08 Feb

«ÎNGROPAŢI MORŢII CA PE SEMINŢE»

PRESB. CORINA NEGREANU: ,,ÎNGROPAŢI MORŢII CA PE SEMINŢE” (D. TURCEA)

(sursa:www.razbointrucuvant.ro)

Nu am făcut parte din cercul apropiat al Înaltului Bartolomeu și au fost puține momentele cînd am putut dialoga personal cu Înalt Prea Sfinția Sa. Cu atît mai mult, fiecare amintire are un loc aparte în memoria și inima mea. Sunt lucruri care nu pot fi povestite ci rămîn taina bucuriei sufletului meu. Întotdeauna am avut ceva de învățat, de meditat, chiar și atunci cînd atitudinea lui intransigentă îngheța sîngele în vene, multora.

Mi-a fost groază de acest moment cînd, iată, vorbim de Înalt Prea Sfinția Sa la trecut. Și iată, vorbim!..

Deși, e greu, e greu să găsești cuvinte potrivite. Cîte nu se pot spune despre un asemenea om de mare caracter? Enorm de multe; personal am obosit de atîtea discursuri clișeiste care au curs zilele acestea despre cel ce a fost părintele și ierarhul nostru. Deci sper să nu cad în aceeași capcană.

Moartea lui pe cei mai mulți ne-a întristat, pe alții însă poate i-a bucurat.

Studentă fiind, cu credință în Dumnezeu dar departe de Biserică, am fost cucerită treptat de cuvîntul puternic al predicilor sale. (…) Cu Înaltul Bartolomeu, am descoperit posibilitatea deschiderii altor orizonturi sufletești și spirituale. Tot ce spunea purta marca unei experiențe personale sau cel puțin al unei experieri personale, iar acestea făceau cuvîntul lui viu, cu putere și adecvat vremurilor. Nu predica falsuri sau pură cunoaștere teoretică. De aceea, predicile sale au avut priză, de la femeia gîrbovă la intelectualul cu morgă. În ultimii ani, cînd a slujit din ce în ce mai rar, catedrala clujeană n-a mai fost la fel…

Am nădejde că va da Dumnezeu un nou ierarh care să umple acest gol. Pentru că ne-a spus să sperăm, să nu încetăm să sperăm…

Mi-aduc aminte de neîndoita sa credință, cînd l-a chemat pe părintele meu (Ciprian Negreanu) la dînsul să-i propună postul de preot misionar al studenților. Mai tîrziu, la numire sau după aceea, i-a spus: ,,Părinte, eu am încredințare de la Dumnezeu că el mi te-a trimis pentru că m-am rugat foarte mult la Dumnezeu să mă lumineze pe cine să pun preot la studenți, căci întotdeauna eu mă rog insistent lui Dumnezeu cînd trebuie să aleg și Dumnezeu îmi răspunde. Îmi dă un semn. Și după o vreme, într-o seară cînd mă gîndeam că încă nu mi-a dat Dumnezeu acest semn și mă frămîntam în sinea mea, te-am zărit în curtea Arhiepiscopiei, m-am uitat la tine și mi-am dat seama că erai semnul venit de Sus. Deci, să știi că nu eu te-am ales, ci Dumnezeu, eu doar m-am rugat Lui și El mi te-a ales. Fii cu luare aminte!” Așa a și fost, soțul meu era întîmplător în curtea arhiepiscopală, Înaltul l-a văzut și l-a chemat la el: ,,Hei, Ciprian, ce faci? Ia, vino puțin!…Uite ce m-am gîndit(…) Ce zici, vii?”

Știu că perioada îndelungă de suferință l-a pregătit temeinic de moarte, că a plecat pregătit ,,Dincolo” unde, atîția oameni frumoși, vechi camarazi, părinții, fratele mai mare, sora lui dragă Milica, sfinții iubiți, Domnul nostru Iisus Hristos îl așteptau…

Am regretul că toată experiența agoniei bolii a rămas o taină pe care a dus-o cu el și nu ne-a mai împărtășit-o, n-a mai așternut-o harismatic pe hîrtie, căci da, ne-ar fi fost și aceasta extrem de folositoare.

În ceasurile dinaintea sfîrșitului său, am aflat că s-a despărțit frumos de cei care au trecut pe la patul lui de suferință. Cu ochii foarte vii și minte lucidă, fără să poată însă vorbi după atîta suferință fizică care l-a măcinat gradat, i-a strîns de mînă îndelung… în semn de rămas bun.

De fapt, trupul scăzut, golit de suflet și așezat în sicriu, era el însuși un mormînt gol al sufletului… Înaltul nu mai era acolo ci pe alt tărîm, ca fiu al Învierii.

Momentele noastre petrecute lîngă catafalc în zilele de marți și miercuri au fost de tihnă, de mare liniște sufletească. O stare de ,,bine” și de mîngîiere. Inițial mă suspectam că e o pace autoindusă sau, de autosugestie, însă mi-au confirmat-o și alții că au trăit-o.

Frigul de-afară, ne-a făcut să ne simțim solidari cu mulțimea din fața Catedralei care l-a îndurat ore în șir pentru ca să cinstească ultimele momente pînă cînd, pămîntul reavăn dorit, a învelit trupul inert al ,,Bătrînului ostas”.

În timp ce se cîntau Fericirile la slujba înmormîntării, porumbeii cu penele zburlite de frig care pînă atunci stăteau aproape neclintiți, pe bordurile zidurilor sau pe acoperiș, părelnic impasibili, au început să zboare peste mulțimea de oameni și pe deasupra Catedralei. Asta mi-a adus aminte de ceea ce ne-a povestit odată despre momentul pe care Înaltul Bartolomeu l-a trăit la înmormîntarea poetului mistic Daniel Turcea de-a cărui rînduială el însuși s-a îngrijit. Era la Cernica, primăvara, cu puțină lume prezentă. Cînd a venit momentul în care sicriul lui Daniel Turcea să fie așezat în groapă, stoluri de lișițe, rațe sălbatice și păsări de toate felurile care pînă atunci stătuseră liniștite pe apa lacului sau pe ramuri, s-au ridicat și au zburat razant deasupra gropii că aproape au fost nevoiți să se aplece pentru a nu fi loviți de stolurile de păsări. Mărturisea că a fost impresionat de zborul acelor păsări deasupra gropii care înghițea un sicriu în acel moment, ca un semn că poetul a fost un om al lui Dumnezeu.

Da. Despre Înaltul Bartolomeu Anania s-au spus și vor mai fi atîtea de spus. Probabil rele, posibil bune. După inima și cugetul fiecăruia… (…)


Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.