16 Feb

“Ce auzi la Liturghie să-ți treacă prin inimă!”

PĂRINTELE GAVRIIL BURZO (Măn. Breaza) – Amintiri din vremurile de martiraj al temnițelor comuniste. 

“Pe oameni îi poți minți, poți să le spui verzi și uscate, dar pe Dumnezeu, nu!”

 

“La 19 ani am fost arestat. Cu bunicul și cu fătu (cantorul, n.red.) din sat. Vina noastră a fost una singură, ne-am încăpățânat să facem o mănăstire, de fapt să-l sprijinim pe un părinte la ridicarea unei mănăstiri. Nu aceasta de aici, unde vorbim noi acum, pe asta am făcut-o eu după Revoluție, ci alta mai la vale lângă cei trei cireși. Pe părintele l-au arestat în noaptea de 10 spre 11 iunie ’58. În 17 august, fac o cerere pentru el, și mă ia și pe mine și pe bunicul și pe fătul. Fătul că mi-a dat hârtie, bunicul că m-a ajutat. Și am fost dus la Satu Mare, Gherla, Jilava. Am stat în Deltă vreo patru ani jumătate, lângă Fetești, la grădină, și apoi la Jilava și, la urmă, la Gherla. 6 ani și jumătate”.

Ca oricărui lăpușean, părintelui Gavriil nu îi lipsește darul povestirii. Pe prispa mănăstirii de la Breaza, în fața unei grămăjoare cu măzăriche de ales („ascultare” de la maica stareță), părintele Gavriil și-a depănat povestea vieții cu zâmbetul hâtru și cu sfătoșenia specifică oamenilor din zonă. O viață deloc ușoară, dar aflată mereu sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

– Când v-au arestat erați preot de mir sau erați călugăr?

– Nici-nici. Eram seminarist! După aceea am întrat în mănăstire, mulți ani mai târziu m-am făcut călugăr. Și am făcut după revoluție, mănăstirea aceasta, cu ajutorul oamenilor.

– Dar cum de ați ales să fìți monah?

– Înainte de a intra în pușcărie aveam de gând să nu mă căsătoresc și gândul acesta s-a întărit în pușcărie și am rămas preot celib până în 1991, și din 1991, m-am călugărit. Și de atunci, stau aici de 12 ani și fac ascultare la maici.

– Și e grea ascultarea la maici?

– Păi, nu-i așa de grea. Numai trebuie să asculți!

– De obicei, cei mici ascultă de cei mari. Dumneavoastră sunteți duhovnicul…

– Da, dar sunt măicuțe iar maica sta­reță e șefa, ea are ștampila, tot, eu… nimic! Fac numai rugăciuni. Sunt preot.

 

„Domnule Comandant, pe timpul serviciului meu a înviat Hristos!”

– Părinte Gavriil, dumneavoastră ați scris o carte…

Zile trăite după gratii, am scris-o ca să știți și dumneavoastră, cei tineri, cum au trăit bandiții, foștii bandiți.Apleacă-te, bandit”. Bandiții erau: prințul Ghica, profesorul Musceleanu, profesorul Muscă, mulți intelectuali. Pe atunci peroții și domnii erau la pușcărie. În Gherla, pe când eram cu fătu în celulă – ne-au dat trei linguri la 40 de oameni. Și a bătut unul în ușă: „Domnule sergent, n-aveți o lingură?” „Avem, dar nu pentru voi!” A închis, și a țipat și o înjurătură. Și atunci, am luat și am mâncat așa terciul ăla amărât. Înțelegi dumneata cum am trăit noi? Nu e ca acum când oamenii au discotecuri. Noi am trăit altfel.

50 de bandiți eram acolo. Ne scoteau de la 7 până la 7, deci 12 ore, zi lumină, la lucru. Și venea la amiază sacaua cu apă, nu ne ajungea apa. Venea cu mâncare, vedeai muște pe deasupra… dădeai musca și mâncai, ce să-i faci? La munci agricole te duceau la orez să te bage în apă până la genunchi; ori eram duși la recoltat de porumb – că primăvara îl prășeam, toamna îl recoltam – și la toți ne-au venit câte două rânduri de porumb; dar unul mai mâncăcios, de foame, a mâncat porumb de ăla nefript. S-au inflamat intestinele în el. Când ajungem la colonie, cine moare? Se tăvălea de durere. Din cei 50 de deținuți, doi erau medici chirurgi. L-au consultat, a avut ocluzie intestinală. Zice: „Domnule sergent, acesta are ocluzie intestinală. Trebuie tăiat că, dacă nu, moare!” „Tăiați-l!” „De unde cuțite?” „De la bucătărie!” „De unde ace?” „De la voi! Eu am spirt și vată.” L-au legat de mâini și de picioare, i-au pus pătura pe gură. A răcnit cât a răcnit, i-au tăiat pe viu burta și i-au scos două palme de intestin cu grăuntele acelea umflate, l-au cusut la loc și, dacă n-a murit [ulterior], și acuma trăiește. L-au scos din ghearele morții, înțelegi dumneata? Cam așa am trăit noi la pușcărie!

