12 May

3-6 mai 2011 – Pelerinaj în Grecia

3-6 mai 2011 –Pelerinajul familiei la locurile sfinte din nordul Greciei

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Am revenit sâmbătă seara 7 mai, ce e drept cu  greutate și nostalgie în suflet, de  pe pământ sfânt ortodox-Grecia.

Doar trei zile în Salonic și împrejurimi, nu au fost de ajuns să stăvilească setea noastră de Grecia, dorul de tradiție la ea acasă, dorința de a ne atinge de sfinte moaște ale sfinților noștri și de a respira și trăi pentru puțin, printre ortodocșii greci.

Minunat, unic, extraordinar, fabulos…

Grecia, atât cât ni s-a prezentat ea în cele trei zile, a alinat sufletele noastre de căutare și după 15 de așteptare am reușit să realizăm ca familie această călătorie-pelerinaj.

Dacă pentru părintele era a treia oară când pășea pe pământul elen, pentru mine și fiul nostru Tudor a însemnat prima oară și ca de fiecare dată atunci când te îndrăgostești prima oară rămâne ceva iremediabil și ireversibil.

Thessaloniki sau Salonicul în câteva ore de parcurs pe jos ne-a întâmpinat cu aroma mării Egee, cu zgomotul și normalul cotidianului, cu o ploaie caldă și transparentă, cu mirosul de pește și fructe proaspete din piața mare, cu liniștea și profunditatea interioarelor bisericilor unde am reușit cu ajutor de Sus să pătrundem și să ne închinăm la sfintele moaște ale sfinților Dimitrie și Grigorie Palama.

Am ajuns în sfârșit la Sf. Grigorie Palama – am ajuns acasă, lângă racla sfântului ocrotitor, unde căldura și asprimea deopotrivă a sfântului am simțit-o atât de puternic în inima mea. Nu există cuvinte să poți exprima ceea ce simți atunci când pășești pe urmele sfântului tău ocrotitor. Să fii atât de aproape, să știi că este acolo și pretutindeni, să știi și să crezi cu toată ființa ta că în fiecare clipă călătorește acolo unde bisericile îl au ca ocrotitor și își aduce ajutorul grabnic la cererile fiecărui credincios.

După Salonic, am pornit a doua zi, mai exact în 4 mai să vizităm Vergina,Veria și Meteora.

Vergina, un loc de o liniște patriarhala, o zi caldă, cu soare și zumzet localnic, ne-a deschis pașii către locul unde odihnesc vechii regi macedoneni.

Un muzeu tip catacombă, unde există patru morminte din vremea tatălui lui Alexandru Macedon, regele Filip al II-lea cu absolut toate obiectele de preț, veșminte, cărți și manuscrise, arme și armuri, coroane prețios lúcrate în aur și metale scumpe, tóate descoperite în interiorul mormintelor.  Ceva unic în lume și cu o istorie aparte.

Locul era plin de copii, grupuri de școală care împreună cu profesorii lor ascultau în liniște explicațiile oferite în minunata limbă greacă.

Noi printre ei, părintele care era tot timpul salutat de cei prezenți, un respect și evlavie aparte față de preot.

De la Vergina am pornit către Veria, unde am făcut popas la Mănăstirea Sf.Ioan Botezătorul. Aici o liniște duhovnicească, întreruptă din când în când de pașii călugărilor și de țipătul straniu al păunului pe care îl aveau în curtea mică a mănăstirii. Tot aici am primit un dar de la ieromonahul care ne-a ieșit în cale , un bătrân albit de ani și frumos la chip, asemeni sfinților din icoane care fără zgomot a luat-o înaintea noastră și ne-a pregătit raclele cu sfinte moaște pe care le păstrează în mănăstire, un dar neprețuit pentru noi. Așa am avut acest unic privilegiu să ne atingem de unul din degetele Sf.Ioan Botezătorul, mâna dreapta a Botezătorului păstrându-se  în mănăstirea Dionisiu din Sf Munte(degetul Înaintemergătorului Ioan, fiind dar pentru mănăstirea de la Veria), apoi părticele din Sf.Varvara, capul Sf.Clement și părticele din Sf.Haralambie (capul sfântului fiind la Marea Mănăstire Meteora). Ceva extraordinar, căci într-un fel sau altul pe noi nu ne așteptau cei de acolo, nu știau cine suntem, nu știau că venim(sau poate că da…). Am considerat să pășim ca orice pelerin și să rămânem cât de cât anonimi prin prezența noastră. Bătrânul ieromonah a venit apoi lângă noi și ne-a întrebat de unde suntem, am primit binecuvântare și apoi ne-a explicat cum să ajungem la peștera de nevoință a Sf. Grigorie Palama, căci acesta era obiectivul nostru principal de a ajunge la această mănăstire ascunsă în munții Vermionului.

