14 Feb

A Doua Venire a lui Iisus Hristos

Prima oară a venit să mântuiască lumea, a doua oară va veni să o judece

bishop-dionisios-psarianos

Nimic nu este mai sigur în viața noastră decât faptul că vom muri. Faptul că ne-am născut și că existăm în această lume ne conduce la certitudinea că într-o zi vom și pleca din lume. În fiecare zi vedem acest lucru și îl constatăm, anume că oameni se nasc și oameni mor, că unii vin și alții pleacă. Dar mai este ceva sigur: că vom fi judecați, că vom da răspuns pentru petrecerea vieții noastre. Aceasta este credința comună, înrădăcinată în toți oamenii din toate neamurile și din toate veacurile. Însă avem ”și cuvântul mai sigur al prorocului”: dumnezeiasca Scriptură vorbește de marea și strălucita zi a judecății, iar Domnul Iisus Hristos vorbește de a Doua Sa Venire, așa cum vom asculta mâine la Evanghelia dumnezeieștii Liturghii.

A Doua Venire a lui Iisus Hristos și Judecata reprezintă actul prin care Dumnezeu va vădi învățătura Evangheliei, credința Bisericii și viața credincioșilor. Această pericopă evanghelică este numită de Sfântul Ioan Gură de Aur ”prea plăcută”, pe care se cuvine credincioșilor să o audă din gura Domnului, să o cerceteze cu râvnă și să o păstreze în minte cu străpungere de inimă. De asemenea, Biserica pecetluiește Simbolul de credință prin așteptarea Învierii și a Judecății: ”aștept învierea morților…”. Înștiințarea pe care ne-o aduce propria conștiință, pe de o parte, și cuvântul lui Iisus Hristos din pericopa evanghelică, pe de altă parte, ar fi de ajuns pentru a ne încredința de toate acestea; la fel de limpede în acest sens este și cuvântul Apostolului, care scrie către evrei: ”precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9:27).

2a2

Din păcate, însă, mulți dintre oameni nu bagă la cap nici că vor muri, nici că vor fi judecați de Dumnezeu pentru faptele lor. Această inconștiență este cel mai rău lucru de care poate suferi omul. Dacă scoți din lăuntrul tău pomenirea morții și frica de judecată, apoi te vei coborî la starea de animal și nimic nu te va mai înfrâna. Chiar și când ești tânăr se cuvine să ai pomenirea morții. Tinerii se poartă ca și cum nu ar exista atâția bătrâni în jurul lor, ca și cum nu ar muri oameni în fiecare zi în jurul lor. Se lasă amăgiți de tinerețile lor și de sănătatea lor și au o semeție de parcă totdeauna vor fi tineri, de parcă niciodată nu vor muri și nu va trebui să dea cuvânt de răspuns pentru felul vieții lor. Și totuși, cea mai binefăcătoare lucrare a noastră, a tuturor, deopotrivă când suntem tineri, și când îmbătrânim, este pomenirea morții. Toată viața oamenilor înțelepți și a sfinților lui Dumnezeu este călăuzită de această pomenire a morții. Pe cât este de amar, pe atât este și de mântuitor să își amintească omul neîncetat că va muri. Cine nu uită că moartea este aproape, acela nici nu se îndoiește că îl așteaptă judecata și răsplata lui Dumnezeu.

Iisus Hristos a vorbit limpede despre a Doua Sa și slăvită Venire. Prima oară a venit smerit și sărăcăcios, a doua oară va veni întru toată slava Lui dumnezeiască. Prima oară a venit să mântuiască lumea, a doua oară va veni ca să o judece. Prima oară a dat porunca dragostei, a doua oară va judeca cu dreptate. Nu doar ca Dumnezeu, nici doar ca om, ci ca Dumnezeu și Om; ca un Dumnezeu Care este întru totul drept, și ca Om, Care știe neputința omenească. El Însuși a spus aceasta, că Tatăl ”toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:22). Fiul, Care a venit să mântuiască lumea, tot El o va și judeca. Și o va judeca după cele mai puține, ca să se mântuiască pe cei mai mulți, pentru că Dumnezeu vrea ca lumea să se mântuiască. Numai cei care nu vor vrea să se mântuiască nu se vor mântui, aceia care nici prin învățătură, nici prin semne nu vor vrea să creadă în Hristos. Aceștia și acum, și atunci același lucru vor spune: ”Doamne, când te-am văzut?”. Unde și când L-am văzut pe Hristos?

Strashny Sud IN

Aici, acum este vremea, după cum învață pericopa evanghelică despre a Doua Venire a lui Iisus Hristos și despre judecata lumii; aceste cuvinte dobândesc acum o adâncime nemăsurată și o însemnătate socială foarte mare. Nu cuvinte mari și teorii, ci lucruri mărunte și de fiecare zi. Nu, vezi Doamne, sacrificii și fapte de ochii lumii, ci pâine pentru cel flămând și haină pentru cel gol și un pahar de apă pentru cel însetat. Cel mai puțin lucru pe care poate să-l dea fiecare, nu cel mai mare, pe care pot și trebuie să îl dea cei puțini. Când condamnăm nedreptatea și inegalitatea socială – și avem dreptate s-o facem – uităm că răspunderea cade corespunzător pe umerii tuturor.

Și se întâmplă adesea ca aceia care nu fac decât să strige-n gura mare despre aceste lucruri să nu fie întotdeauna cei mai săraci și nici cei mai nedreptățiți. Însă este firesc acest lucru, atunci când demersul și discursul social nu pornește de la credința în Dumnezeu și nu înseamnă punere în aplicare a poruncii lui Dumnezeu de a face dreptate și de a iubi; atunci se pierde, ca învățătură nedefinită și teoretică, aflată în afara persoanelor și lucrurilor, în afara vieții. Și este foarte firesc ca atunci când nu credem în Dumnezeu, să nu credem nici în om. Atunci omul nu este fratele nostru și fratele lui Hristos de care ne doare, ci dogma și învățătura teoretică a vreunui anume sistem social în care credem.

Unul este adevărul: că ne așteaptă moartea și după moarte, judecata. Oricum ar fi, vom da cuvânt de răspuns pentru viața noastră. Ne-am obișnuit să spunem că legile naturii sunt inviolabile, dar în mai mare măsură inviolabile și imuabile sunt legile morale, pentru că nimic nu are loc la întâmplare, după cum proclamă axioma materialistă: ”Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri”. La un moment dat vom vedea în fața ochilor viața noastră și faptele noastre le va judeca Dumnezeu ”prin Iisus Hristos”. Iar dacă ar fi să ne judece Hristos ca Dumnezeu, nu se va mântui nimeni dintre noi. Însă ca Dumnezeu și Om ne va judeca, la măsurile omenești. Și ne va întreba dacă am avut dragoste între noi; căci dragostea, scrie Apostolul, ”acoperă mulțime de păcate”. Dragostea nu este un cuvânt și o învățătură teoretică, ci o faptă, de fiecare dată concretă față de semenul și de aproapele nostru, care este frate ”în numele lui Iisus Hristos”.

Nici omul, nici omenirea nu sunt văzuți în chip impersonal, ci ca aproapele și fratele nostru, în chip personal. Să avem, așadar, dragoste, să credem în Dumnezeu, Care din dragoste de om S-a făcut om, ca să-l mântuiască pe om, unul câte unul. Și să auzim și noi când ne va judeca: ”Veniți, binecuvântații Tatălui Meu…”. Amin.

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.