01 Oct

Ce-a fost mai întâi: Biserica sau Scriptura?(I)

Fr James Bernstein in

Pr. James Bernstein

Partea I

Fiind un evreu convertit la Hristos, trecut și prin protestantismul evanghelic, în mod firesc am vrut să-L cunosc pe Dumnezeu mai bine prin intermediul citirii Scripturii. De fapt, prin citirea Evangheliilor cuprinse în cartea „interzisă” a Noului Testament, la vârsta de 16 ani, am ajuns să cred în Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu și Mesia promis. În primii mei ani de creștinism, mare parte din educația mea religioasă provenea din citirea Bibliei. În vremea când am intrat la facultate, aveam o versiune de buzunar a Bibliei care-mi ținea tot timpul companie. Astfel, puteam reciti oricând pasajele preferate și, adesea, în vremuri de ispită, mi le aduceam aminte, mie sau altora, acelora pe care încercam să-i aduc la Hristos. Biblia a devenit pentru mine – și a rămas până în ziua de astăzi – cea mai importantă carte tipărită. Pot spune, cu mâna pe inimă, împreună cu Apostolul Pavel, că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea întru dreptate” (2 Timotei 3, 16). Astea sunt veștile cele bune!

Vestea cea rea este că, cel mai adesea, eu decideam pentru mine însumi ce anume spune Scriptura. De exemplu, am fost atât de entuziast în a-L cunoaște pe Hristos ca pe un prieten personal și apropiat, încât am crezut că atenția pe care I-o acordam era suficientă. Subliniam versetele despre Hristos cu markerul, dar treceam peste pasajele despre Dumnezeu Tatăl, ori despre Biserică sau botez. Consideram Biblia drept un manual de educație cerească. Nu credeam că aș fi avut nevoie de Biserică, era doar un loc bun de făcut prieteni sau de aprofundat Scriptura, astfel încât să devii un creștin autonom mai bun. Ajunsesem să consider că îmi puteam construi viața, dar și Biserica, conform Scripturii. Adică, luasem dictonul Sola Scriptura foarte în serios! Istoria mântuirii era clară pentru mine: Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, împreună Ei trimit Duhul Sfânt, apoi vine Noul Testament pentru a explica mântuirea, iar apoi avem formarea Bisericii. Eram pe aproape, dar nu îndeajuns de aproape…

Lăsați-mă să mă grăbesc să spun că Biblia este tot ceea ce Dumnezeu a voit să fie. Nu este nici o problemă cu ea. Problema consta în modul în care eu o individualizam, supunând-o propriilor mele interpretări, unele nu foarte rele, altele nu prea bune.

bis scri in 1

Strădania de a pricepe

Nu la multă vreme după ce m-am convertit la creștinism, m-am trezit băgat până în gât în separatisme, creștinii divizându-se din cauza unora sau altor chestiuni. Se părea că există atâtea opinii cu privire la Cea de-a doua Venire, precum atâția oameni câți participau la discuția pe acest subiect. Așa că toți făceam apel la Scriptură. Strigătul meu de luptă devenise „Cred în Biblie. Dacă nu e în Biblie, nu cred”. Nu realizam faptul că toți ceilalți spuneau același lucru! Nu Biblia, ci interpretarea personală a fiecăruia devenise autoritatea supremă. Într-o epocă ce prețuiește enorm gândirea independentă și autonomia, eu devenisem propriul meu papă! Criteriile pe care le foloseam în interpretarea Scripturii păreau suficient de simple: dacă cele scrise în Scriptură au sens [literal], nu mai căuta un alt sens! Credeam că cei care sunt cu adevărat credincioși și sinceri în căutarea lor, vor ajunge la unitatea creștină.