La Luciu-Giurgeni, lângă Fetești, la grădină, la colonia de muncă eram într-o baracă doua sute de bandiți – când intra sergentul sau colonelul, trebuia să dai raportul: „Domnule comandant, s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat, cutare, cutare!” Ce-i vine la căpitan în gând? În noaptea de Paști, să meargă să vadă ce fac bandiții. Așa că pe la 12 și un minut intră acolo, fain frumos, deținutul de gardă, care era un inginer „Domnule coman­dant, în timpul serviciului meu, a înviat Hristos! Când a zis așa, l-au pus în lanțuri și l-au dus fain frumos la carceră…. Până l-au dus pe el, noi toți am început să cântăm: „Hristos a înviat din morți”, de răsuna baraca. Că au știut că nu mai e nimeni. Până-l duce pe el, până îl pune la carceră, durează 10-15 minute. Nici n-a mai venit nimeni. Am cântat „Hristos a înviat”… Noi am fost închiși, domnule, acolo, dar cu gândul eram liberi!

La Jilava n-am stat mult – acolo curgea apa pe pereți și erau doi stâlpi în celulă, și eram 40 de bandiți, sau mai mulți. Erau rogojini pe ciment puse și dormeam așa, ca sardelele, unul lângă altul. Și acolo era cel mai greu. Dar n-am stat mult, am stat câteva zile la Jilava, dar a fost suficient: ca și cum aș fi stat doi ani.

– Am citit părinte, că IPS Justinian i-a spus mănăstirii în care ne aflam acum, „mănăstirea martirilor”. De ce?

– Mănăstirea asta se numește mănăstirea martirilor pentru ca preotul Florea Mureșanu, care era profesor la Teologie la Cluj-Napoca, după ce a fost arestat prima oara, în 1951 și dus la Canal, a zis că dacă scapă din iadul acela, va construi o mănăstire. Și a construit-o! Între 1954-1958.

– După ce a venit de la canal a făcut-o?

– Da, între 1954-1958. Și a făcut-o fără aprobarile comuniștilor… Și apoi iarăși a fost arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, și după trei ani a murit.De aceea, mănăstirii acesteia i s-a spus „mănăstirea martirilor”.

– Și dumneavoastră l-ați ajutat?

– Eu aveam patru ani de seminar făcuți. Și pentru că am făcut o cerere, cu 480 de semnături în favoarea lui m-au luat și pe mine. Trei ani de zile n-au știut ai mei că-s viu sau mort!Mama a plecat la Gheorghiu-Dej pe jos. Și a ajuns până-n Dej. Și o vede un profesor din Suciu de Jos: „Tu, Valerică, unde mergi?” „Mă duc la Gheorghiu Dej!” „Tu, țărancă mergi la Gheorghiu–Dej? Hai la mine, că scriu la Direcția penitenciarelor!” Și a scris: „Eu, Burzo Valeria, am avut un copil care la 19 ani a făcut o cerere pentru un preot… ața, așa… Nu știu de el, dacă viu e ori mort!” Era cam la doi ani jumătate după ce m-au arestat. Și după zece zile, primește o scrisoare, o carte poștală bătută la mașină: „Cel în cauza este în viață.” Dar n-a știut unde sunt. A știut despre mine că n-am murit.

(in: extras din interviu realizat de Madalin Iacob pentru revista “Lumea monahilor”, nr. / noiembrie 2011) pentru continuare la

Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/2012/02/16/parintele-gavriil-burzo-man-breaza-amintiri-din-vremurile-de-martiraj-al-temnitelor-comuniste-pe-oameni-ii-poti-minti-poti-sa-le-spui-verzi-si-uscate-dar-pe-dumnezeu-nu/#more-38383

 

 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.