08 Jul

Aproapele, piatră de poticnire pentru noi

www.doxologia.ro

Omul, chiar şi atunci când vrea să trăiască singur viaţa cea duhovnicească, va veni în mod obligatoriu în legătură cu fraţii care trăiesc în apropiere. Avva Isaia obordează problema aceasta şi o dezleagă. Zicem că iubim pe Dumnezeu, dar uităm că Dumnezeu este prezent în tot Trupul Lui, adică în toţi cei care ne înconjoară. Existenţa oamenilor, a celor de aproape şi a celor de departe, este nedespărţită de Dumnezeu Însuşi.

Deoarece legătura noastră cu oamenii este neîntreruptă, în mod obligatoriu înregistrăm o mare cădere la acest capitol prin faptul că devenim judecători, critici şi plini de pretenţii faţă de oamenii care ne înconjoară. Acesta este hoitul nostru şi pute. Este zdreanţa terfelită a sufletului nostru, pe care o aruncăm de colo-colo şi care împute totul cu duhoarea ei.

Aproapele, pe care ni l-a pus Dumnezeu alături ca să fie icoană a Sa, şi, prin urmare, prin ochii lui, prin gura lui, prin buzele lui să se dea sufletului nostru prilej de înălţare, de amintire a cerului, devine în cele din urmă pentru noi piatră de poticnire. Nu că greşeşte piatra, pentru că ea rămâne acolo unde se află, ci pentru că noi mergem şi o lovim, noi mergem şi ne spargem capul de ea.

Legăturile noastre cu oamenii au drept scop, fără să ne dăm seama, fasonarea celorlalţi după propria noastră fire sau după propria noastră judecată. Vrem să-şi nege firea proprie, să se depăşească pe ei înşişi, să-şi depăşească neputinţele şi să fie nişte oameni reuşiţi şi sfinţi şi împreună cu ei să fim şi noi reuşiţi şi sfinţi. Dar lucrul acesta nu poate să fie. În acest fel omul nu mai este pus înaintea noastră ca chip a lui Dumnezeu, ci ca slugă a noastră, care trebuie să fie precum vrem noi. Această pretenţie a inimii noastre, această proiecţie a sinelui nostru însuşi se exprimă, de obicei, printr-un fel dăscălitor de a fi, spunându-i celuilalt cum trebuie să fie şi ce trebuie să facă.

De aceea, Avva Isaia leagă înfăţişarea noastră înaintea lui Dumnezeu, lupta noastră personală şi pocăinţa noastră de ceilalţi şi, mai cu seamă, de tendinţa de a-i învăţa şi a-i dirija pe alţii.

(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Avva Isaia, cuvinte ascetice, p. 119-220)

 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.