09 Ene

“Tati, de ce nu-l pot vedea pe Hristos ?”

Este adevărat că noi, „oamenii mari”, fie ca părinți, unchi sau nași, fie ca preoți sau predicatori în parohia noastră, fie ca dascăli, ne-am aflat pe noi înșine fâstâcindu-ne, incapabili de a răspunde la o întrebare de genul «Tati, de ce nu Îl văd pe Hristos?» a vreunuia dintre „cei mici”, de grădiniță sau de școală generală, întrebare ce are legătură cu Dumnezeu, cu viața, cu dragostea, cu moartea, cu ființa sau cu neființa.

Iar această fâstâceală nu este doar vina noastră. Este adevărat, frământările existențiale constituie un subiect nedreptățit și trecut cu vederea, iar trecerea sa cu vederea indică percepția greșită pe care o avem asupra corectei îndrumări pedagogice a copiilor noștri. Chiar și comerțul cu articole pentru copii, care aduce venituri de miliarde de euro prin transformarea copiilor și tinerilor în clienți – consumatori, permanent nemulțumiți, a reușit (prin însăși toleranța noastră în ceea ce privește folosirea televizorului) să alunge din sufletul copilului preocuparea sa cu această comoară a căutărilor existențiale.

Așadar, atunci când ni s-a întâmplat să ne aflăm într-o astfel de fâstâceală, în încercarea noastră de a lua o atitudine, am făcut o primă greșeală, aceea de a răspunde ca niște oameni mari, cu mintea și cu cunoștințele noastre, crezând că astfel vom acoperi nedumerirea copilului și vom fi convingători. Dar a urmat imediat o a doua întrebare, o a treia, iar în scurt timp ne-am dat seama că micul nostru prieten nu a fost prea mulțumit [de răspunsul nostru].

Noi nu înțelegem faptul că nu devenim convingători, pentru că distanțarea de vârsta copilăriei noastre este tot atât de mare ca și cea care ne desparte de înțelegerea lui Dumnezeu și de cea a tainei vieții. Un copilaș, oricât ar părea de neputincios, are un mare avantaj. Este mult mai aproape de punctul zero al existenței sale, adică foarte aproape de Creatorul și Tatăl nostru, al tuturor.

Aș vrea să vă întreb acum dacă ați fost vreodată curioși să știți care a fost prima întrebare pusă de Hristos, în copilărie, și ce răspuns I s-a dat…

…Atunci când Copilul Iisus, la doisprezece ani, s-a aflat împreună cu mama Sa și cu Iosif, închinător la templul lui Solomon, după ce s-au sfârșit zilele sărbătorii, El a rămas în templu și „a uitat” să-Și urmeze părinții spre Nazaret. Trei zile L-au căutat și, în cele din urmă, când L-au găsit în templu vorbind cu preoții și I s-au plâns de îngrijorarea lor, au primit răspunsul neașteptat pe care Iisus l-a formulat ca o întrebare: Oare nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?

Iisus a considerat răspunsul ca unul de la sine înțeles, părinții însă au rămas uimiți și gânditori. Nu a primit răspuns și, totuși, la acea vârstă Iisus a considerat lucrul de la sine înțeles și l-a rostit fără nici o exaltare. Se pare că această conștiință zămislise de mult mai înainte în inimioara sa sfântă.

Toți copiii pun astfel de întrebări de la sine înțelese, cu o stăpânire de sine și cu o liniște dezarmantă, care efectiv „ne copleșesc” pe noi, oamenii mari, și adeseori ne răscolesc sufletește. Și știți de ce ne răscolesc? Pentru că noi, oamenii mari, nu îndrăznim ca tocmai  aceste întrebări, deși sunt și ale noastre, să ni le punem nouă și le îndepărtăm ca să putem păstra cu încăpățânare, cu mai puține simțiri ale vinovăției și cu pierderea totală a conștiinței, distanța „de siguranță” care ne desparte de dragostea lui Dumnezeu.