Și așa am coborât pe o potecă de munte, într-un peisaj din altă lume, într-o liniște pătrunsă doar de zgomotul natural al izvoarelor de apă ce cădeau într-o mică cascadă undeva lateral de potecă și cântecul păsărilor ce nu se vedeau. Într-un final după vreo jumătate de oră de mers, am ajuns la locul de sihastrie al sfântului atât de drag sufletelor noastre. Ce bărbați minunați și adevărați au fost sfinții. Cine dintre noi am rezista să stăm într-o grotă săpată în munte, rece, pietroasă, strâmbă și umedă? Câți dintre noi am suporta nevoința pe care a îndurat-o Sfântul Grigorie acolo timp de 5 ani? Rugăciune, nevoință, sihăstrie. Am pătruns în peșteră și nu reușeam să ne dezmeticim cum a fost posibil să viețuiască acolo, să stea acolo zi și noapte? Însă sfântul știe răspunsul, iar dragostea lui de Dumnezeu și Maica Domnului nu a fost în van, nu a fost în deșert. Greu ne-am desprins de locul acesta minunat, smerit și sfânt.

O ploaie ușoară a început să cadă imediat după ce am ajuns la sfânt , însă parcă nici nu ne uda, se opreau stropii pe frunzele copacilor și aproape că nu ne-au atins. O frenezie a naturii poate, că am stăruit în dorința noastră și ne-a mângâiat sfântul cu aceste boabe de apă vie.

Am pornit către Meteore, conștienți însă că după amiaza era deja pe sfârșite și că urma să revenim a doua zi să vizităm măcar o parte din cele șase mănăstiri prezente acolo.

Însă am ajuns cât să dăm un mic tur de-a lungul celor șase mănăstiri principale construite pe stânci, să captăm câteva fotografii și să uităm pentru câteva clipe că timpul există.

Am revenit la Salonic și am așteptat a doua zi cu emoție să ne întoarcem la Meteore.

Meteora e ceva fabulos, ceva din zona "extraterestră" cum a zis Tudor, ceva la care ochiul și mintea nu poate crede că ar fi posibil. Blocuri de piatră, stânci imense ce par a fi suspendate în aer și totodată că se pot prăvăli în orice clipă. Iar deasupra pe crestele acestor stânci uriașe, cele șase mănăstiri veghează timpul omenesc. Ca să ajungi la fiecare în parte, trebuie să te nevoiești și să urci zeci și sute de scări, altfel rămăi doar cu gandul ce o fi acolo, cum a fost posibil să se construiască la așa mare înălțime, ce ascunde fiecare stâncă în parte? Grupuri de turiști nu toți ortodocsi, nemți, englezi, însă și ruși cu japonezi printre ei pășeau pragurile mănăstirilor într-o uimire continuuă cu chipurile marcate de ceea ce văd, cu dorința să înțeleagă mult mai mult decât le explicau ghizii și să pătrundă sensul vieții de mănăstire, să priceapă ce este Ortodoxia.

Zilele trecute vedeam un material realizat de un post american de televiziune despre

Sf. Munte și undeva în documentar, unul dintre călugări spunea că absolut tot ceea ce există în mănăstiri nu se poate considera artă ci doar obiecte liturgice, obiecte ce folosesc slujirii. Chiar dacă nu am avut îngăduința să fotografiem în interiorul bisericilor mănăstirilor, privirea ni s-a oprit ca și respirația de altfel, atunci când pictura bisericilor își făcea prezența. Nu ai unde să vezi în alte locuri așa ceva, decât cel mai sigur în Sf. Munte Athos. Nu ai unde să întâlnești atât de bine legată tradiția ortodoxă decât pe pământ grecesc, în bisericile acestea atât de vechi, unde chipurile sfinților te pătrund și te țintuiesc cu harul lor în timpul ortodox. Străinii erau efectiv cu gura căscată, fără nici un pic de exagerare, sorbeau fiecare detaliu din pictura zidurilor, din fiecare odăjdie și fiecare obiect liturgic prezent. Sfinte moaște, icoane străvechi, icoane făcătoare de minuni, veșminte și podoabe bisericești, mirosul de ceară al lumânărilor, zidurile , mulțimea de scări la urcare și coborâre-nevoința fiecăruia în fond și la urma urmei, prea puțină însă-totul, absolut totul îți spunea să rămâi. Însă fiecare mănăstire are orarul său, și pelerinii nu sunt bineveniți la ora mesei și la ora de rugăciune, pentru a nu crea tulburare mai mare decât cea din timpul vizitelor. Căci cert este, că într-un fel sau altul Meteorele sunt loc de pelerinaj continuu și zgomot și curiozitate mai ales pentru cei care nu sunt ortodocși.

