25 Feb

“FRATELE MEU ESTE VIAŢA MEA”

iconallastjudgmentt.jpg

La masă, de lăsata secului, vine vorba de un călugăr, coleg de-al lor, rău bolnav, care se află – după cîte înţeleg – singur într-un loc îndepărtat. Stareţul întreabă dacă s-a dus să-l vadă şi să-l ajute cel căruia i se ceruse s-o facă. Nu numai că nu s-a dus – a fost năpădit de treburi – dar mai şi adaugă o justificare: bolnavul nu e singur, e cu Dumnezeu. Ceilalţi par mulţumiţi de explicaţie şi dau din cap: aşa e, nu e singur, e cu Dumnezeu. Îmi trece prin minte să-l întreb pe cel cu misiunea neîndeplinită: desigur că bolnavul nu e singur, ci cu Dumnezeu, dar dumneata, cuvioase, care cunoşti porunca de a-ţi iubi aproapele şi ai citit parabola samarineanului milostiv şi nu ai dat ascultare poruncii stareţului, domnia ta eşti sigur ca eşti cu Dumnezeu?” (N. Steinhardt, “Jurnalul Fericirii“).

Când Cuviosul Paisie Aghioritul a fost întrebat de către maici la ce anume să ia aminte în perioada Postului Mare, acesta a dat un răspuns destul de surprinzător, de imprevizibil: “La nobleţe, la nobleţea duhovnicească şi explicând mai apoi că înţelege prin “suflet nobil” pe acela care “are pretenţii numai de la sine însuşi, iar nu de la ceilalţi, care se jertfeşte pentru ceilalţi, fără să aştepte răsplata“.

În altă situaţie, cineva i-a pus aceluiasi parinte Paisie problemaîndatoririlor duhovniceşti“, ceea ce i-a provocat sfântului Bătrân

o reacţie îndurerată şi dezamagită, pentru că întrebarea era pusă în contextul şi în termenii egoişti ai interesului exclusiv pentru propria mântuire (greşit înţeleasă, bineînţeles), fără niciun gând la ajutorarea aproapelui. Aceste cuvinte mi-au amintit de apoftegma Avvei Ioan Colov din Pateric: “Temelia este aproapelecă pe el mai întâi să-l folosesc, pentru că de el atârnă toate poruncile lui Hristos “, precum şi de legenda (totuşi doar legendă, dar foarte pilduitoare) cu Sf. Nicolae şi cu Sfântul Ioan Casian, povestită tot de părintele Steinhardt:

“Sfântul Ierarh Nicolae care, dimpreună cu Sfântul Cassian Romanul, se îndreaptă degrabă şi-nveşmântat în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum căruţa unui ţăran, adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Il ceartă însă Cassian: se poate, să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu haine mânjite de noroi sau, mai ştii minune, sfâşiate? Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sf. Nicolae, dar nici pe năpăstuitul ăsta nu-l putem lasa la voia întâmplării şi trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv. Şi nici una, nici două, îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecile stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă din greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea… Dar până la urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sf. Cassian, estimp, privind cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare. Sosesc amândoi la întâlnire. Sf. Cassian adastă (pe jăratic) de multă vreme când, în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Cassian e uimit şi niţel scandalizat.Atotputernicul, atunci, ce face? Pe Sfantul Cassian îl primeşte cu glacială politeţe, pe Sf. Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi mult protocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni – şi încă! Şi vei fi prăznuit numai o dată la patru ani. Iar al tău, o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednicule iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al mult compătimitorului Meu Fiu, va fi printre cele mai populare din lumea toată.

Talcul istorisirii este că Sf. Nicolae nu a întârziat. Mai mult decât atât. A sosit înainte de Cassian. Căci în clipa chiar când şi-a suflecat mânecile şi şi-a sumes hlamida, el a stat în faţa lui Dumnezeu. Aşa ne apropiem de Dumnezeu, făcând binele; atunci ne acordă El audienţă (aude rugăciunile noastre). N-a fost nevoie de prezenţa fizică a ierarhului pentru că, prin fapta sa, a luat-o înaintea celuilalt şi a străbătut distanţele cu iuţeala gândului. Pe acest pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fără greş şi instantaneu este săvârşirea binelui, ajutoararea aproapelui aflat în necaz“.