Spre surprinderea mea, această abordare, zisă a „bunului simț”, nu a dus la limpezire și unitate, ci la o spiritualitate „liberă pentru toți”. Cei care aderau cel mai mult la principiul Sola Scriptura ajungeau să devină cei mai separatiști și combativi dintre creștini – poate că nu intenționat. Ajunsesem să văd că, de fapt, cu cât cineva se ținea de Biblie ca de singura sursă de autoritate spirituală, cu atât devenea mai separatist și mai sectar. Ajunsesem să ne certăm cu îndârjire asupra semnificației unor versete ce vorbeau despre dragoste! În cercul meu de prieteni ce credeau în Scriptură, am asistat la o mică explozie de secte și mișcări schismatice, fiecare pretinzând că este „conform Scripturii” și, în același timp, în conflict cu ceilalți. Dispute serioase izbucneau din orice subiect imaginabil: darurile harismatice, interpretarea profețiilor, cea mai bună modalitate de rugăciune, comuniunea, conducerea Bisericii, ucenicia, disciplina în Biserică, moralitatea, contabilitatea, misiunea, activitatea socială, relația dintre credință și fapte, rolul femeii, ecumenism.

Această listă este fără sfârșit. De fapt, orice subiect poate – și adesea a reușit – să-i determine pe creștini să se despartă. Roada acestui duh sectar a fost crearea a mii de biserici și denominațiuni independente. Pe măsură ce eu însumi deveneam tot mai separatist, mi se intensifica și radicalismul, ajungând să cred că toate bisericile sunt ne-biblice, iar perspectiva de a deveni membru al vreunei biserici însemna compromiterea credinței. Pentru mine, „Biserica” însemna „Biblia, Dumnezeu și eu însumi.” Această ostilitate față de biserici se potrivea de minune background-ului meu evreiesc. Nu aveam încredere în mod natural în nici o biserică, pentru că simţeam că trădează învăţătura lui Hristos prin participarea activă sau prin ignorarea persecuţiilor evreilor de-a lungul istoriei. Dar, cu cât deveneam mai separatist – până la punctul de a deveni respingător şi antisocial – cu atât mai mult începeam să înţeleg că ceva era cu totul greşit în abordarea mea asupra creştinismului. Viaţa mea duhovnicească nu mergea. Era clar, convingerile mele personale despre Biblie şi învăţătura ei mă duceau departe de dragostea şi comuniunea cu ceilalţi creştini şi, astfel, departe de Hristos.

Exact după cum scrie Sfântul Ioan Evanghelistul, „cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (1 Ioan 4, 20). Nu această separare și ostilitate erau ceea ce mă atrăsese la Hristos. Și știam că răspunsul nu era să mă lepăd de credință, nici să resping Scripturile. Ceva trebuia să se schimbe. Poate că eu [trebuia să mă schimb]. M-am pus să studiez istoria bisericească și Noul Testament, sperând să arunc lumină asupra a ceea ce ar trebui să fie atitudinea mea față de Biserică și față de Scriptură. Iar rezultatele nu au fost chiar ceea ce așteptam.

Scriptura Apostolilor

Atitudinea mea inițială era aceea că ce fusese suficient de bun pentru Apostoli va fi suficient de bun și pentru mine. Iar aici am avut cea dintâi surpriză. După cum am spus, știam că Sfântul Apostol Pavel considera Scriptura ca fiind inspirată de Dumnezeu (2 Timotei 3, 16). Dintotdeauna, însă, am considerat că „Scriptura” despre care era vorba în acel verset este întreaga Biblie – atât Vechiul, cât și Noul Testament. În realitate, în acel moment [al afirmației Apostolului Pavel], nu exista niciun „Nou Testament”. Până și Vechiul Testament se afla încă în proces de alcătuire, pentru că evreii aveau să se decidă asupra unei liste definitive, asupra canonului cărților Vechiului Testament abia după instalarea creștinismului. Pe măsură ce studiam, descopeream faptul că, în epoca primară, creștinii foloseau o traducere în limba greacă a Vechiului Testament numită Evdomíkonda (Septuaginta). Această traducere făcută în Alexandria, în Egipt, în secolul al treilea înainte de Hristos, cuprindea un canon extins, inclusiv un număr de așa-zise cărți deutero-canonice sau apocrife.

Deși a fost o oareșce dispută inițială cu privire la aceste cărți, ele au fost, în cele din urmă, primite de creștini în canonul Vechiului Testament. Ca reacție la avântul creștinismului, evreii și-au restrâns canonul, excluzând cărțile deutero-canonice – deși încă le considerau sfinte. Canonul evreiesc modern nu a fost fixat până în secolul al treilea după Hristos. Este foarte interesant, protestanții de astăzi urmează acest canon evreiesc mai recent al Vechiului Testament, iar nucanonul creștinătății primare. În vremea în care trăiau Sfinții Apostoli și scriau, Noul Testament nu exista, iar Vechiul Testament nu era finalizat. Conceptul de Scriptură era mult mai puțin bine-definit decât îmi închipuiam eu.

