07 Ago

Athos și Tabor

www.pemptousia.ro

18 august 2006

De sute de ani, în fiecare an, în ajunul Schimbării la Față, mulți monahi pleacă din Marea Lavră, cu animale încărcate cu alimente, pături și obiecte liturgice și urcă spre „Sfânta Culme” a Muntelui Athos, la o altitudine de 2,033 metri, deasupra norilor, unde se află un mic paraclis cu hramul Schimbării la Față a Mântuitorului. Acolo, în seara zilei următoare, vor face priveghere de toată noaptea, așa cum se obișnuiește în toate mănăstirile din Sfântul Munte. Urcând încet-încet, precum Apostolii urcau cu Iisus „într-un munte înalt” (Matei 17,1), monahii psalmodiază cântări ale Înainteprăznuirii, în ritmul tropotului de catâri: „Veniţi să ne urcăm împreună cu Iisus Cel ce Se urcă înmuntele sfânt….”.

Pe drum, pelerini de diferite naționalități se alătură monahilor din mănăstirile athonite, făcând ca această procesiune să semene cu evreii care se adunau din toate părțile Palestinei împreună cu străinii pentru a sărbătorii în Casa Domnului din Sion (vezi II Paral. 30, 25). „Că acolo s-au suit semințiile, semințiile Domnului, după legea lui Israel, ca să laude numele Domnului” (Ps. 121,4)

Această „Sfântă Culme”, îmbrăcată aproape tot timpul anului în zăpadă luminoasă, care uneori reflectă razele soarelui, alteori se ascunde sub nori, a fost destinată să devină „Munte de lumină”; pentru că termenul arhaic „aíthon” înseamnă: foc, strălucire, fulger… Vârful Athonului deține un loc special în inima monahilor aghioriți. Pentru ei, acest munte reprezintă axul lumii care unește cerul cu pământul, stâlpul prin care rugăciunile lor urcă la Dumnezeu, așternutul picioarelor lui Dumnezeu, locașul ales al Împărătesei tuturor, a „Maicii Luminii”.

Icoane nenumărate sau gravuri în aramă o înfățișează pe Maica Domnului în cer, deasupra vârfului Athon acoperit cu zăpadă, întinzându-Și deasupra lumii mantia, „Sfântul Acoperământ” al rugăciunii Sale.

Potrivit unei tradiții vechi și neîntrerupte, monahii urcă pe acest munte, mai aproape de cer, pentru rugăciune personală, ca să primească răspuns de la Dumnezeu în momentele decisive din viața lor.

În sec. al X-lea, în ziua Schimbării la Față a Mântuitorului, ctitorul mănăstirii Iviron, Cuviosul Eftimie, în timp ce săvârșea Sfânta Liturghie, a văzut lumina dumnezeiască fulgerând ca un foc mistuitor: „deodată a strălucit peste toţi o lumină nemăsurată împreună cu cutremur, încât toţi ceilalţi au căzut cu faţa la pământ. Numai fericitul Eftimie stătea singur, arătîndu-se ca un stîlp de foc şi rămânând cu totul nemişcat în fața Sfântului Altar”.

Patru secole mai târziu, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu S-a arătat Sfântului Maxim Kavsokalivitul, într-o lumină dumnezeiască abundentă și înmiresmată, ținând în brațele Sale pe pruncul Iisus, Care l-a binecuvântat și l-a umplut de bucurie dumnezeiască. După secole de astfel de evenimente rămase ascunse, Gheron Iosif († 1959), marele isihast și adevăratul părinte al renașterii tradiției rugăciunii minții în Muntele Athos, întâlnindu-se cu împreună-nevoitorul său, Gheronda Arsenie († 1983), a început o viață de aspră nevoință, cutreierând munții Athonului. Într-o zi, pe culmea acestuia, o rază strălucitoare de lumină a străfulgerat și i-a intrat în inimă. De atunci, ca într-un Tabor, mintea sa a rămas permanent unită în inimă cu Iisus.

Se vorbește, de asemenea, despre existența a șapte pusnici nevăzuți care trăiesc pe aceste înălțimi, umblând goi și care păstrează de-a lungul secolelor, din generație în generație, tradiția mistică a ascetismului și a vederii lui Dumnezeu.

