate vremurile, în vreme ce omul eșuează în mai toate cele cu privire la mântuirea sa.

Vedem o inimă străpunsă cu sulița din care curge sângele dragostei, strigând către Tatăl „Lasă-le lor păcatul acesta”, în vreme ce noi cu greutate iertăm pe cei ce ne-au rănit sau ne-au făcut să suferim.

Vedem smerenia și batjocura pe care-o rabdă Dumnezeu-Omul pentru făptura Sa, în vreme ce aceasta [omul, adică] cârtește și se împotrivește atunci când vine vorba să rabde pentru viața și împărăția lui Hristos.

Vedem această Cruce uriașă și grea, dar cu greutate ridicăm crucile foarte ușoare ale necazurilor și problemelor din această scurtă preumblare a noastră prin realitatea pământească. Cu alte cuvinte, Crucea Domnului ne învață mai mult decât orice cărți, universități și decât toată înțelepciunea acestei lumi ne-ar putea învăța.

Vedem ceea ce scria, atât de caracteristic, scria un autor creștin: „Cel care ne dă Crucii, ne așează în îmbrățișarea Treimii, ne dăruiește biletul spre fericirea veșnică. Toți dintre noi, la un moment dat, suntem dintre cei care-L răstignesc pe Hristos sau pe fratele nostru. Voim, așadar, din răstignitori, să devenim răstigniți ? Dacă voim aceasta, vom trăi Împărăția lui Dumnezeu în veșnicie și o vom face cunoscută și în epoca noastră, împrejurul nostru”.

La început de veac al XXI-lea, în acest prag istoric ce pare cumplit și înfricoșător înaintea necunoscutului mileniu al III-lea, omul pare să fie incapabil să facă față provocărilor vremii. În trecut, el căutase de multe ori sprijin, încercând să se agațe de orice ca să se confirme pe sine. Filosofia, artele, cultura, sportul, politica, banii, toate acestea au fost, la vremea lor, zei care-l fermecaseră pe sărmanul pasager al istoriei, satisfăcându-i pe moment setea și visurile sale de ceva mai înalt, de ceva mai de calitate. În vremea noastră, acești zei s-au preschimbat, iar locul lor a fost luat de realizările tehnologice, de tehnologia electronică, de cercetarea universului, care au devenit scopuri în sine. Aceste situații, însă, în loc să deschidă, în cele din urmă, noi perspective și să aducă un progres, i-au accentuat omului dezorientarea duhovnicească și l-au înstrăinat și mai mult de conținutul esenței sale ce eludează aceste limitări la care s-a supus el însuși.

Domnul a primit ca Preasfânt Trupul Său să fie spânzurat pe Cruce, „S-a smerit pe Sine” pentru a găsi soluție problemelor despre care știa că-i vor supăra întotdeauna făptura Sa [omul]. Prin jertfa Sa de pe Cruce, pe de-o parte ne-a chemat pe toți să așezăm pe simbolul jertfei Sale viața și faptele noastre, să ne punem acolo nădejdile și așteptările noastre, să ne răstignim patimile și păcătoșenia noastră, voind să ne facă să pricepem că semnificația Crucii este cuprinsă în Învierea care-i urmează, iar dacă ne sprijinim viața pe Crucea Sa, o vom purta pe căile Învierii, în sânurile Bisericii, departe de provocările și ispitele lumii, acolo unde omul poate cu adevărat să trăiască și să se bucure.

Sursa: Arhim Epifanios S. Oikonomou, Ορθόδοξες θέσεις. Σύγχρονες προσεγγίσεις, ed. Ίνδικτος, 2006, pp. 347-350.

 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.