Franchețea, sinceritatea și liniștea cu care sunt formulate nedumeririle copiilor arată faptul că acestea nu se datorează unei imaturități copilărești, ci luptei care se dă înlăuntrul lor între lumea pe care o zăresc și o altă lume, pe care o consideră de la sine înțeleasă, lumea din care provin.

Astfel, copiii întreabă:

a) Despre Dumnezeu

Pavlos (5 ani)

 – Tati, de ce nu Îl văd pe Hristos?

– Pentru că El vrea mai mult să Îl iubim din inimă.

– Și când o să Îl văd? ……Vreau să-L văd!

– ……………!!!

Din acest dialog descoperim multe despre modul în care copilul îl caută pe Dumnezeu.

  • El întreabă de Hristos și nu de Dumnezeu. Vrea ca Dumnezeu să aibă un nume. De altfel, pe Hristos L-a văzut în icoane, în brațele Maicii Domnului, pe pereții Bisericilor, îi este o persoană cunoscută, dar nu se mulțumește cu asta, vrea să se bucure de El cu toate simțurile sale!
  • Nu se îndoiește de existența Sa. Ba chiar o consideră un fapt cert.
  • Întrucât are o inimioară smerită, faptul că nu Îl vede pe Hristos îl consideră propria sa neputință.
  • Nu se lasă convins de răspunsul dogmatic și sentimental (deși se consideră un răspuns bun).
  • Crede că la un moment dat Îl va vedea, această încăpățânare a sa arătând marea dragoste pentru Hristos și nerăbdarea pentru bucuria celei de A Doua Veniri (trăiește Raiul!)
  • Vrea să trăiască împreună cu El, să Îl vadă în continuu.
  • Nu se teme să Îl vadă, fiindcă este nevinovat, fără păcate, iar inimioara sa este nespus de curată.

b) Despre îngeri

De multe ori ne surprinde ideea care deja s-a conturat la copiii mici:

 Iorgos (4 ani)

 Tati, care este mâncarea preferată a îngerilor?

– Dar îngerii, copilul meu, nu mănâncă…

– Ce spui, tati! Eu într-o zi o să iau o scară, o să mă urc în cer și o să găuresc norii, să cadă mâncărurile îngerilor, ca să le mănănc!

Existența îngerilor este un fapt cert.

  • Aici vedem asemănarea pe care copilul simte că o are cu îngerii.
  • Copiii, de multe ori, sunt atât de siguri, încât contrazic imediat spusele noastre, din moment ce adevărul nostru nu servește identificării lor cu ceea ce iubesc și admiră, în acest caz, îngerii.
  • Copilul știe că îngerul este foarte bucuros. Ce îl face bucuros? Păi ceea ce aduce bucurie și copilului (în situația de față, o mâncare bună).

c) Despre naștere

O elevă, 6 ani

 -Mami, cum se nasc copiii?

– Se iubesc tatăl cu mama, se căsătoresc și …

– Și apoi?

 – Apoi începe o nouă viață în burtica mămicii.

– Unde? Acolo unde ajunge și mâncarea?

– Da…

– Și pe unde iese copilul?

– Pe acolo pe unde…. uite, pe aici, pe jos!

– Unde? Pe acolo pe unde facem pipi?

– Da

– Și tu așa m-ai născut, mamă?

  • La această vârstă pe copii nu îi interesează atât modul zămislirii, cât însuși evenimentul nașterii. Noua viață o consideră uneori un fapt în sine datorită dragostei părinților, iar alteori o urmare firească a nunții (de multe ori refuză să accepte că o femeie care nu s-a căsătorit poate să nască!)
  • Copiiilor le este greu să accepte că locul unde se înfăptuiește acest lucru uimitor este locul excrețiilor și a contracției tractului digestiv. Chiar dacă mama ar da un răspuns realist, la modul cel mai natural, copilul nu este mulțumit, nu se împacă cu el. Nici un copil nu-și poate închipui mama în actul zămislirii prin împreunare. Se pare că, chiar fără a fi conștienți de aceasta, copiii au ca prototip al maternității pe Fecioara Maria, Maica Domnului Hristos.
  • Dau o foarte mare importanță minunii vieții înfiripate și, cu precădere, celei a lor înșiși, de aceea cred că propria lor naștere trebuie să fi fost mai aleasă, mai sfântă!

d) Despre moarte

Μihalis (clasa I primară):

 – Bunicule, cum a murit Maica Domnului?