Mit, adevăr sau narațiune, aceasta arată cât de important este locul pe care îl ocupă „Sfânta Culme” în conștiința și în viața monahilor aghioriți. De aceea, micul paraclis al Schimbării la Față și, lângă el, imensa crucea de fier, ce se află pe această stâncă îngustă, au o valoare simbolică deosebită, indicând cele două caracteristici ale votului monahal: trăirea crucii, adică participarea deliberată și neîntreruptă la pătimirea Domnului și, în același timp, calea îndumnezeirii, viața în lumina slavei eshatologice, pe care Hristos a arătat-o Apostolilor, pe muntele Tabor. Așa cum Domnul a urcat pe munte împreună cu aleșii Săi ucenicii ca să se roage (Lc. 9, 28), tot astfel și monahii, renunțând la lume, trăiesc în Muntele Athos „în tăcere și rugăciune”, trăiesc aici și acum, în lumina Schimbării la Față. Pentru aceștia, Athosul reprezintă Taborul, prefigurarea împărăției cerurilor.

În partea de vest a Bizanțului, atunci când Sfântul Grigorie Palama, părintele aghiorit și marele propovăduitor al luminii dumnezeiești, a luptat împotriva umaniștilor, apărându-i pe isihaști și susținând învățătura ortodoxă despre vederea lui Dumnezeu – adică a participării reale a omului în viața lui Dumnezeu prin harul necreat – tema Schimbării la Față și a naturii luminii taborice se afla în centrul controversei. În toate lucrările sale, Sfântul Grigorie Palama și adepții săi, fac numeroase referiri la acest eveniment dumnezeiesc și arată că Schimbarea la Față a Domnului, ca model de îndumnezeire a noastră proprie, este prin excelență sărbătoarea monahismului, sărbătoarea Sfântului Munte. Sfântul Grigorie a trăit mult timp la poalele muntelui Athon, în Marea Lavră, iar ca isihast în chilia cea mai retrasă a Sfântului Sava. Pentru el, ca și pentru fiecare aghiorit contemporan, Athosul se identifică cu Taborul și cu fiecare „munte a lui Dumnezeu”, unde Acesta s-a descoperit oamenilor. Așadar,  Tabor este și muntele Sionului, și muntele Sinai, Carmel, Muntele Măslinilor și Muntele Golgota. Taborul se aseamănă cu toți „sfinții munți” unde Domnul a locuit „întru sfinții Lui” (Ps. 150,1) „în dumnezeiască adunare” (Ps. 81,1), cu muntele Olimpului din Bitinia, din care provin primii monahi aghioriți, cu muntele Látrou, Gánou, cu muntele Sfântului Auxentie și cu toate centrele monahale din Asia Mică; cu sfinții munți ai Greciei și, în sfârșit, este comparat cu muntele Olimpului – vechea cetate a celor doisprezece zei. Taborul se înrudește, de asemenea, cu stâncile Meteorei, unde pe cea mai înaltă stâncă se află mănăstirea Schimbarea la Față, cu munții Peloponezului, Macedoniei, Carpaților, Serbiei, Armeniei cu importantul Ararat, și cu munții Caucaz, ai Rusiei și cu micul „Sfântul Munte”, din pădurea Sarovului, al Sfântului Serafim; cu Monte Cassino a Sfântului Benedict, cu muntele Mercurie – cetatea asceților bizantini din Calabria -, cu toți sfinții munți ai Vestului Ortodox. Athosul se identifică deci, cu toți munții care au devenit Tabor pentru monahii din toate timpurile,  care „se mută în munți ca o pasăre” (Ps. 10,1)

În această noapte, în paraclisul îngust, unde pot încăpea doar câteva persoane, în timp ce celelalte încearcă să se încălzească puțin lângă focul mare de afară, vocile psalților devin trâmbițe ale Bisericii, care vestesc oamenilor mesajul Luminii veșnice.

(„Trăirea Schimbării la Față în viața monahului aghiorit” – fragment – din volumul „Schimbarea la Față”, ed. Akrítas, p. 121-125)

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.