Toate aceste vorbe de Duh pot fi înţelese mai bine în lumina Evangheliei de astăzi, în care Hristos ni Se arată identificat cu fratele nostru chinuit, neputincios, străin sau suferind, frate (sau…Frate) faţă de care suntem, înainte de orice altceva, datori. Ceea ce este – cel puţin pentru mine – înfricoşător în imaginea Judecăţii înfăţişată de Mântuitorul nostru – dincolo de “sentinţa” despărţirii “oilor de capre” – este mirarea celor “de-a stânga”: “Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?“, pe care nu am cum să nu o leg de versetele din cap. 7 al Evangheliei după Matei: “Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.

Înţelegem de aici cât se poate de clar că formalismul nu mântuieşte, că individualismul nu mântuieşte, iar împlinirea “îndatoririlor” religioase în duhul ambiţiei şi al “succesului” propriu reprezintă o tragică deraiere de la sensul nevoinţei creştine şi de la Duhul lui Dumnezeu, Duh fără de care nu este cu putinţă să intrăm în Împărăţia Cerurilor. Părintele Rafail numea lucrarea aceasta pe care o facem în afara Duhului, lucrare/nevoinţă care nu aduce niciun rod autentic o nevoinţă “eretică, pentru că ea merge pe o înţelegere greşită a vieţii creştine şi a drumului mântuirii. Duhul corect, adevărat în care trebuie să lucrăm nu este duhul “obligaţiei”, al “cuminţeniei” rigoriste, ci este duhul “nobleţei“, al “mărimii de suflet“, al dispoziţiei jertfelnice, al “scoaterii pe sine din toate acţiunile” şi al punerii grijii pentru aproapele – mai ales pentru fratele aflat în suferinţă – mai presus chiar decât grija pentru mântuirea proprie. Nu mergem pe calea lui Hristos decât dacă suntem dispuşi să ieşim din starea căldicică a celui care nu-şi face decât datoria (la modul individualist, impersonal, exterior şi rigid) sau a celui care este preocupat numai să nu facă răul, să nu facă păcate mari (că pe cele mici le poate justifica şi relativiza mai uşor) şi dacă dorim să intrăm în sfânta “nebunie” a slujirii şi a dăruirii. Cineva punea odată problema deosebirii dintre sensibilitate şi răsfăţ. Cum ne dăm seama dacă un om este în mod real sensibil sau este numai un răsfăţat? Exprimarea sensibilităţii se face tocmai prin canalizarea ei către ieşirea din sine, către slujire, către celălalt (după deviza Sf. Siluan: “Fratele meu este viaţa mea” sau a Scripturii: Mai fericit este a da decât a lua“), iar răsfăţul se cunoaşte prin centrarea pe sine, pe scopurile şi dorinţele propriiSensibilitatea este strâns legată de trăirea durerii, de compasiune, pe când răsfăţul de trăirea plăcerii, de stimularea senzualităţii proprii. Paradoxul este că durerea – în sensul asumării Crucii celuilalt – este cea care dă “odihnă” şi bucurie sufletului, pe când plăcerea/ răsfăţul duce la nelinişte şi la chin, pentru că nu împlineşte. Mulţi dintre noi, cei tineri, formaţi şi trăiţi în generaţia confortului şi a plăcerilor, plecăm în drumul spre mântuire cu acest handicap al răsfăţului cu care cred că trebuie să începem întâi de toate lupta.