– Păi, uite, au trecut anii, a împlinit o vârstă și … a murit.

– Maica Domnului bătrână, bunicule? Unde ai văzut-o tu pe Maica Domnului bătrână?

-Dar tu cum spui că a murit?

-Eu spun că a murit de durere, când L-a văzut pe Fiul ei răstignit!

 Pavlos (5 ani):

 – Unde ne ducem când murim?

– În ceruri, lângă Dumnezeu.

– Tu unde o să te duci?

– [Tot acolo] şi eu…

– Tu, și tu, și tu (îi arată și pe alții aflați de față) după ce muriți vă veți duce în ceruri?

– Dar tu unde o să te duci?

– Eu n-o să mă duc, n-o să mor!!!

  • Copiii potrivesc imaginea arhetip a mamei lor cu Maica Domnului și astfel nu și-o pot închipui pe Maica Domnului în vârstă, bătrână… În inimioara lor, imaginea Maicii Domnului răspândește o frumusețe și o liniște pe care copiii o consideră neatinsă de trecerea timpului. Doar o durere mare, adică răul, nedreptatea, diavolul, ar putea fi cauza morții!
  • Este un fapt cert că viața se continuă după moarte. Deci întrebarea privește noul mod de existență (în inimile copiilor Învierea este adevărată pentru că ea învinge amărăciunea Morții și continuă bucuria Vieții).
  • Moartea oamenilor mari poate fi înțeleasă și acceptată, dar niciodată, însă, moartea lor proprie sau moartea unui copil, ce par să nu găsească justificare în conștiința lor, chiar dacă primesc un răspuns dogmatic, în genere, cu privire la moarte. (Papadiamantis, Nașa: – Tati, de ce mor copiii micuți?). Copiii trăiesc deja bucuria Raiului, unde nu încape moarte!

e) În clasele mai mari de Școală Generală, întrebările existențiale ale copiilor au mai mult legătură cu nedreptatea, războiul, despărțirile sau părinții.

– De ce au loc războaie?

– De ce Dumnezeu îi lasă pe cei răi să omoare copii în război?

 – De ce nu îi omoară pe cei răi, dacă tot sunt răi?

Întrebare a unei eleve de clasa a VI-a:

– De ce Dumnezeu, din moment ce cunoaște totul, l-a creat pe om, cu toate că știa că nu va asculta și va fi pedepsit?

 – De ce Dumnezeu le dă copii celor care nu se iubesc și se ceartă tot timpul și celor care se iubesc nu le dă?

– De ce nu vine tata acasă?

  • Ceea ce caracterizează toate aceste întrebări ale copiilor din clasele mai mari de Școală Generală este începutul contestării dreptății lui Dumnezeu. Ei devin aspri față de Dumnezeu și față de toleranța Sa la rău. De asemenea, Îi atribuie în mod vădit și slăbiciuni omenești. (Un elev, la școala catehetică din cadrul Bisericii Sfântul Andrei, str. Lefkosia, când a fost întrebat de ce Dumnezeu i-a încurcat cu multe limbi pe oameni la Turnul Babel, a răspuns: Pentru că S-a temut de oameni!)
  • Poate cea mai dramatică nedumerire a copiilor este de ce se despart părinții lor. Copiii nu-și pot imagina dragostea stingându-se și protestează pe drept cuvânt. Nu-l pot iubi doar pe unul dintre cei doi părinți, chiar și în cazul în care celălalt părinte îi neglijează sau îi maltratează, și aceasta deoarece îi văd pe amândoi ca pe unul singur, întocmai cum i-a unit Dumnezeu în Biserică.

Desigur vreau să atrag aici atenția asupra faptului că nepăsarea este mai rea decât maltratarea. La școală, elevii care sunt bătuți de părinți sunt, totuşi, mai fericiți decât copiii care nu își văd părinții.