Scrierile creștinătății primare

A doua mare surpriză am avut-o în momentul în care am realizat faptul că cea dintâi listă completă a Noului Testament, așa cum îl avem noi astăzi, nu a apărut decât după trei sute de ani de la Moartea și Învierea Domnului. (Cea dintâi listă completă este dată de Sfântul Athanasie în Epistola pascală din anul 367 d.H.) Imaginați-vă: dacă scrierile Noului Testament ar fi fost contemporane cu Constituția Statelor Unite, noi nu am vedea forma finală decât în anul 2076! Cele patru Evanghelii au fost scrise în perioada de la 30, la 60 de ani după Moartea și Învierea Mântuitorului. În tot această perioadă, Biserica s-a bazat pe tradiția orală – relatările martorilor oculari – precum și pe diverse documente pre-evanghelice (precum cele citate la 1 Timotei 3, 16 și la 2 Timotei 2, 11-13), pe tradiția scrisă.

Cele mai multe biserici nu aveau decât părți din ceea ce avea să devină Noul Testament. Pe măsură ce martorii oculari ai vieții și învățăturii lui Hristos au început să se stingă din viață, Apostolii scriau după cum erau luminați de Duhul Sfânt pentru a păstra și întări tradiția orală și scrisă răspândită. Pentru că Apostolii așteptau ca Hristos să se întoarcă în curând, se pare că nu aveau în minte faptul că aceste mărturii evanghelice și epistole apostolice aveau să fie, cu vremea, adunate într-o nouă Biblie. Pe tot parcursul primelor patru secole a existat un dezacord asupra căror cărți ar trebui cuprinse în canonul Scripturii. Cel dintâi care a încercat să stabilească un canon nou-testamentar a fost ereticul Marcion, în secolul al doilea. El ar fi vrut ca Biserica să se lepede de moștenirea ei evreiască, așa că a tăiat Vechiul Testament cu totul. Canonul lui Marcion cuprinde o singură evanghelie, editată de el însuși, și zece din epistolele Sfântului Pavel. Trist dar adevărat: prima tentativă de alcătuire a Noului Testament a fost eretică.

Mulți cercetători cred că abia ca reacție la acest canon distorsionat al lui Marcion, Biserica primară a decis alcătuirea unui canon bine definit. Distrugerea Ierusalimului, la anul 70 d.H., divizarea comunității iudeo-creștine de acolo, precum și pericolul pierderii continuității tradiției orale, probabil că au contribuit  la acest sentiment de necesitate urgentă de a standardiza lista cărților pe care creștinii se pot baza. În toată această perioadă de evoluție a canonului, după cum am mai spus, cele mai multe biserici abia aveau câteva, dacă aveau vreuna, din scrierile apostolice disponibile la vremea respectivă. Cărțile Scripturii trebuiau copiate de mână, cu multă migală, cu mult efort și timp. De asemenea, pentru că majoritatea oamenilor erau analfabeți, ele puteau fi citite doar de câțiva privilegiați. Expunerea creștinilor la Scriptură se rezuma la ceea ce auzeau în biserici – Legea și Profeții, Psalmii, precum și unele epistole apostolice.

Persecuțiile creștinilor de către statul roman, precum și existența a multe documente de origine non-apostolică au complicat și mai mult lucrurile. Aceasta a fost a treia mea surpriză. Îmi imaginam naiv că fiecare casă, fiecare parohie ar fi avut o ediție completă a Vechiului și Noului Testament, încă de la începutul Bisericii! Îmi era foarte greu să-mi imaginez o biserică supraviețuind și înflorind în lipsa unei ediții complete a Noului Testament. Dar, fără îndoială, au reușit, așa că acest lucru a constituit primul semnal că viața întreagă a Bisericii cuprinde și altceva în afara Cuvântului scris.

http://www.pemptousia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.