Şi mai spunea cineva acest adevăr simplu şi grav: toată problema se reduce, banal, la întrebarea dacă vrem să ne mântuim. E atât de simplu… Problema noastră este că, dincolo de aparenţe, noi, de fapt, nu prea vrem… Dacă vrem – şi se vede asta din perioadele de trezire, de zguduire pe care le mai încercăm uneori – suntem în stare de foarte multe şi nici nu ni se mai pare totul aşa de greu. Ba chiar ne e drag şi nu mai putem altfel. Dar când inima noastră trage mai mult către pământ, când comoara noastră o vedem mai mult în cele ale pământului, e firesc să fim moleşiţi, slăbănogiţi, etc. fiindcă n-avem tragere de inimă către mântuire, nu vrem! Totul e greu fiindcă, vorba p. Savatie, “noi nu începem o dată“, nu ne hotărâm să ne luăm Crucea şi să urmăm lui Hristos fără să ne mai uităm în urmă! Noi încă vrem să ne răsfăţăm şi, deci… să ne chinuim sufletul. De aici provine şi frica cea păcătoasă, laşitatea, ruşinarea de Adevăr, neputinţa de a mărturisi. Frica aceea care ne face să fugim de la faţa lui Dumnezeu şi din faţa oglinzii conştiinţei noastre. Frica aceea care ne face să ne supărăm şi să-i îndepărtăm de la noi pe cei care ne spun adevărul, pe cei care ne arată unde greşim şi să ne înconjurăm de cei care ne laudă şi ne confirmă patimile. Noi nu vrem bucuria adevărată; încă nu ne-am săturat, ca fiul risipitor, de roşcovele porcilor (desfătările mincinoase ale acestei lumi) şi încă nu râvnim la Pâinea care se pogoară din Cer şi la Apa cea vie. Dacă am râvni, dacă am vrea, am avea şi curaj, şi putere!

Dar partea mai proasta este alta – şi aici este un sens ascuns al Evangheliei de azi: acela că prin slujirea păcatelor şi patimilor proprii, nu ne chinuim doar pe noi, dar că, fără să ştim poate, indirect, dar nu mai puţin grav, întotdeauna îi chinuim de fapt şi pe ceilalţi. Cum aşa? Fiecare dintre noi are o chemare, o responsabilitate de la Dumnezeu pentru ceilalţi. Noi toţi suntem una. Suntem făcuţi unii pentru ceilalţi, nu suntem “insule“, suntem un trup, ne mântuim sau ne pierdem împreună, mântuirea şi ajutorul celor din jurul nostru depind de noi.

Dumnezeu lucrează prin om: dacă noi trăim în duh de jertfă nu facem, de fapt, nimic special şi minunat decât… ne împlinim menirea noastră, ne facem “datoria” de a-L lăsa pe Dumnezeu să lucreze (prin noi) pentru aproapele nostru. Dacă noi ne închidem în noi înşine – oricât de “evlavioase” şi “binecuvântate” ar fi pretextele pe care ni le oferim – atunci ne facem opaci, impermeabili lucrării lui Dumnezeu şi, astfel, semenii care, în planul lui Dumnezeu, erau în grija noastră rămân în suferinţă sau în rătăcire. De la noi se poate cere la Judecată “sângele lor”, dacă puteam să facem ceva pentru ei.

Dacă noi suntem “absenţi la apel”, indiferenţi, dacă noi “demisionăm” de la menirea noastră fundamentală de a fi “vase ale slujirii lui Dumnezeu“, nu doar pe noi ne facem să suferim, ci pe toţi cei care aveau nevoie de noi, pe toţi cei flămânzi, însetaţi, bolnavi, străini, goi, întemniţaţi – la propriu sau la figurat- cu care Domnul se identifică şi prin care ne cheamă… Aşadar nu ne putem dezice spunând că noi nu facem rău nimănui, ne vedem de treaba noastră,ne facem – eventual – pravila (şi celelalte îndatoriri) “cuminţi“, conştiincioşi şi linşitiţi… şi ne mai permitem şi noi să ne satisfacem capriciile şi poftele că doar nu e mare păcat… A trăi pentru tine însuţi – chiar şi numai pentru mântuirea ta – e deja cel mai mare păcat, pentru că trădăm prin aceasta însuşi scopul pentru care Dumnezeu ne-a adus la existenţă. Mulţi dintre creştini cred, greşit, că scopul vieţii lor este să fie împliniţi ei înşişi, să fie fericiţi ei înşişi şi chiar în viaţa duhovnicească aleargă după stări harice, după trăiri deosebite, înalte, după sfinţenie sau “înălţare spirituală”, dacă nu, şi mai rău, după întâietate de vreun fel sau altul, după imagine, după succese şi după poziţii care să le confere satisfacţii maxime ego-ului propriu, cu atât mai mult cu cât… trebuie să-şi compenseze cumva privaţiunile şi frustrările pe care “religia” li le “impune”.