O tânără nemțoaică, însărcinată în 5 luni, străină de ortodoxie, a urcat treptele cele multe ale Mănăstirii Marea Meteora și mă gândeam privind-o că Dumnezeu și Maica Domnului îi vor vedea nevoința și pe copilul ce încă nu s-a născut,dar a pășit prima oara pe treptele acestor locuri curățite de patimi și sfinte.

O alta, de astă dată englezoaică ortodoxă își purta copiii în spate, făcând cu rândul cu soțul ei, însă nimic nu părea să le tulbure nevoința și greutatea de a-și purta copiii și urca pe treptele zeci ale mănăstirilor.

Ce am putea adaugă? Noi printre ei, fără grai, privind, închinându-ne, stăruind câteva momente peste tot și încărcându-ne sufletele pentru o bucată de timp de ce am simțit și trăit acolo.

Ne-am desprins greu de Meteore, și ne-am îndreptat pașii către Dion, o localitate între Larisa și Salonic unde este mănăstirea de maici Sf.Efrem Sirul.

Cum să descriem locul? Perfect. O îmbinare de piatră și marmură, mozaic și pictură desăvârșite. La ceasul când am ajuns, în jur de ora 18.30, nu era nici țipenie, doar poarta mănăstirii deschisă, biserica la fel. Miros de tămâie, mâna Sf. Efrem Sirul ferecată într-o raclă din argint cu pietre scumpe, icoana Sfintei Mucenițe Ecaterina așteptau să intrăm și să ne închinăm…Nu găsești ușor cuvintele să exprimi ceea ce descoperi în locurile sfinte. O certitudine doar că acolo este oaza de ortodoxie și liniștea duhovnicească pe care o caută fiecare mai devreme sau mai târziu.

Maicile nu s-au lăsat văzute sau observate de ochiul nostru curios, am rămas puțin să nu tulburăm liniștea acestor locuri, ne-am închinat și am părăsit minunea locului în taină cu inima mâhnită că trebuie să plecăm. Era joi seară și ne reîntorceam la Salonic să ne pregătim de plecare a doua zi în zori spre Girona.

Și așa am încheiat scurta noastră călătorie-pelerinaj spre nordul Greciei.

Puțin, extrem de puțin….dar ca de fiecare dată acceptăm darurile lui Dumnezeu așa cum ni le rânduiește El în nesfârșita Sa dragoste de oameni. Nădăjduim să revenim, e un sacrificiu să ajungi acolo, însă dacă într-o viață de om nu renunți la ceva ca să calci pământul atins de picioarele sfinților, poți spune că ai trăit degeaba.

În puține și sărace cuvinte am încercat să descriu ce am simțit și trăit în aceste trei zile de mai 2011 în locurile unde așa cum spuneam la început ne doream să ajungem ca familie de aproape 15 ani….Și așteptarea nu a fost în zadar…

Considerăm că pelerinajele în grup sunt deosebite, au rostul lor, mai ales când poate ocazii puține sunt cele să ajungi doar cu familia ta în astfel de locuri, însă credem cu tărie că ajungi să te bucuri și să te umpli duhovnicește doar cu familia ta, fără să cădem în egoism sau alte simțăminte și judecăți. Mergi liniștit și eviți preocupări care ți-ar tulbura dorința de ați găsi și numai pentru putin timp linistea, de a te curăți măcar o clipă de balastul lumesc și fugi de lumea care te înconjoară, pierzându-te printre străinii întâlniți în cale , fără să se știe cine ești, de unde vii, unde vrei sa ajungi…

Pelerinajul este o taină și ar trebuie să rămână o taina, într-un fel sau altul….

11 Mai, 2011

Preoteasa Camelia

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.