La aceste întrebări nu voi intra în capcana de a da un răspuns corect, în primul rând pentru că nu există doar un singur răspuns valabil pentru toți copiii. În al doilea rând, are foarte mare importanță faptul de a înțelege cu mult respect și dragoste adâncimea, adevărul și sfințenia acestor întrebări, iar în al treilea rând, și cel mai important, pentru că trebuie să rămânem puțin în zona întrebării fără răspuns. Veţi înţelege mai bine ce vreau să spun, prin această anecdotă care ascunde un mare adevăr:

Copilul: Tati, de ce se întâmplă lucrul ăsta…?

Tata: Nu știu, copilul meu!

Copilul: Tati, de ce se întâmplă lucrul ăstălalt…?

Tata: Nu știu, copilul meu!

Mama: Măi copile, lasă-l în pace pe taică-tu, l-ai zăpăcit!

 Tata: Lasă-l, măi femeie, pe copil să întrebe. Dacă nu întreabă, cum o să învețe?

Desigur, aici tatăl în cauză ar putea fi luat în râs. Dar acest tată, în primul rând, ascultă ce spune copilul său (un lucru foarte important este să asculți, să te ocupi de copilul tău) și, în al doilea rând, îl învață că sunt și întrebări fără răspuns.

Într-adevăr, de ce nu putem răspunde la întrebări grele cum sunt acestea formulate de copiii care Îl „judecă” pe Dumnezeu? Poate pentru că suntem de vină noi, cei chemați să răspundem? Așadar, există vreun rău pe lume de care să nu fim vinovați cu toții?

O fetiță a auzit un nebun pe stradă care înjura în continuu. Șocată, s-a-ntors spre bunicul ei, care o ținea de mână, și l-a-ntrebat:

 – Deci așa vorbiți și voi [oamenii mari]?

 – …!?!

Fetița nu vede și nu aude un „nebun”, ci un om, și face aceasta fiincă știe să iubească și nu să judece, să pună etichete și să excludă. Îl consideră pe „omul mare” foarte mare, îl admiră și îl înalță pe un piedestal. Nu vrea să îl vadă păcătuind.

Bunicul nu i-a răspuns și foarte bine a făcut. A lăsat-o pe fetiță să tragă singură concluziile. Mulți dintre noi în astfel de împrejurări răspund:

 – Nu da importanță. E nebun! (E mai bine să nu răspunzi, decât să spui asta!)

Dragii mei, cred cu adevărat că nu este de folos să răspundem la toate întrebările, pentru că doar astfel copilul va ajunge să Îl caute pe Dumnezeu! Să-l lăsăm să crească știind că va avea și întrebări fără răspuns și va învăța să se roage mai cu seamă pentru cele lipsite de orice logică. Pentru cele la care noi, oamenii mari, nu am putut, fie prin cuvinte, fie prin faptele noastre, să-l ajutăm.

Lucrul cel mai important, care ne rămâne întotdeauna în minte este întrebarea pe care îndrăznește să o pună acest omuleț. Întrebări pe care, dacă am avea puțin curaj și credință, am îndrăzni să le punem și noi. Avem, însă, o cale lungă înaintea noastră, noi cei care primim aceste întrebări, până să ajungem să ne asemănăm câtuși de puțin acestor mici eroi ai Vieții Adevărate, copiii.

Calea aceasta trece fără tăgadă prin fața asumării răspunderilor noastre de a reînvia frământările existențiale alungate din suflet și de a le face, precum astăzi, atât subiectul unei cercetări și învățături serioase – de ce nu și în universitățile noastre care, din păcate, duc lipsă de astfel de teme de interes – cât și al unei preocupări personale, din moment ce mântuirea noastră, după cum ne-a spus în mod limpede Hristos, este condiționată, în primul rând, de faptul de a nu-i opri pe copii să vină la El și, în al doilea rând, de a ne face asemenea acestor copii!

Pr. Gheorghios Ghanotis, Paraclisul Cuvioasa Xenia, Kato Patisia, profesor la Școala Generală Nr. 21 din Ate

sursa: http://www.pemptousia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.