Părintele Seraphim Rose vorbea în acest sens despre noi ca despre generaţia-eu, care, convertită la creştinism, la viaţa religioasă, îşi aduce cu sine în Biserică şi patimile narcisice, tinzând a face din credinţă tot un mijloc de auto-gratulare, de satisfacere egoistă, de data asta a unor “plăceri superioare”. De asemenea, puţini înţeleg că viaţa duhovnicească înseamnă esenţialmente o viaţă comunitară şi o viaţă de lucrare în duhul responsabilităţii pentru zidirea trupului lui Hristos, iar nu de lucrare individual(ist)a a “talantului” fiecăruia pentru propria sa “împlinire” şi adesea prin sacrificarea celor din jur. Ca preotul şi levitul care se duceau să slujească la templu (deci aveau şi ei “acoperire” religioasă, aveau “binecuvântare” pentru ceea ce făceau – apropo şi de: Despre pocăinţă, făţărnicie şi îndreptăţirile legaliste) şi care l-au lăsat să sufere acolo pe cel căzut între tâlhari, pentru că ei aveau o treabă mai importantă de făcut.

În viaţa asta, pentru cei care nu pătimesc deja răstignire fără-de-voie, nu există decât două căi, două alegeri ale voii proprii: ori te răstigneşti tu (din dragoste pentru ceilalţi, participând la viaţa lor), ori, prin absenţa ta, prin egoismul tău, prin nepăsarea ta îi răstigneşti tu pe ceilalţi… De asta nu vor fi la Judecată decât două categorii şi de asta se poate spune că, dacă nu ne învrednicim de mila lui Dumnezeu, merităm chinurile veşnice: nu doar pentru că n-am ascultat noi de Dumnezeu, ci pentru că prin aceasta am produs suferinţă şi ni se va pune în faţă ce am provocat, fie şi numai prin indiferenţă, laşitatea sau slăbiciunea noastră, numai pentru că… eram prea ocupaţi cu ambiţiile şi cu poftele noastre deşarte, nemaivorbind de sminteală sau de răutate: “ce aţi făcut sau n-aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici ai Mei, Mie (nu) Mi-aţi făcut!”.

De aici înţelegem şi de ce am primit iubirea că porunca şi de ce toate poruncile se pot reduce la ea: fiindcă, vorba Sf. Ap. Pavel, numai “iubirea nu face rău aproapelui“. Adică, la rigoare, iubirea este singura cale… pentru a nu provoca suferinţă, ci a provoca chiar bucurie, împlinire, tămăduire. Nu putem să evităm să facem rău celor din jur decât iubind. Şi când conştiinţa ne va deveni mai sensibilă şi mai fină, vom înţelege că tot păcatul pe care l-am făcut vreodată se reduce la ne-iubire, la rănire şi trădare. Iată de ce Mântuitorul nu a lăsat ca ultim mesaj (poruncă!) al Său nimic altceva decât: “Să vă iubiţi unii pe alţii precum Eu v-am iubit pe voi!” şi nu a făcut – esenţial – nimic altceva decât să le spele picioarele apostolilor şi apoi să Se răstignească, arătându-ne ce avem şi noi de făcut. De aceea noi trebuie să fim “sarea pământului” şi “lumina lumii”, pentru că nu avem alternativă: altminteri vom fi stricăciunea pământului şi întunericul lumii. Ori salvăm, vindecăm, ajutăm şi, prin asta ne mântuim, ori pierdem, ucidem, smintim şi prin asta ne osândim. A treia cale se vede că nu prea există… Cheia e în mâinile noastre…

(Sf.Ioan Casian – Meditaţii duhovniceşti) – sursa:www.razbointrucuvant.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.